Limba vs „limbajul de lemn”
Pentru tiparPrinşi în furnicarul urban, printre claxoane şi manele, suntem martorii unui fenomen îngrijorător. Limba, desigur un organism viu, în prefacere, suportă în ultimele decenii, dincolo de invazia anglicismelor, un alarmant proces de sărăcire şi „birjărire” (cum ar spune Constantin Călin), acompaniind explozia vulgarofilă. Degradarea vieţii societale, dezinhibarea limbajului odată cu erupţia libertară (întreţinând iluzia permisivităţii) au încurajat acest atentat, impunând, pe vectorul globish, o limbă corcită (aşa-zisa romengleză), împănată cu înjurături neaoşe. Încât, ne întrebăm: o mai fi „dulce şi frumoasă” limba ce-o vorbim?
Cum lumea a încăput „în mâinile media” (alarmanta profeţie adeverindu-se cu asupra de măsură), soarta limbii nu poate fi desprinsă de ceea ce, generic, numim discursul mediatic. Încât, sociologic judecând, pornind de la constatarea că produsele culturii media nu sunt un „divertisment nevinovat”, cum, îndreptăţit, sublinia Douglas Kellner [1, p. 115], rezultă că dependenţa de media, şi ea o evidenţă, favorizează, fie şi insidios, manipularea; iar suprasaturaţia care ne asaltează nu încurajează o atitudine critică. Fără a fi, explicit, produse ideologice (în sensul coerenţei şi „purităţii”), astfel de produse standardizate, „amalgamate”, prin mesaje şi efecte, îşi dovedesc cu prisosinţă încărcătura ideologică dacă avem în vedere, dincolo de controlul individului, impactul oprimativ şi dominator, oricum persuasiv la scară societală. Ceea ce ar presupune un sporit activism media în noua ciberdemocraţie tocmai în sensul unei educaţii media, cultivând deprinderile critice şi promovând un interes în creştere pentru formele alternative, frecventând şi alte rute informaţionale (ca sursă a schimbării) în contextul exploziei tehnologice. Pe de altă parte, sunt voci care, cu o înduioşătoare naivitate, cer o abordare „protecţionistă”, incriminând, îndeosebi, violenţa mediatizată. Întrebarea – de neocolit – priveşte putinţa (eficienţa) unei asemenea recomandări. Cum mass-media au devenit un mediu de existenţă, altfel zis chiar „aerul social” al epocii, ambientul nostru, e limpede că nu putem scăpa de o astfel de putere „apăsătoare”, cotidian amprentată. Şi nici de experienţa mediată care ne marchează, covârşitor, traiectul existenţial. Alfabetizarea media, idee dragă lui Douglas Kellner, ar încuraja exersarea facultăţilor critice, îndepărtându-ne – conform profeţiilor optimiste – de pasivismul consumerist, pentru a face loc, după John B. Thompson, unui veritabil „proces hermeneutic” în „enigma” receptării, fireşte într-o combinatorie personală. Dacă degradarea loisir-ului nu poate fi contestată, nici gestul incriminator, sub umbrela unor metafore totalizatoare („cultura excrementală”, de pildă) nu poate fi acceptat. Dar extensia canceroasă a societăţii de divertisment, serializarea galopantă şi impunerea „identităţii de piaţă” (Kroker şi Cook, 1986) sunt realităţi de netăgăduit, conducând la implozia identităţii într-un acaparant vârtej informaţional, favorizând dezorientarea şi nesiguranţa. Supremaţia mass-media nu mai poate fi contestată. Noul tip de intimitate desocializează şi, prin superficialitatea excitantă a noilor modele „învăţate” (norme, roluri, valori), întreţine o dependenţă dezinteresată de reflexivitate. Încât a inculca şi a consolida sentimentul responsabilităţii pare un imperativ al epocii, punând „sub control” oferta mediatică, de o teribilă bogăţie de voci ideologice şi coduri în conflict. Pare posibil? Ne amintim, Şcoala de la Frankfurt a respins în totalitate cultura de masă. Or, corespondentul ei de azi – cultura media – „are viitor”. Opinia aceluiaşi Douglas Kellner [1, p. 392] nu poate fi zdruncinată, se pare. Dar soluţia întrevăzută de sociologul american gravitează în jurul acelei obsesiv invocate pedagogii media de tip critic, cu „strategii explicite de pedagogie culturală” [1, p. 393], frecventând forme alternative de cultură. Cultura fragmentului, reamintim, prin atentatul la identitate (dezintegrarea subiectului), provoacă implozia sinelui postmodern şi ne aruncă în dispersie şi incoerenţă. Cartea era cândva simbolul „culturii de stoc” (Jean François Barbier-Bouvet).
Azi, cultura „de flux” întreţine un consumerism exacerbat şi o instabilitate permanentizată, desacralizând lumea. Media sunt realul în spectacol, forţând vedetismul meteoric şi nu fac decât să potenţeze irealismul societăţii reale (G. Debord). „Invazia electronică” are o certă „disfuncţie narcotică” (Joseph Klapper, 1960), obligându-ne la a trăi „prin delegare” (Jean Stoetzel, 1951), compensativ, seduşi de evazionism (escapist world), retrăind o experienţă regresivă (J. Hartley, 1987). Lumea media pare a umple vidul (Jean Cazeneuve), iar consumul media, de neevitat, măreşte gradul de dependenţă şi sporeşte grupul V. (al „violabililor”, după formula lui Tchakhotine, 1939). În fine, după atâtea vorbe grele să mai adăugăm şirului de acuze un simptom de o maximă gravitate: dispariţia sensului. Scena postmodernă, de o năucitoare caleidoscopie, marchează ruptura cu societatea tradiţională, acuzată de un organicism neguros şi ne invită în hiperrealitate; ea, spuneam, pulverizează sensul, fragmentarizează subiectul şi, nu în ultimul rând, pierde legătura cu realul. Totuşi, poate fi ignorată cultura media? Şi, mai ales, suspendă ea ideologicul? După Douglas Kellner, copios citat aici, ecranul mental postmodern ne îmbie într-un „deşert unidimensional de imagini” [1, p. 281], oferind modele de identitate. E vorba însă de un individ „diminuat”. Fiindcă ideologia divertismentului, dincolo de confortul clişeistic, este de pură ventilaţie mentală, „aşezându-ne” în stereotipie şi sărăcie ideatică. Şi dacă blamata limbă de lemn slujea ca mijloc de mascare a realităţii (deturnând comunicarea), nu mai puţin epoca mediatică, prin indistincţia construită savant (hibridând realul), produce prin standardizare şi infantilizare teleintelectuali (P. Bourdieu), aspirând chiar la planetarizare. Râvnitul caracter universal-posibil [4, p. 57] al limbii de lemn capătă o ciudată concretizare în societatea „de supraveghere”, ivită sub paradigma vulnerabilităţii. Aici rezidă, de altfel, şi distincţia fundamentală. Eroismul triumfalist, slujind tot o identitate de grup (în cazul comunismului), face loc unui individualism „precauţionist” al tehno-globalismului [5, p. 95], subminând valorile tradiţionalismului. Dar în ambele cazuri recomandabilă rămâne inserţia în „angrenaj”. Cultura eroică recunoştea apartenenţa clasială (în sens marxist), piaţa mondializată a societăţii de consum, conştientizând riscurile (legate de diversitate, alteritate), fără a atenta la mentalitatea confortului (imposibil de a fi dislocat), procură mecanisme consolative, recunoscând omniprezenţa riscurilor şi, implicit, vulnerabilitatea insului. De unde nesiguranţa, apatia socială, regresivitatea emoţională, la adăpostul unor şabloane comunicaţionale şi comportamentale. Fiindcă raţionalizarea tehnicistă nu poate înlătura această anxioasă conştiinţă a vulnerabilităţii; extazul postmodern, până la urmă, interesat de „suprafeţe”, produce „un nou tip de nivelare” (Jameson, 1984), înlocuind oferta polisemică, aptă de o bogată decodare. Centrată pe imagine, cultura postmodernă, chiar încurajând amestecul de stiluri, pare a se dispensa de profunditate; în consecinţă, decodarea, trăind sub fascinaţia imaginilor, nu comportă dificultăţi şi în niciun caz nu provoacă o frenezie hermeneutică, saturată de ideologie. Conţinutul ideologic se rezumă la descifrarea frivolă a suportului narativ, subjugat de „piaţa de identitate” [1, p. 279]. Şi atunci putem vorbi de o critică ideologică aplicată fenomenului mediatic? Subcultura tehnologiei de vârf a devenit copleşitoare, proliferarea codurilor narative – vidate, de regulă, de o dominantă culturală sub presiunea „comercializării” – încercând doar a oferi individului electronic ceea ce D. Kellner numea „efectul de real”. Riscurile sunt imense, deoarece societatea spectacolului încurajează masiv teledependenţa, implicit lansează invitaţia la superficialitate, promovând un terifiant neoanalfabetism TV. Iar pe de altă parte, în „era standardizării”, democraţia însăşi pare primejduită, câtă vreme întârzie afirmarea unei contra-puteri, capabilă să blocheze efectele sociale media (persuasiune, manipulare) ori, dimpotrivă, desocializarea pe scară largă pe care o induce, cum s-a observat, noul tip de intimitate, tot de cauzalitate mediatică. Declinul comunităţilor organice este evident. Iar peisajul media, aplicând „categoriile gramaticale ale interesului globalizat” (V. Nemoianu), se uniformizează. El, ciudat, întreţine bulimia consumeristă pe fundalul unei atomizări sociale, stimulând individualismul agresiv, standardizat, aliniat unei limbi de lemn pe care discursul mediatic o cultivă dezinvolt şi o impune eficient, la scară planetară. Dacă aşa stau lucrurile, a discuta funcţia lui ideologică (voalată) devine chiar o necesitate.
*
Într-o lucrare monumentală (din 1951), încercând a descifra „originile totalitarismului” şi propunându-şi a identifica mecanismele care au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare (fie ele fasciste sau comuniste), fosta studentă a lui Heidegger şi Jaspers, Hannah Arendt, observa că menţinerea lor convoacă acţiunea conjugată a propagandei (sfidând realităţile prin îndoctrinare) şi a instaurării teroarei, fireşte, după preluarea puterii. Mai mult, Eugen Hadamowsky era de părere că „folosirea violenţei poate face parte din propagandă” [apud 2, p. 448]. Cum propaganda totalitară, dovedind calităţi demagogice şi îmbrăţişând limbajul scientismului profetic [2, p. 459], evadează în ficţiune, e limpede că ea scapă de sub „controlul prezentului” [2, p. 454]. Atât comunismul care anunţa triumfalist, în pofida unor eşecuri temporare, viitorul de aur (incontrolabil) în numele verdictului implacabil al istoriei, cât şi nazismul care flutura teza verdictului genetic îşi propuneau să transforme chiar natura umană, nu doar circumstanţele sociopolitice. Fireşte, considerând în prelungirea convingerii pozitiviste, pe urmele lui A. Comte, nu doar că previzibilitatea e cu putinţă, ci că ea devine infailibilă. Ceea ce se cuvine imediat semnalat în legătură cu propaganda totalitară ar fi teribila ei eficienţă, combinând – nota tot H. Arendt – scientismul ideologic cu tehnica profetică [2, p. 454].
Vom încerca, în cele ce urmează, să evidenţiem rolul limbajului de lemn în articularea şi folosirea acestui mecanism. Cu o precizare însă, probată deja: nu credem că limbajul de lemn ar fi o exclusivitate a regimurilor comuniste, aşa cum sugerează Françoise Thom, o expertă în sovietologie. Cartea sa (La Langue de bois, Julliard, Paris, 1987), tradusă şi la noi, consideră că limbajul de lemn, cu fluxu-i malefic, ar fi „un produs jalnic al ideologiei” [3, p. 223], iar „ora perestroikăi” ar fi vestit o nouă fază a limbajului de lemn [3, p. 230]. Ca să fim drepţi, orice epocă îşi inventează un limbaj de lemn şi el însoţeşte fidel societatea umană. Altminteri, colapsul comunismului ar fi condus şi la decesul acestui limbaj, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Ca dovadă, înfloritorul limbaj de lemn al tranziţiei, stimulat de societatea mediatică.
Nu ne-am propus aici să descifrăm „funcţionalitatea” limbajului de lemn în contextul regimurilor totalitare. Ne vom sprijini, bineînţeles, pe ipotezele redutabilei cercetătoare Fr. Thom, cea care afirma tranşant că „istoria limbii de lemn coincide cu cea a ideologiei” [3, p. 177]. Evident, limbajul devine instrument al puterii şi se urmăreşte dominaţia prin limbaj, ceea ce ar fi (potrivit lui H. Schelsky, 1976) „ultima fază a sclavizării”. Discursul, oferind o carcasă doctrinară, devine mecanic, suferă de maniheism, polemism şi automatism, are o izbitoare monotonie şi este lipsit de spirit autocritic. Dacă limba naturală este anihilată de discursul ideologic, prin marxism – observa Fr. Thom [3, p. 206] – limbajul de lemn capătă „o vigoare nouă”. Totuşi, Marx nu scrie într-un astfel de limbaj primitiv, devenit instrument de luptă politică şi prescriind, pe un ton belicos, cuvinte-fanion. Experienţa totalitară cultivă frenetic ficţiunile ideologice, folosind abuziv discursul hegemonic şi tehnicile manipulatorii, ascunzând realul. Canoanele sovlimbii, de pildă, oferă un confort clişeistic divorţând de gândire [cf. 3, p. 78] şi alunecă în vorbărie, fiind, de fapt, un mijloc de mascare a realităţii în numele „logocraţiei populare”. Suntem în plină realitate discursivă (ca să preluăm sintagma lui J. Baudrillard, sociologul francez denumind astfel societatea mediatică de azi). În ultimă instanţă, prin limbajul de lemn înţelegem frazeologia stereotipă, acea „vorbire încremenită” impunând un stil standard, conducând la pasivitate şi disimulare, rod al intoxicării şi osificării. Acest Newspeak (G. Orwell), trăgându-se din „limba de stejar” („greoaie”, figurativ) a lui Usakov (1935) şi cunoscând, prin anii ’70, consacrarea sub eticheta de langue de bois, intră, negreşit, prin efecte, în lista stratagemelor comunicaţionale, generând „tăvălugirea stilistică” (cf. Tatiana Slama-Cazacu; vezi 4).
Statul totalitar are nevoie de un astfel de discurs politic, folosit abuziv, suferind de impersonalizare şi maniheism. Limba de lemn serveşte ca vehicul ideologic şi, în pofida stilului scientoidal (Zinoviev), e carenţată de un dualism de bază: pe de o parte, dezvoltă o imagine războinică, agresivă şi, pe de altă parte, această fecunditate lexicală cade într-o sintaxă sărăcăcioasă, uniformizatoare. Idiomul sovietic, preluat în toate ţările-satelit, eliberează acest şuvoi verbal golit de conţinut, pendulând între vigilenţă şi frică şi foloseşte cuvinte-clişeu (mobilizatoare, verbe la imperativ sau viitor, anunţând angajamente ferme), cu rol hipnogen [4, p. 75] evidenţiind stereotipii de gândire cu pretenţii de „incantaţie magică”. Mascând realitatea, regimurile totalitare iau, astfel, în stăpânire limbajul, ridicând baraje cenzurale. Sechestrat, limbajul de lemn devine „organul central al statului totalitar” [3, p. 142], oferindu-se ca discurs multiplicat, cu sens unic, dorindu-se „a îngheţa” societatea civilă. Ca instrument al unei ideologii, limbajul de lemn – omniprezent – ocupă şi existenţa publică, servind drept trambulină carieriştilor şi impunând, la scara societăţii, o pedagogie de lemn [3, p. 142]. Ceea ce nu înseamnă că astfel de categorii „de lemn” întâlneam doar în defuncta păsărească sovietică; societăţile hedoniste, explozive în numele unui consumism fără frontiere, sunt, şi ele, private de spiritualitate, oferind o cultură epidermică, slujind ideologia divertismentului (ca supra-ideologie a epocii noastre). Logoreică, limba de lemn sfârşeşte prin a mima comunicarea. Ea evidenţiază, la o cercetare atentă, prăpastia dintre realitate şi limbaj (invocând, cu orice prilej, valorile supreme); energia verbală, astfel eliberată şi cheltuită păgubos, cade într-o „mare trăncăneală” (cum definea criticul M. Iorgulescu universul caragialean). Privat de funcţia critică, limbajul de lemn, chiar „eliberat” de servituţile şi presiunile statului totalitar, nu poate fi eradicat. Dincolo de cariera glorioasă la noi a unor cuvinte-cheie (Schimbare, Reformă, Tranziţie etc.), asistăm, la nivel planetar, la impunerea unui limbaj mediatic „lemnos”, infantilizând publicul. Cultura „de flux”, oferind o avalanşă de imagini, ne aruncă – potrivit lui Douglas Kellner – într-un „vârtej caleidoscopic de semiurgie radicală” [1, p. 281]. Iată de ce studiile culturale sunt o armă a criticii sociale [1, p. 398], trezind capacitatea de discernământ, în timp ce lava informaţională revărsată nemilos şi practica zapping-ului conduc, dimpotrivă, la atrofierea spiritului critic.
Limba de lemn ca „produs jalnic al Ideologiei” (cf. Fr. Thom) întreţine un gol ideatic. Hiperbolică, repetitivă, îmbibată cu îndemnuri mobilizatoare, ruptă de real şi pândită de parodie, ea serveşte manipulării, realizând o comunicare deturnată. Fiind o particularitate lingvistică existentă în orice dogmă / ideologie , limbajul de lemn şi-a descoperit potenţialităţile politice ale ideologiei prin conducerile totalitare. Raţionamentul totalitar oferă la tot pasul câte un „alibi retroactiv” [2, p. 458]. Să ne amintim că, în 1939, Hitler acuza financiarii evrei că ar intenţiona să declanşeze un război mondial, avertizându-i că astfel se va ajunge la anihilarea rasei. Sau că Stalin, în 1930, numea deviaţioniştii o „clasă muribundă”. În ambele cazuri, e vorba de o exterminare anunţată (profetizată), inserată însă unui proces istoric care va confirma aserţiunile conducătorilor. Încât, concluziona Hannah Arendt, locuitorii unei ţări totalitare nu pot fi decât executanţi sau victime [2, p. 606]. Or, mijlocul de acţiune rămâne ideologia, iar vehiculul ei – faimoasa limbă de lemn, paralizând spiritul civic. Să reţinem însă că toate ideologiile, ne asigura H. Arendt, cuprind elemente totalitare [2, p. 609]. Fireşte, mişcările totalitare vor dezvolta maximal aceste potenţialităţi, gândirea ideologică având pretenţia unei explicaţii totale, cu aură de infailibilitate, aptă însă de a oferi previziuni veridice. Instaurând, aşadar, „tirania logicii” (ideologia fiind, literal vorbind, logica unei idei), statul totalitar perfecţionează constrângerea terorii totale. Iar succesul dominaţiei totalitare ar fi asigurat de incapacitatea oamenilor de a face distincţia dintre realitate şi ficţiune, de neputinţa de a separa adevărul de fals. Limbajul de lemn a fost exploatat nemilos în acest sens şi s-a dovedit un instrument de o diabolică eficacitate.
Oricum, mitul comunicării transparente trebuie abandonat, reamintea Jean-François Dortier [6, p. 11]; omniprezentă, generalizată, comunicarea este asimetrică (ambiguă / ambivalentă), cu numeroase capcane, obstacole, mize ascunse. Iar receptarea, ca proces interpretativ, inferenţial, trezind rezonanţe emoţionale, rămâne, nota Xavier Molénat [6, p. 212], o enigmă sociologică.
*
O constatare la îndemână ne avertizează că cei ieşiţi dintr-un regim totalitar suportă „amprenta totalitară” şi acuză conflictul dintre presiunea formativă a statului-partid (cu efecte perverse, încurajând minciuna, jocul duplicitar) şi rezistenţa pe care unii chiar au dovedit-o. Personalitatea totalitară (ca personalitate „dirijată”, depersonalizată, rod al eforturilor propagandistice) ar fi tocmai produsul epocii totalitare. Trecând peste o uşoară inadecvare (poate fi omul „strivit” o personalitate?), ne întrebăm dacă modelul de om nou, parţial internalizat, cum recunoaşte Dan-Ioan Dascălu [7, p. 235], poartă sigiliul totalitarismului şi manifestă, la scară de masă, un astfel de comportament? Parcă nu am subscrie unei atari concluzii pe care titlul ales o anunţă ca posibilitate. Dar pe care, să recunoaştem, semnatarul cărţii nu o aruncă, imprudent, pe masa demonstraţiei.
Dan-Ioan Dascălu purcede la o lectură în cheie psihosociologică a fenomenului totalitar şi constată că noul tip de personalitate, suportând severul control al regimului totalitar, fenomenele de masificare, persuasiune, manipulare traversează experienţa resocializării [7, p. 77]. Modelul omului nou – ca proiect ideologic – ţinteşte, de fapt, depersonalizarea. Iar internalizarea râvnită, angajând voinţa politică a sistemului, rămâne – în majoritatea cazurilor – parţială, eşuând într-o adaptare / adoptare instrumentalistă (V. Havel folosind chiar sintagma de „autototalitarism social”). Socialismul şi-a propus programatic omogenizarea socială. Altfel spus, o societate fără clase (ca obiectiv ideologic), rezultând un ansamblu amorf, manipulabil, obedient [7, p. 103]. Este contextul totalitar un mediu prielnic multiplicării personalităţilor? Dimpotrivă, câtă vreme vom accepta, presaţi de realităţi, că „funcţionarea capilară a puterii” (M. Foucault), sistemul carceral, gregaritatea, arbitrariul puterii totalitare, impunând – după formula lui C. Milosz – o „gândire captivă”, politizează viaţa socială şi ideologizează politicul, desfăşurând o „voinţă originară”: cea care vizează transformarea radicală a ordinii sociale în funcţie de o anumită ideologie. Iar ideologia pusă la lucru de partidul-stat avea nevoie de o pedagogie socială pe măsură. Idealul educativ viza, de fapt, înregimentarea. Personalitatea totalitară (ca personalitate modală) este o construcţie dirijată (A. Neculau, 1999), oscilând între internalizare şi manipulare, sub presiunea „influenţelor sociale”, orchestrate de aparatul propagandistic. Această pedagogie inventată, fluturând idealul omului nou, doritor a se lepăda de „vechile obiceiuri”, produce un individ de serie, adaptat noilor condiţii prin supunere. Contextul totalitar, observa A. Michnick, este un amestec de teroare şi promisiune socială, cultivând obedienţa. Individul, integrat în mecanismele sociopolitice, devine un instrument eliberat de responsabilitate morală sau, ca să preluăm sintagma lui S. Milgram, atinge „starea agentică”. Dar conflictul, semnalat stăruitor de Dan-Ioan Dascălu, nu poate fi escamotat. Proiectul omului nou întâmpină o rezistenţă difuză sau coagulată, îmbrăcând haina unei false adeziuni. Încât personalitatea totalitară, ca produs al presiunii unui regim forte, face din ideologie doar „coloratura unui ritual al supunerii” [7, p. 237]. Să fie vorba de un ins captiv, care s-a predat definitiv, îmbolnăvindu-se de conformism? Sau, poate, eforturile aparatului birocratic al partidului-stat, modelând personalităţile prin depersonalizare, nasc efecte perverse, îndemnând la o domnie a minciunii (în dublu sens): pe de o parte, mistificarea realităţii (practică obişnuită a regimurilor totalitare), pe de altă parte, ritualismul (înşelând puterea), alimentând, dincolo de aparenţe, o rezistenţă difuză, dar lăsând urme în mentalul colectiv. Experienţa totalitară păstrează astfel de reziduuri traumatice şi subiecţii, chiar „neortodocşi” fiind (în sens ideologic) – după vorba lui J. P. Deconchy –, rămân marcaţi, psihic şi moral.
Să ne amintim că, în chingile totalitarismului, la adăpostul limbii de lemn, mimând obedienţa, înflorea acea double think (Orwell), ambiguitatea morală, schizofrenia la scară naţională, cultivând ambivalenţa şi dedublarea, limbajul esopic. Noul „limbaj” (newspeak) întreţinea vorbirea cu dublu sens (doublespeak), procedând orwellian: manevrând propagandistic „cuvinte hipnogene” şi minciuni fundamentale, acceptate cu rol protector (adaptare, apărare), cosmetizând realitatea; conştientizând însă falia care despărţea arsenalul propagandistic de adevărurile inconfortabile. Încât sinele fals, trecut printr-un proces terapeutic, trebuie să recupereze în spaţiul public memoria autentică a epocii, regenerându-se moral, lepădându-se de memoria „laminată” a propagandei şi de poncifele ei, ar spune E. Lungu, reamintindu-ne că, recent, spectacolul coreean, hohotul colectiv, isteric al „milioanelor de zombi” propuneau o tragedie (montată), căzută în ridicol sub „hilara mască a farsei” [8, p. 17].
Aşadar, pentru a rezuma, vom conchide că personalitatea totalitară ar fi un produs al totalitarismului, nu o premisă [7, p. 9]. Omul nou este un executant docil, un simplu instrument, un „obiect amorf”. Ca „om de masă”, personalitatea totalitară suportă impregnarea ideologică şi, testând oferta de integrare, învaţă „codul supravieţuirii” (obedienţa, secretizarea, raportarea falsă, dezinformarea). Ne intrigă însă aserţiunea că în regimurile democratice „fenomenul nu poate fi întâlnit”. Vom încerca să demonstrăm contrariul, convinşi că masificarea nu este o invenţie comunistă. Şi, în paralel, acceptând (cu rezervele menţionate) formula personalităţii totalitare, să chemăm la rampă personalitatea mediatică, acuzând, credem, o simptomatologie comună. Fiindcă, până la urmă, societăţile de masă (cunoscând disoluţia grupurilor primare, favorizând alienarea, sugestionabilitatea, interşanjabilitatea) sunt pepiniera totalitarismelor [7, p. 101]. H. Arendt era şi mai tranşantă: regimurile totalitare apar în societăţile masificate, ocupând scena istoriei odată cu „era mulţimilor” (G. Le Bon). Dar totalitarismul ca mod de guvernare este un regim ideologic, instaurând teroarea. Chiar dacă aceeaşi H. Arendt distingea între caracterul totalitar al unui sistem şi „faza (lui) totalitară”, controlul total presupus de un astfel de regim ne obligă să constatăm că „teroarea penetrează societatea în profunzime” [7, p. 31]. Totalitarismul, evident, este un regim politic aflându-şi impulsul în „voinţa originară” (R. Aron), oferind un proiect ideologic şi asigurându-şi dominaţia prin represiune. „Caz patologic”, după J.-Fr. Revel (1992), totalitarismul instaurează teroarea şi, prin ideologizarea brutală a societăţii, se autolegitimează. Presiunea regimurilor totalitare, fie ele de stânga sau de dreapta, asigură o dominaţie totală; fireşte, după ce promisa schimbare socială, fluturând proiecte utopice, anunţă radicalismul. După ce un B. Mussolini anunţase şi experimentase „statul totalitar”, interesul pentru fenomenul totalitar s-a relansat odată cu cercetările de anvergură iniţiate de H. Arendt. Ca regim politic, totalitarismul este o „descoperire” a secolului trecut, dovedindu-se o temă atractivă şi alimentând apoi, prin sovietologie, o bogată literatură. Unii, acuzând tocmai balastul ideologic, au pus sub semnul întrebării condiţia ştiinţifică a conceptului. Definit expres ca „regim ideologic” (cf. A. Besançon, 1995), totalitarismul, antrenând dramatice costuri sociale, nu este doar fenomen politic. Aşa cum problema ideologiei nu poate fi privită, credem, doar ca opţiune raţională. O mişcare totalitară într-o societate atomizată exploatează tocmai bazele psihologice ale mecanismului „fugii de libertate” (E. Fromm). Există, neîndoielnic, o tendinţă spre supunere şi dominaţie, instalând apatia pe care o „profesează” acea majoritate aţipită (H. Arendt). După cum un caracter autoritar, setea de putere, fascinaţia ei ţin (şi) de zestrea genetică şi definesc structuri de personalitate care ar îndreptăţi eticheta totalitaristă mai degrabă decât cei care, vieţuind într-un regim totalitar, îşi conştientizează neputinţa, insignifianţa, sfârşind prin a fi resocializaţi după o cură de depersonalizare.
Fascismul şi comunismul, deopotrivă, ca ideocraţii, pun mare preţ pe imaginea propagandistică, în divorţ cu adevărul. Rolul ideologiei în regimurile totalitare presupune, se ştie, un control total, asigurând monologul puterii în limbaj ritual. Logica gândirii ideologice cere imperativ controlul şi manipularea informaţiei, statul fiind „confiscat” de partidul revoluţionar (unic). „Înghiţind” societatea, partidul strangulează comunicarea socială şi cultivă mistificarea. Introduce, altfel spus, propriul tip de „normalitate”: apatie socială capitulardă, psihologia captivităţii, neobişnuinţa cu adevărul şi libertatea. Chiar şi mitul situaţiei ireversibile (A. Marino), câtă vreme regimul clamează zgomotos propria-i credibilitate şi imuabilitate.
Totuşi, chiar ideologie dominantă fiind (mai exact: unică), marxismul – ca „religie de substituţie” (M. Djilas), şi-a erodat în timp credibilitatea. El, ca „reflex al puterii” şi-a dovedit – cum cerea Lenin – combativitatea, utilitatea politică. Ritualizarea regimului comunist i-a şubrezit eşafodajul doctrinar, adâncind prăpastia dintre adeziunea entuziastă şi cea formală. Dar cum orice societate „secretă” ideologie, având doar legitimitate ideologică, regimul comunist a intensificat aberant educaţia ideologică şi a impus un sever filtru ideologic. Apropiată sistemului de credinţe, repudiată în urma colapsului comunismului şi dizolvării hinterlandului sovietic, ideologia de inspiraţie marxistă supravieţuieşte ca o forma mentis (G. Sartori). Sub formula de totalitarism post-totalitar (sau sistem post-totalitar, cum numea, în 1978, V. Havel comunismul post-stalinist, ceva mai relaxat) ar trebui să includem nu doar experienţa totalitară descrisă în teoriile „clasice”. Mai ales că J. B. Talmon vorbea de o „democraţie totalitară” (1960) şi, cu totală îndreptăţire, având în vedere eficacitatea mecanismelor de manipulare, am putea identifica azi un totalitarism media. Şi, pe acest temei, o personalitate mediatică, tributară industriei divertismentului (în fond, o supra-ideologie). Infantilismul social (terifiant) al personalităţii e înlocuit, prin bombardament mediatic, cu un deprimant infantilism psihologic; tragismul de altădată face loc omniprezentei culturi „de divertisment” (chiar dacă nu e foarte sigur că ar exista în acest sens un ferm „proiect ideologic”). În fine, ştergerea distincţiei dintre adevăr şi fals prin mistificare face loc în societatea mediatică hibridării dintre realitate şi ficţiune. Şirul paralelismelor ar putea continua. Izbitoare ni se pare însă convergenţa efectelor uniformizante, multiplicând – în toate aceste variante – omul „de serie”, depersonalizat. Sigur, vor exista voci gata să conteste aşa-zisul mit al receptorului pasiv, victimă a invaziei culturii epidermice (a sub-culturii). Dar în era tehno-culturii (Scarpetta), într-o societate care face din informaţie o resursă-cheie, transmisia culturală a devenit cu adevărat accesibilă, democratică; o comunicare de masă, aşadar. Cu precizarea că această cultură pentru mase nu se regăseşte în ceea ce s-a numit cultura maselor.
Este de ordinul evidenţei că atotputernicia divertismentului mediatic favorizează, la rându-i, pasivitatea socială, conformismul, evaziunea, „participarea imaginară” (E. Morin). Piaţa mediatică a devenit un narcotic social. Iar divertismentul funcţionează, repetăm, ca o supra-ideologie (Neil Postman). Să ne gândim apoi că veritabilul loc al culturii se află în acţiunile individuale (Sapir, 1949); antropologia culturală a exploatat intuiţia lui Sapir şi interacţionismul şi-a tăiat vad printre curentele în vogă. Şi Margaret Mead era de părere că indivizii „constituie cultura”; ea rămâne un proces achizitiv şi se răsfrânge în comportamentele individuale. Oricum am privi cultura, ea nu este un dat, nu se transmite „ca genele”, nota etnologul francez Denys Cuche [9, p. 66]. Individul îşi „apropriază” cultura şi efortul, se înţelege, nu este întotdeauna îmbietor. Exceptând expunerea media (TV, îndeosebi), şi ea ritualică, care produce teleintelectuali (P. Bourdieu) pe bandă. Şi care îndreptăţea semnalul de alarmă tras de unii analişti lucizi (Noam Chomsky, printre alţii; vezi Media Control, Europa Verlag / Hamburg, Wien, 2002), pledând pentru un „sistem de autoprotecţie” al cetăţenilor, dezorientaţi în democraţiile consolidate, nu mai puţin vulnerabile la fenomenele de masificare şi manipulare.
Chiar dacă ne înecăm în informaţie (cum pare a crede J. Naisbit), nu putem fi „surzi la media”. Poate că totuşi R. Escarpit avea dreptate când denunţa iluzia comunicării globale. Comunicarea de masă este, potrivit aceluiaşi, o fantasmă; veritabilul subsistem de comunicaţie ar fi grupul. Or, încercând o privire contextuală, dincolo de sistemele normative, regulile şi convenţiile funcţionale într-un cadru societal dat, s-ar cuveni să observăm că astfel de suporturi (grupale, clasiale) prezintă teribile inegalităţi (economice, sociale, politice). Şi, desigur, culturale, abordarea interacţionistă impunând termenul (impropriu) de sub-culturi şi impulsionând, în avalanşă, studiile asupra comunităţilor (cu deja faimosul Robert Lynd, deschizând lista). Nu e un secret că sociologia americană a fost puternic influenţată de antropologia culturală, „descifrând” prin lentila multiculturalităţii soarta valurilor de imigranţi în societatea americană (receptoare). Iar cultura globală (de referinţă) se situează, spun unii analişti, „la intersecţia sub-culturilor” [7, p. 78]. Aşa fiind, ar fi cazul să medităm dacă nu cumva cultura media este cultura globală a epocii noastre.
În fine, instituţia media, stârnind interesul roiurilor de analişti, este, nu încape nicio îndoială, o sursă de putere şi o industrie. Ea impune un câmp cultural (în expansiune) şi, mai grav, impune „propriile sale constrângeri” (P. Bourdieu). Apariţia tehnicilor de comunicare moderne asigură democratizarea culturii. Şi orizontalizarea ei. Fiindcă media, condiţionând opinia publică şi uniformizând gusturile, slujeşte, cu egală devoţiune, fenomenelor de masificare şi mediocrizare pe fundalul alienării. Şi dacă socializarea secundară este un proces continuu, trecând prin desocializare şi resocializare (cum am văzut că se întâmplă cu personalitatea totalitară), nu mai puţin personalitatea mediatică suportă, după noi, presiunea unui alt totalitarism, invocând acum „puterea globală”. Totalitarismul media, virulent în societăţile cu „identitate suplă” (Amselle, 1990) s-ar părea că refuză monoidentificarea (etnocentrismul). El cere însă o analiză „polemologică” a culturilor [2, p. 102], fiind vorba aici de raporturi de dominare culturală fără a beneficia, neapărat, de o superioritate intrinsecă, prin acest imperialism media, o cruciadă devastatoare purtată în numele globalizării.
*
Chiar stigmatizată, cultura media, văzută globalizator, se dispensează de constrângeri. Dependenţa de confort şi de consum, întreţinerea reflexelor consumeriste printr-o penetranţă de largă audienţă au atras şi un feroce val de critici, îmbrăţişând chiar o viziune apocaliptică. Democratizarea accesului a fost însoţită de sărăcirea conţinutului simbolic; încât industrializarea culturii, prin egalizarea şi orizontalizarea ofertei, decăzută la statutul de marfă, a marcat, de fapt, o pronunţată despiritualizare, impunând prevalenţa (supremaţia) criteriului economic. Altfel spus, invazia subculturală, confiscând interesul omului mediu, a instaurat, insidios, o cultură brutală (E. Shils), vidată de reflexivitate tocmai prin „simplificarea conţinuturilor”. Trăind sub presiunea etichetărilor negative, cultura media prosperă însă, sub auspiciile transconsumerismului. Critica industriilor culturale nu oboseşte în a blama deriva, insistând pe omogenizarea peisajului (în sensul prăbuşirii culturii înalte). Totuşi, existenţa unor câmpuri culturale (subculturi, în regim alternativ) nu poate fi tăgăduită. Dar calea către o nouă civilizaţie (hedonistă) urmează, se pare, reţeta euforică a divertismentului narcotizant. Aşa-numita cultură „de flux” aduce cu sine instabilitatea, incoerenţa, fragmentarizarea, odată cu planetarizarea galopantă a efectelor. În acelaşi timp, nu se poate să nu observăm că redistribuirea puterii şi a prosperităţii creează disfuncţii la scara planetei, agravând asimetriile lumii şi întărind relaţiile de dominaţie / periferializare. Implicit, de erodare a coeziunii sociale şi de atrofiere a funcţiei critice. Încât sistemul media (adică suma instituţiilor, dar şi suportul ori tehnologia lor) cultivă, la adăpostul confortului clişeistic, o subtilă tehnică manipulatorie, într-un stil standard, de sărăcie lexicală şi gol ideatic. Noua limbă de lemn, plonjând în „realitatea discursivă” a lui Baudrillard, ascunde, de fapt, realul, tot sub ambalajul unor ficţiuni ideologice (e drept, mascate). Devenind un imperiu mediatic, SUA îşi exportă triumfalist modul de viaţă. Din păcate, preluările se fac pe latura superficialităţii, în numele unui integrism nivelator, servil, gata de a sufoca diversitatea, alungând spiritul critic. De unde şi alerta identitară, încercând, fals-salvator, un refugiu în etno-cultură, reanimând arhaicitatea în faţa tăvălugului globalizării. Culturile „tari”, în prelungirea relaţiilor inegale de putere, omologate politic, nu mai folosesc azi tezismul ideologic, de brutalitate doctrinară (precum coercitiva sovietizare), ci provoacă insidios, subliminal, reflexele consumeriste, de succes populist, câştigând bătălia. Nu mai e vorba, fireşte, de retorica dictaturilor ori de găunoasele clişee propagandistice ale învăţământului politic. Convingerea noastră e că limba de lemn nu a dispărut odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste (cum pare a crede Fr. Thom, cea care oprea analiza la „epoca gorbacioviană”). Abia acum cultura media dobândeşte acel „caracter universal-posibil” [4, p. 57] şi îndreptăţeşte o privire critică, prin revigorarea unei ramuri în eclipsă: pedagogia media. Aşa cum, de altfel, îndeamnă chiar unii analişti americani (cazul proeminent fiind Douglas Kellner), invitând, repetat, la efortul de alfabetizare a criticii media şi la impunerea unui control social responsabil. Care ar fi însă contraputerea în stare să ţină în frâu explozia mediatică? Sunt, să recunoaştem, „vremuri de primejdie” pentru limba română şi pentru cultura naţională.
Note
1. Douglas Kellner, Cultura media, Editura Institutul European, Iaşi, 2001; traducere de Teodora Ghiviriză şi Liliana Scărlătescu. Prefaţă de Adrian Dinu Rachieru.
2. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu.
3. Françoise Thom, Limba de lemn, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993; traducere de Mona Antohi; studiu introductiv de Sorin Antohi.
4. Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
5. Ovidiu Hurduzeu, Sindromul vulnerabilităţii, în „Convorbiri literare”, nr. 1 (85) / ianuarie 2003, p. 94-97.
6. Philippe Cabin, Jean-François Dortier (coord.), Comunicarea: perspective actuale, traducere de Luminiţa Roşca şi Romina Surugiu, Editura Polirom, Iaşi, 2010.
7. Dan Ioan Dascălu, Personalitatea totalitară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002.
8. Eugen Lungu, Ultimele grimase, în „Contrafort”, nr. 1-2 (207-208), ianuarie-februarie 2012, anul XVIII.
9. Denys Cuche, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Editura Institutul European, 2003; traducere de Mihai-Eugen Avădanei; prefaţă de Camelia Grădinaru.