Peste bariere (II) (Jurnal de Crimeea. 4-12 septembrie 2011)
Pentru tipar7.IX.2011
Încep dimineaţa cu ceea ce am constatat aseară: îţi dai seama o dată în plus (trecută la... minus) că „Valul de creaţie” deja cam face abstracţie de menirea sa, că acest spaţiu nu mai este predestinat exclusiv scriitorilor. În cameră nu mai e lampa de birou, nu mai e nicio veioză adecvată care, eventual, să-ţi lumineze pagina citită sau pe cea pe care încerci să scrii ceva, să notezi pentru... efemeritatea sau – cine ştie? – „eternitatea” literaturii. Blocul 7 e unul nou, construit de cineva care a închiriat arii din domeniul proprietăţii Uniunii Scriitorilor din Ucraina, hotelul fiind menit tuturor celor ce aleg să se cazeze aici. Spaţiul deci nu mai e unul exclusivist, „elitar” – adică cel în care, pe timpuri, venea scriitorul sovietic să caute vibraţie pre-creatoare! Da, se întâlneau aici condeieri de la Marea Baltică la Marea Ohotsk (Extremul Orient), de la punctul sudic extrem, Kuşka din Tadjikistan, la Murmanskul situat dincolo de Cercul Polar. Koktebelul părea un semi-vis pentru semi-„zeul” scriitor sovietic, „inginer al sufletului uman”, vorba lui Gorki.
...Să închei acest prolog matinal cu vorba cântecului lui Dan Spătaru: „Nicio lacrimă, nicio lacrimă, nicio lacrimă!... / Alergând după soare – alte versuri cânt, / Aripi mari port în suflet – încă nu s-au frânt...”.
Specificul acestui gen de simpozion e că, din proprie iniţiativă, pe cont propriu, plătindu-şi sejurul, stând cu chirie pe la localnici, la acesta vin şi mulţi tineri scriitori, în special de pe imensele teritorii ale Rusiei, pentru că aici unora li s-ar putea întâmpla lansarea, fiind remarcaţi de reprezentanţii, chiar de boşii revistelor importante. Reţin şi că mai toţi invitaţii sau participanţii din proprie iniţiativă din Ucraina sunt poeţi, prozatori şi dramaturgi (neofiţi) care scriu în ruseşte. Iar astăzi începe activitatea atelierelor, zise master class / classe de maitre. Vor citi, vor analiza şi vor aprecia textele novicilor poetul destul de cunoscut şi în Occident (locuieşte în SUA) Bahtî Kenjeev – la poezia... obişnuită, să zic, deoarece un alt atelier se va preocupa de poezia avangardistă şi de versul liber, unde vor oficia amicii mei Serghei Biriukov, sosit din Halle, Germania (predă la Facultatea de Slavistică de acolo), şi Evgheni Stepanov, printre multele sale titulaturi avându-le şi pe cea de redactor-şef al revistei „Futurum ART” (unde, de altfel, am publicat şi eu), şi pe cea de preşedinte al „Uniunii scriitorilor secolului XXI”, create acum vreo jumătate de an. Alte ateliere – de proză, de dramaturgie (nu ştiu de ce cu specificarea – contemporană); e anunţat şi un concurs de piese într-un act cu un generic bine găsit: Presiunea timpului.
Eu însă am dorit să aflu ce se discută la masa rotundă despre literatura (din nou, accentuat: contemporană) în ţările din ex-spaţiul sovietic, în temă fiind pusă interogaţia: „atracţie sau respingere?”. A moderat Irina Barmetova, redactor-şef al revistei „Okteabr’ ”. Participanţi din Uzbekistan, Armenia, Rusia, Kazahstan, Belarus, Ucraina... Ideile pe care le-am reţinut, pe unele chiar le-am provocat: deja, în spaţiile amintite, nu se mai traduce din literatura locului, din literaturile lumii (nu-mi vine să zic: străine) şi viceversa prin intermediul limbii ruse. Această constatare o cam miră, o cam derutează pe dna moderatoare, care zice că nu ar crede că chiar aşa se întâmplă şi în Ucraina, şi în Belarus. Replica vine de la un scriitor rus din Ucraina, Iuri Volodarski, care combate, spunând că ucrainenii de ani buni au trecut la relaţii directe cu ţările, cu limbile, cu literaturile lumii, astfel că – asta e! – realitatea e alta decât crede dna Barmetova. Chiar dacă Volodarski se plânge că, iată, pe durata a 20 de ani de când se decernează Premiul Naţional al Ucrainei pentru Literatură el niciodată nu a fost atribuit şi unui scriitor de limba rusă din această ţară, chiar dacă respectivul autor ar fi de origine ucrainean. „Din păcate, nici nu se va acorda”, constată cam abătută dna moderator. Iar Iuri Volodarski zice: „Cam asta e viaţa de catacombă a literaturii ruse în Ucraina”...
La pauza de cafea mă interesez de procesul introducerii alfabetului latin în Uzbekistan, interlocutorul meu fiind Suhab Aflatuni, poet bun din această ţară, însă scriind în rusă. El nu e prea entuziasmat de faptul că, în mare, deja câştigă... latinitatea în acel spaţiu turco-arabic (arabic mai ales în Samarkand şi Buhara). „Ai putea scrie şi tu în limba uzbecă?” „Nu cred. Doar traduc din ea.” Intră în discuţie şi două doamne din Kazahstan (nu le-am găsit numele în lista celor anunţaţi pentru masa rotundă), care, cu ceva înflăcărare anti, zic că şi în ţara lor se vorbeşte despre adoptarea alfabetului latin, însă ele sunt categoric contra, pentru că, în istorie, au avut ba alfabet arab, ba rus, din nou arab (poate că şi latin, nu ştiu), însă astăzi, când Kazahstanul are cea mai lungă frontieră cu Rusia, chiar dacă ei, kazahii, sunt 62% (eu cred că mai puţini; pe timpul U.R.S.S., se dădea cifra de 40-45%), nu e bine să se introducă alfabetul latin etc. Simt că nu e cazul să mai discutăm şi mă repliez, motivând că la Casa-Muzeu Voloşin, la ora 14, e anunţată seara (în plină zi! dar asta e formula) de poezie din Moldova. În program e specificat: „Versurile lui Leo Butnaru în limba rusă vor răsuna (прозвучат) în traducerea lui Evgheni Stepanov”. Aşa s-a şi întâmplat, dar, bineînţeles, şi cu intervenţiile mele, cu răspunsuri la întrebări. Peste ceva timp după ce-au trecut cele trei sferturi de oră ce ne fuseseră acordate (la casa-muzeu, însă de asemenea în curte, în grădina cu scaune albastre de plastic, multe dintre care chiar fuseseră ocupate...), Stepanov mă întreabă dacă pot ghici care poeme le-au plăcut mai mult ascultătorilor. Prea mult să zici: ascultătorilor, la care Jenea îmi spune că a discutat cu câţiva dintre cei prezenţi, alţii l-au contactat personal... În fine, pe primul loc în top, ar reieşi, a ieşit poemul (ce a răsunat în ruseşte, fireşte) „Pe marginea poemului”:
poetul
sapă
adâncul
propriului
poem
pe marginea căruia
pe buza căruia
va fi
bineînţeles
m i t r a l i a t
În timp ce Evgheni îmi citea poemele, eu – de ce să ascund? – trăgeam cu ochiul la reacţia publicului. Am remarcat tresărirea (de surprindere şi aprobare, îndrăznesc să presupun), când Stepanov citi şi:
Zi de zi
micile noastre pagube
în favoarea morţii
printre ele
până şi
sălbaticii maci ofilindu-se de
hipertensiune.
Îi spun lui Stepanov, cu ironia amicală care, uneori, ne cam caracterizează comunicarea, că dânsul şi-a simplificat misiunea, alegând o cale lesnicioasă, citind doar poemele laconice. „Da, dar tu mi-ai cerut să citesc şi din traducerile lui Chiril Covalgi, şi am făcut-o. Parcă Elegie disco nu e un poem de proporţii?” A-a, nu mai contează decât, cred eu, că seara noastră în plină după-amiază a fost una pe linia de plutire.
În continuare, rămân şi la sfertul de oră acordat „serii” lui Şota Iataşvili, poet gruzin, din care, de altfel, am şi tradus, am publicat ceva. Ne cunoaştem de acum doi ani, reuşind să ne împrietenim.
Iar la încheierea recitalului georgian, se apropie un domn care zice: „Nu vă supăraţi, poemul pe care l-aţi citit la început, în română, îl aveţi şi în rusă?”. E vorba despre Cum citeşte sfântul şi eu scot din geantă cartea, cercetez sumarul – da, este, în traducerea lui Covalgi. Domnul citeşte, spune că-i place, vrând să-mi întoarcă volumul de poeme. „Dacă doriţi, vi-l pot lăsa”. Mulţumiri, complimente, autograf. Auto-graf, domnule conte de Koktebel. Pe 7 zile de simpozion. Graf-conte.
Apoi plec la hotel, pentru că peste trei ore o luăm, un grup de poeţi, spre oraşul Theodosia, unde vom citi pe scena casei municipale de cultură. E bine aici, în camera 305. Hotel nu prea mare, construit, recent, în plin parcul casei de creaţie, imens cândva, astăzi – parcelat, re-trasat, parcă... strâmtorat totuşi.
Deci bloc 7, camera 305. În sutele (cred) mele deplasări-cazări, bineînţeles că de multe ori mi s-o fi întâmplat repartiţia în camera 305. Dar, de fapt, cine reţine atari amănunte, unul dintre care, iată, acum mi-a venit aşa, nitam-nisam, şi nu ar fi fost deloc... obligatoriu? Şi totuşi, 305 ar fi, parcă, numărul care mi-a rămas în conştiinţă ca unul... primitor, „binevoitor” sau, cel mai simplu spus, unul neutru, nesupărător. Precum mi se pare şi acest 305 din hotelul „Kafa”.
Înainte de a pleca spre Theodosia, fac poze cu dl Marek Wawrzkiewicz, poet, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Polonia. Ieri, la deschiderea oficială a simpozionului, s-a dovedit a fi destul de spiritual, începând cu: „Eu nu am aici un traducător, şi vă rog să-mi iertaţi limbajul confuz care pe-alocuri aduce aminte de limba rusă”, – cu toate că ar fi avut un traducător, de-ar fi dorit, plus că el însuşi vorbeşte destul de coerent ruseşte. Apoi a citit două texte, în original, date în ruseşte de traducătorul Evgheni Chigrin (Deus ex machina! – translatorul de care spunea că nu-l are...). Unul dedicat papagalului generalului (cutare), cu care poetul a fost prieten, gradatul fiind nu un oarecare, ci cam al doilea om în armia leşilor. Pasărea vorbitoare îi plăcea generalului pentru că, uneori, ea îi ataca soţia, o ciupea... Dar s-a întâmplat că a decedat soţia generalului, prietenii s-au adunat, l-au compătimit, au băut vodcă. Peste un timp, s-a stins şi generalul. Parastas, regrete, amintiri, vodcă. După care s-a călătorit în raiul păsărilor, întâmplare la care amicii nu s-au mai întâlnit, aflând despre ea cu întârziere, însă, de o făceau, aveau atâtea lucruri să-şi amintească şi despre general, şi despre doamna generăleasă, şi despre pasărea care, uneori, ataca partea feminină a armiei polone...
Un alt moment hazliu-memorabil i-a aparţinut compozitorului şi interpretului Ivanov. Spuse: „Eu i-am făcut poeziei ruse un serviciu imens, pentru că nu scriu versuri”. În special, interpretează, acompaniindu-se la chitară, textele marilor poeţi ai veacului de argint rusesc (prima jumătate a sec. XX). La inaugurarea simpozionului a cântat din Maiakovski. (Cel care bubuia: „Dar voi sonate aţi putea cânta / la flautul înaltelor burlane?!”.) Apoi surprinzătoarea apariţie a unei doamne ce a mânuit abil didgeridoo – instrument ancestral al aborigenilor australieni. Este confecţionat dintr-o bucată din tulpină de eucalipt, iar miezul i-l „evacuează” termitele. Acest didgeridoo, cu sinuozităţile şi nodurile naturale ale lemnului, e unul autentic, să zic, în comparaţie cu cel la care cânta, anul trecut, o tânără în piaţa din faţa Centrului „Georges Pompidou” din Paris – yidaki (i se mai spune) – la care cânta domnişoara franceză era unul neted, bine şlefuit, de n-aş crede, acum, că ar fi lucrat la el termitele. Iniţial, crezusem că e o mongolă, în general, o asiată, care făcea minuni la un fel de bucium. Dar nu, nu era mongolă, nici asiaticică, iar ceea ce presupuneam că ar fi bucium se numea, ca şi în cazul de la Koktebel, didgeridoo. Dintre mulţi muzicanţi de pe acolo, didgeridoo-ista avea cei mai mulţi euro în faţă, lăsaţi de ascultătorii de ocazie, dintre care unii o aplaudau – chiar aşa, ca la un spectacol sadea! Se dovedi a fi franţuzoaică get-beget, care studiase trompeta, făcuse parte dintr-o orchestră, apoi, autodidact, a învăţat partituri neobişnuite, exotice pentru didgeridoo-ul ce se dovedise mult mai atrăgător de lume şi – de ce nu? – de sume. Mi-am zis că şi rusoaica interpretă ar aduna public şi nu este exclus să cânte şi dânsa prin marile pieţe ale metropolelor europene unde, se ştie, apar şi interpreţi profesionişti.
Ajungând la Theodosia, nu am putut să nu mă emoţionez niţel, revăzând acest spaţiu după 35 de ani. S-a modificat ceva, din câte înţeleg la prima vedere, şi, probabil, în acest oraş, întins în lungul litoralului Mării Negre, nu mai e doar un singur... semafor, precum se zicea că ar fi atunci, demult; or fi apărut mai multe, pentru că s-au puiezit şi maşinile, pentru că o mai fi apărut şi alte străzi.
Microbuzul opreşte în faţa casei municipale de cultură, în piaţa din faţa căreia tronează, pe vechi, monumentul lui Lenin. „Ţac, ţac!” cu aparatul de fotografiat şi, odată ce avem cam o oră până să înceapă seara de poezie, o iau împreună cu Stepanov pe strada principală, foarte aproape fiind gara maritimă. Litoralul-bulevard sau invers, bulevardul-litoral – plin de lume. E vară încă, e sezon estival; barhatnâi sezon, cum zice o expresie consacrată în ruseşte, absentă în româneşte, dar care ar suna ca: sezonul de catifea. Adică, soarele pre-toamnei e blând, mângâietor. Poze, poze, poze. Cu vapoare în largul mării, cu porumbei dresaţi pe umerii şi braţele turiştilor, fotografiindu-se astfel pentru oarece plată. În scurt timp ajungem la Casa-Muzeu Aleksandr Grin. Clădire în formă de corabie, cu pereţii pe care sunt aplicate basoreliefuri mari care sugerează coastele laterale ale punţii unei nave maritime.
Trecând pragul muzeului, ajungi în ţara lui Grin. Pereţii şi tavanul sunt, de asemenea, în relief, conturând „realist-topografic” panouri-hărţi pe care sunt scrise nume de insule, oraşe ce nu se întâlnesc în alte documente geografice, însă cunoscute multora: Poket, Ghel-ghiu, Reno, Liss, Kaperna... Aceasta e Grinlandia, ţara celebrului prozator romantic, ţara atâtor minţi şi inimi adolescentine, a atâtor vise... Scriitorul îşi cunoştea ţara sa de basm pe de rost. „Dacă doreşti, îţi pot spune neamânat cum să ajungi din Zurbang în.... – îşi aminteşte B. Arnoldi despre una dintre convorbirile sale cu scriitorul. – Şi Grin începu calm, fără grabă să-mi explice... Se referea la intersecţii, cotituri, pante...” Spre sfârşitul vieţii, însuşi prozatorul mărturisea: „Aş vrea să tot colind prin luminoasele ţări ale imaginaţiei mele”... După acea vizită aici, acum 35 de ani, când eram însoţit de un ghidaj... optimist, „oficial”, entuziast, solar, în „spiritul vremii”, aveam să aflu totuşi adevărul despre drama existenţială prin care trecuse autorul Pânzelor purpurii.
Născut în 1880, pre numele-i autentic Aleksandr Stepanovici Grinevski, viitorul scriitor era cam predispus la aventuri, dintre care una fusese cea a soldatului-dezertor din armata ţaristă. A început să scrie poezii prin 1910, însă în timpul vieţii nu le-a publicat. În 1923, editează Pânzele purpurii, peste un an – Lumea strălucitoare, nuvele romantico-fantastice, care îi aduc o stare materială de invidiat. De o arhitectonică rafinată, ingenioasă, delicat-somptuoasă, ca într-un basm modern (precum era înţeleasă modernitatea prin sec. XIX...), proza sa respiră un aer al poeziei omniprezente, fascinantă şi abisal-atrăgătoare pentru juvenilele fiinţe visătoare, fremătătoare în undele intime ale romantismului parcă ontologic, irezistibil. Cărţile sale sunt, otova, ale unei metafore a iluziei norocitoare, a – până la urmă – fericirii ce nu te va putea ocoli nici pe tine. Acest deziderat, această extrem de generoasă promisiune acaparează în special sensibilităţile genuine, cărora proza lui Grin le înlesneşte cât de cât existenţa pre-adolescentină sau adolescentină, care – se ştie – se simte mereu copleşită de necazuri şi neînţelegeri ce vin din partea vârstnicilor. Pentru aceste firi delicate, imens şi, de cele mai multe ori, inexplicabil vulnerabile, geniul prozatorului construieşte cu măiestrie natura paradisiacă, evanescentă a imaginarului unor tărâmuri feerice, generoase cu hipersensibila fire a junilor romanticovisători. V-o mărturiseşte chiar unul care a încercat pe propria-i tinereţe de cititor căruia, prin anii ’60 ai secolului trecut, începuseră să i se deschidă orizonturile literaturii ruse. Şi, în cazul mai multora, acea stare psihică, definită de nu mai ţin minte cine drept sindrom paradisiac al Vârstei de Aur, nu trece odată cu juneţea, ci se întâmplă a te urmări, cu o reverie mai mult sau mai puţin intensă, în alte etape ale vieţii, ca un dezacord cu realitatea imediată.
Asta, în ce priveşte opera lui Grin, pe când „realitatea” sa de om şi creator e una cu adevărat dramatică: de la un moment încolo, prozatorul se pomeneşte prins în mrejele patimii alcoolismului. Face urât de tot, nu se poate controla. La o petrecere în casa unui amic, se dezlănţuie în draci, dărâmă mobila, sparge tacâmuri, sfâşie rochia unei tinere cu care dansa. Soţia se gândeşte să-l salveze cumva. Intră la un medic şi, fără a-i spune că e consoarta scriitorului Grin, se interesează cum ar putea să-şi izbăvească soţul. Soluţia – plecarea din Sankt Petersburg. Pune la cale un plan – că i se face, chipurile, extrem de rău şi cere să fie dusă anume la medicul respectiv. Acesta îi spune lui Grin că, dacă mai locuieşte în ceţurile şi răcorile urbei nordice, soţia nu va mai putea fi salvată: are nevoie de o climă meridională. Astfel că vând ce au în capitala de nord (în opoziţie cu cea „sudică”, Moscova) a Rusiei, pornind spre Crimeea. Ajung la Theodosia, locuiesc într-un hotel, apoi trec în casa unde, actualmente, se află Muzeul Grin. Soacra e mai înţelegătoare, ştie că, din vreme în vreme, scriitorul-ginere ar mai vrea să şi bea puţin. În tacită complicitate cu fiica, ea îi oferă lui Grin câte o sticlă de vodcă, punându-i însă condiţia să nu bea în timpul zilei. Grin niciodată nu a lucrat în stare de euforie alcoolică. Seara târziu, după ce soţia adormea, lua din locul „tăinuit” sticla cu tărie şi, până spre tăriile miezului de noapte, o bea, gustând te miri ce, pentru că, asemeni majorităţii pătimaşilor întru băutură, nu prea mânca. Dimineaţa se scula înaintea soţiei, soacra îi oferea un păhăruţ să se dreagă, îşi sorbea ceaiul şi purcedea la scris. În genere, pentru soţii Grin cei patru ani petrecuţi la Theodosia au fost relativ fericiţi. La Sankt Petersburg, afacerile legate de opera sa, de onorarii i le încredinţase fostei consoarte. Uimitor şi deloc obişnuit, cele două femei – precedenta şi prezenta soţie – întreţineau relaţii civilizate, cordiale. Îşi scriau, se sfătuiau, gândindu-se cum ar putea să-i înlesnească lui Grin situaţia.
În Theodosia, Grin(ii) nu comunicau mai cu nimeni, fiindu-şi suficienţi loruşi. Însă, curând, trece perioada NEP-ului (noua politică economică), în care scriitorul era şi publicat, şi remunerat onorabil. Rezervele financiare se tot subţie, iar editurile centrale nu mai sunt dispuse să publice lucrările „inactuale” ale romanticului Aleksandr Grin. Din vreme în vreme, pleacă la Petersburg, încercând să-şi promoveze prozele, să mai agonisească ceva bani de pe la contabilităţile editurilor. Cam fără izbândă. Nu trecea ca „actual”. De fapt, nu era colaboraţionistul noii ideologii, nu agrea dictatura bolşevicilor. Cu toate că, peste ani, aceştia aveau să scrie prin enciclopedii că opera lui Grin exprimă crezul umanist şi înaltele calităţi morale ale omului. Cam ceea ce se spunea şi despre Aşa s-a călit oţelul de Nikolai Ostrovski cu care, de fapt, Pânzele purpurii ale lui Grin nu aveau nimic în comun. Mă rog, bolşevismul a vehiculat formule deformante, etichetări bizare şi nicidecum adevăruri...
Uneori, în escapadele sale în capitala Rusiei, prozatorul o făcea lată de tot, dormind, beat, pe unde apuca. La un moment dat, una dintre cunoştinţele de pe Neva îl ameninţă că îi va scrie soţiei în ce hal se află el. Grin căzu în genunchi, rugând-o să nu se încumete la aşa ceva.
Se întoarce în Crimeea abătut, dezolat, fără bani... (Celelalte le-am povestit alaltăieri, după ce am trecut prin oraşul Starâi Krâm, unde este înmormântat scriitorul...)
Holul casei de cultură e sufocat de spaţii comerciale (ce înghit spaţii culturale, ar veni). Trist aspect de înghesuială şi ceva căpătuială.
Pe scenă am urcat al patrulea, după colegul polonez. Principiul meu mai vechi l-am respectat şi de astă dată: în faţa unei asistenţe „străine”, să citesc poeme laconice, din care, câte ceva – o idee, o metaforă (posibilă şi rocada metaforă-idee) – să aibă oarece şansă de a fi memorizate. Ne-modest constatând, aud exclamaţii: „Bravo!... Zameciatel’no!”, ca la un spectacol sadea. (De data aceasta nu am mai apelat la intermediar, citindu-mi eu însumi poemele traduse în ruseşte.)
Recitalul de la casa de cultură s-a încheiat cu un mic incident. La întrebări şi răspunsuri, o mătuşică de adâncă vârstă a treia întrebă exact asta: „De ce astăzi poeţii nu au citit versuri angajate?... Se mai scrie astăzi poezie publicistică?” – patriotică, mobilizatoare.... După maniera şi tonul (categoric, ferm) şi după... vivacitatea cu care o făcea (în dezacord cu vârsta-i, parcă) puteai crede că, în tinereţe, a fost o activistă comsomolistă, apoi de partid; cadru vechi, ce mai. Dmitri Kolomeiski, moderatorul serii, zice că sunt şi unii poeţi ce scriu la zi, ca Bâkov, Irteniev...
În fine, ar fi să constat că dl Marek şi cu Cigrin au repetat repriza de la deschiderea oficială, plus ceea ce mi-a spus Stepanov. „Tu ştii ce succes au serile de poezie ale lui Bâkov? Dom’le, biletul de intrare poate să ajungă până la 300 de dolari.” Ei bine, eu – să cred sau ba? Jenea repetă chestia cu 300 de dolari pentru un bilet la un recital al unui poet... Să-ţi faci cruce, nu altceva... Totuşi, o fi o exagerare. Cu 300. Asta o cred şi acum. Probabil, între timp, a mai redus şi Stepanov din preţ.
Însă m-a surprins cu adevărat o doamnă care s-a apropiat de mine, încredinţându-se dacă sunt cu adevărat din România, din Moldova. Şi ce problemă credeţi că avea? (E din Doneţk, se odihnea la Koktebel, însă, aflând de seara de poezia de la Theodosia, venise în mod special să asiste la eveniment.) „Ştiţi, zice, numele soţului meu, şi al meu, adică, e Rotundalov. Nu vă spune nimic acest nume? Pentru că soţul meu nu-şi mai cunoaşte originea. Aşa s-a întâmplat că, dislocat de peste o sută de ani, neamul lor şi-a uitat rădăcinile”. Chiar aşa să fie, mă întreb? Dar nu pot lăsa interlocutoarea fără răspuns, zicând că, probabil, iniţial numele ar fi fost Rotundu, pe care, mai apoi, cinovnicii imperiului ţarist l-au modificat, eludând litera „u” şi plusând sufixul „ov”. Şi îi traduc ce înseamnă „rotund” în ruseşte. „Ştiţi de ce vă întreb şi vă rog să mă lămuriţi?... Uneori soţul meu zice că tatăl său, bunicul său, spuneau că ar fi volohi”. Păi, dragă doamnă, dacă e aşa, sigur că soţul vi s-ar trage din români, pe care ruşii îi numeau anume aşa, volohi – vlahi! Iar de o fi fost Rotundu, iniţial, străbunii lui s-ar fi tras din vreun sat ce se numeşte şi azi – unul chiar lângă Chişinău – Rotunda. Mai mult ce să spun? Mai întrebaţi-l pe soţ sau pe unele rude de ale lui, dacă le are. Eu doar presupun, doamnă Rotund-(alov)...
La întoarcere, Evgh. Stepanov îmi spune că, gata, s-a decis: vrea să-şi procure un apartament la Theodosia care, pe lângă Koktebel, i se pare un oraş sadea, modern etc. Mâine pleacă din nou la Theodosia, să cerceteze piaţa imobiliară. O, zic, dragă Evgheni, businessmanul din tine, poetul, nu aţipeşte! Exclamaţia având rezon, dat fiind că, în afară de apartamentul şi vila din Moscova (moştenită de la părinţi), directorul de editură, capul a trei sau poate chiar patru reviste, Jenea Stepanov are în proprietate două apartamente în Berlin. (În cel de Vest, zice, unde sunt mai ieftine.) Iar cel din Theodosia, dacă se va întâmpla să-l procure, ar fi pentru odihnă copiilor săi (de la soţia cu care a divorţat acum 20 de ani; nu s-a mai căsătorit, oficial), pentru angajaţii săi, pentru el, pentru... „Dacă vei dori, vei veni şi tu”, zice Stepanov.
De fapt, există şi în România un poet sau, poate, câţiva, în firea cărora domină omul de afaceri. De a-faceri şi des-faceri în naveta ABA, cum se zice, poet-businessman, businessman-poet. Combi-naţiune mai specială...
La hotel, deschid ştirile de la ora 22. Tragedie: prăbuşirea avionului care avea la bord echipa de hochei din Iaroslavl. Îmi amintesc că, prin 1972, într-o ciocnire în zbor a două avioane a pierit echipa de fotbal „Pahtakor” din Tadjikistan...
Nu e bine să adormi cu atari gânduri în minte...
* Continuare. Partea I – nr. 1-2, 2012, p. 146-153, partea II – nr. 3-4, 2012, p. 120-131.