Consideraţii privind sinonimia latină
Pentru tiparSinonime, după etimologia cuvântului grec συνώνυμα, ar părea că sunt cuvintele care, diferite ca formă, au acelaşi înţeles. În realitate însă nu există sinonime, fiindcă în fiecare lexem se găseşte o nuanţă semantică, oricât de uşoară, ce îl deosebeşte de altul asemănător. Prin urmare, sinonime sunt acele cuvinte care se aseamănă, ca înţeles, dar se diferenţiază printr-o nuanţă specifică fiecăruia [1, p. 7].
Aceasta este definiţia care se potriveşte cel mai bine fondului lexical latin, unde fiecare vocabulă are o semnificaţie proprie şi doar aparent echivalentă cu alta. Să urmărim un exemplu. Elementele seriei sinonimice penna, ala, pluma, pinna au, fiecare dintre ele, anumite deosebiri de sens: penna „pene mari şi tari de pe aripi şi coadă”; ala „parte cărnoasă (muşchiuloasă şi osoasă) a aripei”; pluma „pene mici şi subţiri care acoperă corpul păsărilor, puf chiar”; pinna „capăt ascuţit şi pieptănat al penei” (1, p.4).
Sinonimia latină se fundamentează pe un bogat material faptic, dar acesteia nu i-au fost consacrate lucrări referitoare la aspectul teoretic. O încercare de a adapta la latină noţiunile privind lexicul limbii române nu este întotdeauna o soluţie potrivită. Putem totuşi găsi reflectarea şi în latină a unor termeni consacraţi din lexicologie precum sinonimie absolută, sinonimie ideografică, dominantă semantică, sinonimie morfologică, sinonimie frazeologică, sinonimie sintactică. Astfel, noţiunea de sinonimie ideografică poate fi ilustrată şi de material latin. Ex.: aegrimonia, -ae (aegrimonium, -ii), molestia, -ae, „supărare, necaz”, ira „mânie”, furor, iracundia „furie, pornire furioasă”, odium „ură”, furia, -ae „turbare, delir, dezlănţuire”, insania „nebunie”. Şirul de sinonime respective reprezintă o creştere a intensităţii.
Sinonimele absolutesunt greu de identificat în latină. Poate doar exanimus şi exanimis „fără suflare, mort”, însă acestea s-ar încadra mai bine la sinonimia morfologică.
În seria sinonimică se distinge un cuvânt mai răspândit ce exprimă constant o noţiune generală, fără sens figurat. Acesta se numeşte dominantă semantică. De asemenea, putem identifica şi dominante sinonimice în şirurile de cuvinte latine asemănătoare ca sens, precum: ruber „roşu”, rufus „roşcat”, purpureus „purpuriu”, roseus „trandafiriu”, rosmarinus „rozmarin”. Dintre cele trei cuvinte ruber exprimă constant noţiunea generală de „roşu”, fără sens figurat. Este interesant că ruber nu s-a păstrat în limbile romanice, decât în unele derivate: rubrică, fr. rubrique [2, p. 92].
Sinonimia frazeologică se relevă între cuvinte şi expresii: între verbul latin oblivisci „a uita” şiexpresia in aqua scribere (Plaut) „a scrie în apă” se poate pune semnul egalităţii semantice; tranquillus şi homo oleo tranquillior (Plaut).
Sinonimia morfologicăse manifestă în latină prin sinonime derivative (omorize) era, -ae / hera, ae „stăpâna casei”; exanĭmis, -e / exanĭmus, -a, -um „fără suflare”; canere / cantare „a cânta” / cantilare „a fredona”; dictare „a spune deseori” / dictitare „a spune mereu”.
Sinonimia sintacticăapareîn următoarele cazuri:
1) când sunt substituiri de construcţii sintactice, de exemplu, propoziţii sinonimice active înlocuite prin pasive: rivus hortum cingit „râul înconjoară grădina” şi hortus rivo cingitur „grădina e înconjurată de râu” sunt sinonime sintactice.
2) la schimbarea de topică: liber meus / meus liber. În propoziţia latină ordinea cuvintelor e liberă. Pronumele posesive ocupă poziţie postnominală liber meus, dar, în cazul în care poartă accent logic, atributul ocupă primul loc în îmbinare: meus liber.
3) la relaţia sinonimică între un cuvânt şi o propoziţie:
piger = ille, qui non laborat – „leneş = acel, care nu lucrează”.
În limba latină toate părţile de vorbire se pretează relaţiilor sinonimice: nume (substantive, adjective, numerale şi pronume), verbe, adverbe, prepoziţii şi conjuncţii. Dintre toate cele mai numeroase sunt substantivele şi adjectivele.
Dintre conjuncţii au sens adversativ următoarele: sed, verum, at, atque, autem, vero, tamen. Mai multe conjuncţii au sensul de „şi”: et, atque, ac, que.
Prepoziţii sinonime sunt: circum „în preajma, aproape”; circiter „în preajma, aproape”(loca haec circiter) (are şi valoare temporală); prope „în preajma, aproape”(are şi valoare temporală); propter „în preajma, aproape (propter urbem „alături de oraş”), din cauza”; circa „împrejur, lângă” (circa villam „lângă vilă”).
Numeralele pot fi sinonime chiar cu pronumele, de exemplu, numeralele duo „doi, cei doi” şi ambo „amândoi”sunt sinonime cu pronumele uterque „fiecare dintre cei doi, amândoi”; utervis „oricare vrei din doi”; uterlibet = (utercumque) „oricare dintre cei doi”.Între acestea sunt şi nuanţe deosebitoare de sens: duo exprimă caracterul de a fi „doi” sub aspectul cantităţii, iar ambo şi uterque exprimă dualitatea ca un întreg; faţă de ultimele două uterque înseamnă „dualitatea a două unităţi individuale, care se opun una alteia”. Precum compusul uterque (unus et aliter)îi uneşte pe cei doi desemnaţi, utervis şi uterlibet (unus vel aliter) îi separă. Utervis cu sensul „oricare vrei din doi” presupune o alegere motivată, iar uterlibet, cu acelaşi înţeles, semnifică o alegere aleatorie.
Pronumele ullus, aliquis, quispiam, quis, quidam, nescioquis, quisquam au sensul de „cineva, ceva, vreun, vreo, un oarecare”, iar seria sinonimică quisque, quivis, quilibet, unusquisque semnifică „fiecare, oricine, orice”.
Adverbele longe, procul, emĭnus au, toate, sensul „departe”, dar longe se referă la o depărtare mare, absolută, procul înseamnă o depărtare de la a cărei distanţă poţi vedea obiectul, iar emĭnus semnifică „de departe” şi se utilizează numai când e vorba de depărtare sau apropiere în luptă, încăierare (de la distanţa unei împuşcături de armă).
La relaţii sinonimice se pretează şi numele proprii latine. Astfel, Romanus este sinonim cu Latinus şi Quiris, dar Romanus înseamnă „roman, al Romei”, el serveşte pentru a indica oraşul şi statul, Latinus este ceea ce aparţine latinilor (latini, locuitorii din Latium), cuvântul respectiv nu are substituent când e necesar un determinativ pentru substantivele limbă, ştiinţă (Latine loqui, lingua Latina, litterae Latinae). Quiris se utiliza în Roma în calitate de adresare verbală către cetăţenii romani şi în unele expresii oficiale, precum Populus Romanus Quiritium.
Un alt exemplu este cel al relaţiei sinonimice dintre Gallus, Gallicus şi Gallicanus. Gallus se utilizează, de obicei, ca substantiv şi înseamnă „gal, locuitor al Galiei”. Gallicus este galic, ceea ce aparţine galilor, e constituit din gali. Războiul romanilor cu galii, de exemplu, se numeşte bellum Gallicum. Gallicanus desemnează ceea ce se întâmplă între romani, dar are loc (teritorial) în Gallia; astfel, războiul romanilor între ei, dar purtat în Gallia, se numeşte bellum Gallicanum.
Sensul de a omorî este exprimat separat de opt verbe: interficĕre-occiděre-necāre-interiměre-trucidāre-percutěre-iugulāre-obtruncāre, iar opt adjective au sensul de crud, dur, violent: atrox „îngrozitor, trăsătură ce se manifestă exterior: apariţia unei astfel de persoane înfricoşează, dar nu produce nefericire”; crudēlis „crud, neîndurător”; dirus(sens religios) „sinistru, înspăimântător, o duritate activă, manifestată în exterior”; durus „dur, greoi, o stare de cruzime pasivă”; ferox „insolent, trăsătură interioară atribuită doar fiinţelor”; ferus „violent, sălbatic, trăsătură manifestată în acţiuni”; saevus „sălbatic, furios, în stare emotivă de duşmănie”; trux „încruntat, stare vădită în exterior ca urmare a celei interioare”.
Deosebit de interesantă este urmărirea evoluţiei semantice a elementelor şirului sinonimic dinspre latină spre română. Cu sensul de „templu, loc sfinţit consacrat, sanctuar, loc pentru jertfe” în latină sunt următoarele cuvinte: fanum „templu, loc sfinţit consacrat, cu sau fără clădire pe el”, aedes „vatră, cămin, încăpere unde se face focul”, templum „ogradă, ocol divin, loc consacrat unei divinităţi”, delubrum „templu, sanctuar, loc consacrat, bază de lăcaş sacru”, sacellum, sacrarium „locul unde se păstrează obiecte sacre”, aedicula „clădire mică de locuit pentru zei”, adytum „partea tainică a unui templu, unde numai preoţii cercetau voinţa zeilor”, penetrale „partea interioară a unui edificiu”, ara „loc mai simplu, destinat zeilor inferiori; partea de jos a mesei pe care se fac sacrificii”şi altaria „loc pentru sacrificii, destinat zeilor superiori; partea de sus a mesei pe care se fac sacrificii”. Dintre acestea în română a supravieţuit cuvântul templu şi reflexul lui altaria > altar:„1) fundul bisericii; 2) biserică(a dus-o la altar);3) cult, credinţă (s-a jertfit pe altarul patriei); 4) sfânta masă, la care preotul oficiază liturghia”.
Avem însă şi unele derivate ale cuvintelor enumerate supra: fanatic, fanatism, profan, a profana; edil, edificiu, a edifica; a contempla, contemplativ. Evoluţia are loc astfel: în latină fanum înseamnă „loc sfinţit, consacrat, cu sau fără clădire” de la el derivă adj. fanaticus „relativ la templu, inspirat, înflăcărat” (fanatica pecunia „bani consacraţi întreţinerii templelor”), apoi furios, extravagant, în delir, fanatic (fanaticus furor „nebunie furioasă”) [1, p. 7]. Astfel, în română fanatic ajunge să însemne: „care se crede inspirat de divinitate, care împinge la exces zelul religios”.
Alt derivat profanus are în latină sensul „partea dinainte a lui fanum”, prin extensiune „ceea ce se face în afară de locul sfinţit”. Pornind de la această idee, prin opoziţie cu sacer, profanus înseamnă „neconsacrat, nesfinţit, nepurificat, profan, comun” (Profanum quod non est sacrum): profana verba „cuvinte criminale”. În sens metaforic are două înţelesuri: „neiniţiat în mistere şi prevestitor de rău”: Tectoque profanus incubuit bubo „o bufniţă vestitoare de nenorocire s-a aşezat pe casă” [1, p. 7]. În română de la latinescul profanus avem profan „care nu tratează cu respect cele sfinte”, respectiv derivatele: a profana, profanare, profanator.
Derivatele latineşti ale lui aedes sunt: aedilis (> aedilitas) „cel care îngrijea clădirile sfinte şi profane”; aedes + facio aedificium „clădire”, aedifico „construiesc”.
Aceste cuvinte au următoarele reflexe româneşti [1, p. 7]: edil „consilier comunal ce are grijă de construirea lucrărilor publice”; edificiu „clădire mare (teatru, biserică, catedrală)”; a edifica „a construi”.
Căile de îmbogăţire a axelor sinonimice latine sunt:
1) influenţa împrumutului (deşi e redus cantitativ) asupra sinonimiei latine (de exemplu, numele de culori: ruber (indo-europ.) „roşu” – rufus (osca) „roşu-gălbui, roşcat”, robus (osco-umbr.) „roşcat, de culoarea boilor”; flavus (indo-europ.) „galben roşcat” – helvus (osco-umbr.) „gălbui-închis”).
2) cuvinte învechite sunt concurate de elemente lexicale noi: sero, -ere „a semăna” – semino, -are „a semăna”; pello, -ere „a bate, a împinge, a pune în mişcare” – pulso, -are „a bate tare, a zgudui”.
3) concurenţa dintre cuvintele din limba literară şi dialect: stultus / bardus / brutus „prost, stupid”. Toate au acelaşi sens, ultimele două (bardus / brutus) avândorigine dialectală. Verbele victito / vivo înseamnă „trăiesc”, dar victito aparţine limbajului familiar.
4) formarea de cuvinte prin mijloace morfologice diferite: dissensus, -us (m) / dissensio, -onis (f) „deosebire de păreri, divergenţă, neînţelegere”; formarea diminutivelor cu ajutorul sufixelor -l(us), -l(a), -l(um): filia, -ae (f) „fiică” – filiŏla, -ae (f) „fiiculiţă”; vulpes, -is (f) „vulpe” – vulpecŭla, -ae (f) „vulpişoară”.
Specificitatea latinei constă în faptul că această limbă conţine o gamă extrem de variată de sinonime pentru redarea diferitor noţiuni.
Cinci vocabule latinese traduc prin bunătate, fiecare având o trăsătură semantică distinctivă, ce concretizează motivul şi scopul pentru care se manifestă calitatea respectivă: benignĭtas „bunătate umană, din dragoste faţă de aproapele, jertfire de sine”; beneficentia „bunătate manifestată doar în cazul unui efect benefic şi a obţinerii celor dorite”; largitio „dărnicie (bunătate) calculată, interesată”; munificentia „bunătate (generozitate) ce produce satisfacţie din dorinţa de a străluci”; liberalĭtas „bunătate (dărnicie) motivată de sentimentul propriei valori şi a mândriei nobile, de intenţia de menţinere a propriei importanţe”. Sinonimele latine menţionate reflectă detaliat varietatea de nuanţe ale sufletului uman.
Încercând să traducem în română seria sinonimică respectivă, observăm că cele cinci substantive latine pot fi explicate prin perifraze şi definiţii lungi, echivalentele lexicale din limba noastră nu redau deosebirile semantice latineşti (cf. sinonimele lui bunătate în română sunt amabilitate şi blândeţe, iar dărnicie este sinonim cu generozitate, mărinimie, liberalitate, munificenţă, (fig.) largheţe, culanţă, (fam.) galantonie) [3]. Latina este o limbă sintetică atât la redarea categoriilor gramaticale, cât şi la exprimarea sensurilor pe care le au diferite noţiuni şi concepte. Astfel, rezultatele comparării relaţiilor sinonimice dintre cuvintele limbilor latină şi română sunt o dovadă a sintetismului semantic latin, precum şi a conciziei de exprimare. Graţie laconismului, latina a devenit o sursă de formare a termenilor ştiinţifici în diferite domenii.
Sinonimia latină, dispunând de un bogat şi variat material lexical marcat de specificitate, prezintă cel puţin interesul de a ne face să distingem bine sensul cuvintelor latine, pe de o parte, iar, pe de alta, să adâncim înţelesul cuvintelor din limba română, ferindu-ne, astfel, de greşeli când se întrebuinţează unii termeni în locul altora. Dacă ştim că particula-prepoziţie latină „de” conţine ideea de origine, de depărtare cu nuanţa accesorie de a coborî, nu mai putem comite greşeli, zicând, de exemplu, dimisie în loc de demisie, fiindcă faptul demisionării cuiva implică ideea de depărtare, despărţire, coborând din slujba în care s-a găsit până în acel moment [1, p. 3].
Bibliografie
1. Ion Florescu, Câteva sinonime latineşti, Craiova, 1939, 35 p.
2. N. Corlăteanu, I. Melniciuc, Lexicologia, Chişinău, 1992.
3. L. Seche, M. Seche, Dicţionar de sinonime, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.