Basarabia în publicistica eminesciană (III)
Pentru tipar7. Basarabia: „cestiune de existenţă pentru poporul român”
Eminescu înţelege că dialogul diplomatic cu imperiul ţarist devine o imposibilitate şi că soarta Basarabiei este, în context, pecetluită. Tocmai de aceea el consideră că problema basarabeană devine piatra de încercare pentru existenţa poporului român. Rostirea lui, în atare privinţă, se arată esenţială pentru istoria noastră: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporului român.”1 De aceea, pentru el, e de o importanţă covârşitoare „cum o vom pierde ori cum o vom păstra”.
Rostită în 1878, această profeţie ne va urmări până în zilele noastre, când suntem departe de a fi rezolvat problema Basarabiei, lăsând-o, ca şi atunci, la cheremul Rusiei, dar complicată infinit cu ecuaţia ucraineană după destrămarea Uniunii Sovietice, căci partea de Basarabie de la 1878 e revendicată, odată cu Bucovina din nord, de naţionalismul şovin al Kievului, cu mult mai încrâncenat, dacă nu mai rudimentar decât vechiul panslavism. Astăzi, se poate spune că o parte importantă a neamului nostru e pe cale de a pierde sau a pierdut încrederea în trăinicia poporului român. Studiile acad. Alexandrina Cernov2 de la Cernăuţi arată deja că populaţia românească din Bucovina este istovită psiholingvistic, lăsându-se asimilată în faţa metodelor opresive ale Kievului. Ce-a mai rămas din Basarabia, în actuala Republică Moldova, deşi pare mai apărată decât Bucovina, prin bruma de independenţă dobândită după desfacerea U.R.S.S., arată că încrederea în trăinicia poporului român este mai slabă în faţa doctrinei moldovenismului decât a fost sub ţarism şi sovietism. Nu e de mirare, de vreme ce şi elitele politice şi culturale din Ţară îşi fac un titlu de glorie din a nu mai fi româneşti, lovind în marile valori naţionale, Eminescu fiind în prim-planul atacurilor celor vlăguiţi spiritual. Un asemenea prag critic este prevăzut de însuşi Eminescu: „Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare.” Datoria, cu valoare de testament, pusă de Eminescu era următoarea: „Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.” La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina iarăşi din temelii şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute prin trădare şi vânzare la 1775 şi 1812.
Iar Eminescu, formulând dezideratul, trece imediat să-l pună în practică şi-n teoria dreptului. Îşi ascute armele scrisului, documentându-se pentru abordarea unui studiu special despre istoria Basarabiei, citeşte presa rusească şi europeană pentru a-i da replică, aprofundează teoria dreptului pentru a nu fi găsit vulnerabil în discursul său. Altminteri, propaganda rusească, de la Petersburg până în Belgia, încearcă să se facă auzită în Occident pentru a demonta şi bagateliza chiar tezele eminesciene din presa bucureşteană, între principalii vizaţi, indirect, fiind neobositul jurnalist de la „Timpul”. Vorbind de pe poziţii de forţă, publicaţiile panslave recurg însă la sofisme şi mistificări pe care poetul le spulberă în cele patru vânturi. Altminteri, el se vede nevoit să ducă o dublă bătălie: cu publicaţiile guvernamentale şi cu cele străine, între care „Românul”, „Corespondenţa politică”, „Gazeta St. Petersburg”, „Vedomosti”, „Le Nord” (din Bruxelles, publicaţie finanţată de ruşi) ş.a.
O dezinformare maliţioasă ca aceea din „Le Nord” este uşor de distrus. Eminescu publicase în „Timpul” versiunea în româneşte a scrisorii de protest a locotenent-colonelului Ioan Alecsandri, adresată principelui Alexandr Gorciacov, cu privire la cererea reanexării Basarabiei de către ruşi. Un colaborator rus al publicaţiei din Bruxelles trimite, la rându-i, o scrisoare deschisă în care tratează de sus misiva lui Ioan Alecsandri, privind-o ca pe opera unui „poet” cu capul în nori, care nu cunoaşte subtilităţile politicii şi adevărul istoric, neştiind că Basarabia este „proprietatea” ţarului. Fireşte, colaboratorul ştia că România are un poet cu numele Alecsandri, confundându-l însă cu militarul de carieră, fratele poetului. Pe 2 martie 1878, Eminescu îi dă o replică pe măsură: „Cititorul rus voieşte să zică că, fiind Alecsandri poet, adică mişcându-se pe un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul din pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de poet. / Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie şi politică, nu este exact. Poeţi se găsesc foarte rar – politici cât frunză şi iarbă.”3
„Gazeta St. Petersburg”, în numărul din 2/14 februarie, ne acuza că suntem orbiţi în privinţa Basarabiei, incapabili a vedea în ce poziţie ne aflăm comparativ cu imperiul. Orbirea ar veni din îngustimea gândirii diplomaţilor şi jurnaliştilor de la Bucureşti, care sacrifică „interesul real” al României pe altarul „mândriei naţionale”. „Înainte de toate – ne învăţa binevoitoare gazeta petersburgheză – trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gând nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România apreţiază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă înţelege că ignorarea acestor condiţii în dezavantagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgârcită cu câteva mile pătrate de pământ plin de lacuri şi mlaştine. Şi nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi aceasta nu se poate stabili altfel decât primind noi Basarabia de sud, iar nu cedând pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi pentru noi o cestiune analogă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856.” Argumentul capital al oficiosului rusesc era dreptul forţei: „Să admitem că de amândouă părţile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80000000, şi celălalt a unui popor de patru-cinci milioane.”
Ne aflăm în faţa unei tipice gândiri cinice4, anticipând pe aceea a Marelui Inchizitor din romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Coincidenţa face că această capodoperă a lui Dostoievski a început să fie scrisă chiar în anul 1878, când Eminescu se confrunta cu gândirea cinică a gazetei din Sankt Petersburg. În gândirea abisală, cei doi mari scriitori se întâlneau, deşi în plan ideologic, privitor la români, Dostoievski, ca şi Puşkin, urma idiosincrasia panslavistă. Cu deosebirea că Eminescu avea dreptate şi-n plan doctrinar.
Dar să revin la oficiosul din Petersburg. Condeierul asigura pe ziaristul de la „Timpul” că jertfele aduse de România pe teatrul de război sunt neînsemnate comparativ cu ale Rusiei: „Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confraţii noştri din Bucureşti să n-o releveze nici ei.” E aici o altă ameninţare, oglindită în neacceptarea României la negocieri, ca parte beligerantă, şi refuzul de a i se oferi despăgubiri de război, toate revenindu-i Rusiei. Culmea ironiei e că imperiul se vede nedreptăţit în faţa puterilor europene, că „pretenţiile” României sunt cotate drept „pâră” către acestea: „Dacă România se arată implacabilă faţă cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-şi găsească un asemenea sprijin la amicii noştri cei mai buni, cari sunt totdeauna gata de a nedreptăţi pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenţii, întâmpinând rezistenţa din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de câţiva ani mai mult ori mai puţin nu ne pasă.” Dar nu e deloc bine ca România să întârzie dobândirea „frontierelor naturale” ale Rusiei, fiindcă s-ar putea ca, la negocieri, „Rusia insultată” să nu satisfacă „nici un fel de pretenţii în favorul României”: „Anglia şi Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României?”, întreabă sigur de sine gazetarul de la „Gazeta St. Petersburg”, conchizând: „Suntem departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi la nimic faţă cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptăţirea neatârnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă şi s-o liberăm de complicaţiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi târâtă prea departe”.
Limpede. Rusia simţea că singurul opozant faţă de pretenţiile ei prădătoare este presa, nicicum diplomaţia şi guvernul din România, care, oricum, prin natura lucrurilor, trebuia să lucreze tăcut. Iar vârful de lance al presei din România era „Timpul”, mai precis pana devastatoare a lui Eminescu. Rusia îşi găsea un adversar pe măsură. Acest adversar, în loc să se astâmpere la replicile de felul celor din oficiosul petersburghez, dimpotrivă, se pregătea de un război ideatic de anvergură, cu o logică de neînvins. De aceea, el trebuia anihilat în vreun fel şi presiuni s-au făcut, simultan, şi dinspre guvern, dar şi din tabăra conservatorilor. Cei din urmă, deşi erau solidari cu Eminescu, s-au văzut nevoiţi să-l îndepărteze diplomatic pe poet din Bucureşti în vara lui 1878, trimiţându-l pentru două luni la Floreşti, taman în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, iunie-iulie. I s-a oferit o ispită care a prins: traducerea primului volum dintre cele cinci ale tratatului Beiträge zur Geschichte der Rumänen, de Eudoxiu Hurmuzaki, traducere care se va tipări în anul 1879. Dimitrie Vatamaniuc a înţeles tâlcul expedierii poetului la moşia lui Nicolae Mandrea: „Era un mod de a nu-i stârni susceptibilitatea; traducerea o putea face şi în Bucureşti, nu neapărat să fie trimis la ţară”5.
În context, adevărurile spuse despre ruşi erau interpretate ca „rusofobie”. I.A. Cantacuzino îi scria lui Titu Maiorescu, la 31 octombrie 1878: „Tânărul acesta e atât de pătruns de ură împotriva ruşilor, încât cu toate sfaturile mele, ba ce e mai mult, desconsiderând pe cele ale D-Voastre, stăruie în a face din «Timpul» organul personal al antipatiilor sale”. Eroare sau grabă de politician incapabil de a vedea mai departe de „cercul strâmt” al fricii stârnite de momentul istoric? Eminescu nu are a se teme de ameninţările „Gazetei St. Petersburg” şi reproduce articolul în „Timpul”, 14 februarie 1878, după care îl combate punct cu punct, într-o detaşare olimpiană, dar profund implicată ideatic. 1) Dacă pentru Rusia Basarabia este o chestiune de onoare, şi încă una „rău înţeleasă”, zice poetul, pentru români este „una de existenţă”: „România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimeni (Chiar asta şi urmărea Rusia!, n. – Th.C.). / Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovârşire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentul-l are pentru drumul de apă al Dunării şi Mării Negre. Deci pentru acest petic de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând şi pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.”6 2) Eminescu se preface a nu înţelege teoria rusească a superiorităţii amorului-propriu la un popor de 80 de milioane în balanţă cu al unuia de 4-5 milioane: „Statele, ca personalităţi politice, sunt egale de jure şi deosebirea de facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război, şi înrâurirea pe care o exercită prin frica ce inspiră cu ameninţarea puterei fizice. Dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur şi simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate şi va lua ceea ce e al nostru, dar cel puţin nu ni se va putea imputa că am fost atât de decăzuţi încât, de bunăvoie şi cunoscând limpede una din principalele noastre condiţiuni de viaţă, am dat-o de înjosiţi ce suntem în mâinile Rusiei pentru... bani sau altele.” Arguţia e fără cusur şi România s-ar fi dovedit o ţară de nimic dacă nu s-ar fi găsit nicio voce care să spună adevărul sub umbrela fricii unui conservator de talia lui I.A. Cantacuzino. 3) Eminescu rectifică şi proporţia cifrelor invocate de gazetarul rus privitoare la cheltuielile de război, cele româneşti nefiind de 10 milioane, ci de 260 de milioane, „ceea ce e o mare deosebire”. 4) Poetul respinge ironic şi teoria „graniţelor naturale” pretinse de Rusia: „Graniţe naturale îi trebuie unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce graniţe naturale îi trebuie puternicei Rusii contra periculoasei şi ameninţătoarei Românii? Iar graniţele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sunt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atunci ar trebui să anexeze toată România, dacă cerinţa de graniţe naturale ar fi... un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţe naturale s-ar putea cuceri universul întreg.”7
Dar Eminescu trebuie să se confrunte, simultan, nu doar cu ostilităţile propagandei ruseşti, ci şi cu acele dinăuntru. El observă că, la repetatele interpelări din parlament, guvernul a refuzat să răspundă. Poetul parafrazează astfel „arguţia” presei oficiale: „Calomnii de ale conservatorilor, ca să discrediteze guvernul, scorniri ca să amăgească opinia publică. Cai verzi pe păreţi şi invenţiuni cari pun la îndoială loialitatea înaltului nostru aliat, fum care se va risipi la cea dintâi rază de soare.” (15 februarie 1878). Iar când „raza de soare” a venit prin generalul Ignatiev, guvernatorii înşişi au putut afla că, pentru aliat, „Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace.” Guvernul – spune Eminescu – avea perfectă dreptate că nu ştie nimic, deşi contele P.A. Şuvalov îi comunicase intenţiile, privitoare la Basarabia, lordului Edward Stanley Derby încă de la 8 iulie 1877. Şi poetul citează masiv din acea notă a contelui, din care se văd planurile Rusiei la viitoarele negocieri, precizându-se că împărăţia îşi revendică dreptul de a lua Basarabia ca pe o compensaţie pentru cheltuielile de război, argumentând că foloasele României vor fi cu mult mai mari comparativ cu pierderea provinciei. Petersburgul dădea mână liberă Austriei să-şi revendice Bosnia şi o parte a Herţegovinei. Poveste veche, care se va mai repeta, în privinţa României, în altă ecuaţie, prin Pactul Ribbentrop-Molotov şi la Ialta. Istoricul ieşean Ion Agrigoroaiei ne amintea recent: „La 14/26 ianuarie 1878, cabinetul rus a cerut deschis guvernului de la Bucureşti retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. În ziua încheierii armistiţiului ruso-turc din 23 ianuarie / 4 februarie 1878, generalul Ignatiev, în drum spre sudul Dunării, a trecut prin Bucureşti şi a solicitat domnitorului cedarea celor trei judeţe, România primind drept compensaţie Dobrogea.”8 Protestele domnitorului şi ale guvernului veneau prea târziu, chiar dacă, pe 26 ianuarie / 7 februarie 1877, I.C. Brătianu afirmase în Adunarea Deputaţilor că „niciodată naţiunea română nu va consimţi la cesiunea, dar nici la schimbul unei părţi din teritoriul său”.
La 19 februarie, Eminescu face un prim comentariu la o corespondenţă trimisă de un anume X. din Bucureşti la ziarul „Le Nord”, pentru a da replică afirmaţiei că, la 1812, ruşii ar fi cucerit Basarabia de la nişte populaţii tătare sălbatice trăind în corturi, încât, la 1856, s-a făcut o mare nedreptate tătarilor, căci peticul acela de pământ n-a fost retrocedat legitimilor proprietari, ci a fost luată fraudulos de Moldova şi însuşită de România, după Unire. „Atâtea cuvinte, atâtea erori istorice”, răspunde Eminescu. „Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită de mai bine de patru sute de ani.”9 El respinge şi falsul argument că, după Unire, România devenea un stat puternic, primejdios pentru securitatea Rusiei! Şi califică raţionamentele publicaţiei ca fiind o panglicărie dialectică: „Ţara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerciul şi agricultura noastră au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice, cari la fiecare zece-cincisprezece ani ne face a pierde tot fructul muncei noastre. Noi suntem baza de operaţiuni a Rusiei în contra Imperiului turcesc. Noi îi servim de grânar, de cazarmă, de poziţiune înaintată. I-am dat în atâtea rânduri bogăţia noastră, fructul muncei noastre; de astă dată i-am dat şi sângele nostru. / Dacă s-ar trage o socoteală, nu ştim care ar rămâne dator, marea Rusie, sau mica Românie?”10. Eminescu amână pe altădată lămurirea ce e cu „sălbaticii” de sub corturile basarabene.
Pe 21 februarie, poetul comentează ştirile din „Românul” şi din „Corespondenţa politică”. Prima gazetă acuza pe conservatori că nu sunt buni români şi că vor să dea mâna cu ruşii, o fantezie pe care jurnalistul de la „Timpul” crede că nici măcar nu merită a fi luată în seamă. Cealaltă publicaţie colportează ştirea că principele Carol I va abdica, în semn de protest, dacă ruşii vor insista în cererea lor privind Basarabia. Mai mult, ruşii aveau şi un candidat la tron în persoana prinţului Grigore Mihail Sturdza. Protestul lui Carol este lăudat de Eminescu şi-i dă speranţa că nu se va pierde Basarabia: „Noi avem credinţa că nu vom pierde Basarabia. Cererea Rusiei e strigătoare la cer, nemaipomenită, apoi pământul de care e vorba nu e rupt din trupul Rusiei, precum le place a susţine, sub dominaţie rusească. Putem dovedi oricui cu documente şi cu istoria în mână că n-a fost nici cucerit cu sabia de ruşi. Prin influenţă engleză, turcii au cedat drum ruşilor, pe care drum ruşii, prin «mituirea» comisarilor turci, l-au prefăcut într-o ţară. E aceeaşi istorie ca şi în Bucovina, numai sub alte împrejurări. Că comisarii turceşti au vândut pe ruble un pământ ce nu era al lor nu e un motiv ca românii să-şi vânză pe ruble pământul patriei lor străveche.”
Pe 22 februarie, poetul reia polemica cu „Le Nord”, polemică în care se angajează şi ziarul rusesc „Vedomosti”. Citează din franceză pasaje ale scrisorii lui X., pe care le combate, cazuistic, cu documente vechi moldoveneşti şi ruseşti. Propaganda rusească se crampona, în revendicarea „drepturilor”, chiar de numele Basarabia, care ar fi desemnat o altă ţară decât Moldova care s-a unit, în 1859, cu Ţara Românească. Ecouri ale acestei „teorii” au răzbătut până astăzi. „Dincolo de unele chestiuni ce rămân de discutat între specialiştii problemei – precizează Ion Agrigoroaiei –, este indubitabil că teritoriul dintre Prut, Marea Neagră şi Nistru era parte integrantă a Ţării Moldovei. Acest teritoriu, ce se va numi mult mai târziu, prin extensie, Basarabia, nu a fost provincie istorică distinctă, aşa cum vor încerca unii să prezinte lucrurile pentru a justifica ocuparea de către Rusia în anul 1812 şi, apoi, pretenţiile Rusiei / Uniunii Sovietice.”11
Spre deosebire de unii istorici şi oameni politici, Eminescu nu se teme deloc de numele Basarabia, dimpotrivă, acest nume devine, pentru el, punctul central al spulberării tezelor ruseşti, valabil şi astăzi pe deplin în faţa teoriei moldovenismului care bântuie minţile panslavismului încuibat puternic în sânul partidelor şi ideologilor românofobi de la Chişinău sau Tiraspol. E un semn al originalităţii gândirii eminesciene, superioară, la nivelul ştiinţei istoriei, contemporanilor săi (dar nu numai), aşa cum a remarcat-o cel mai de seamă istoric al nostru – Nicolae Iorga. Eminescu venea înarmat cu o concepţie proprie asupra adevărului şi limbii, concepţie preheideggeriană, de mare profunzime, recunoscută ca atare de eminescologi precum Rosa del Conte, Constantin Noica, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi ş.a. Enunţul arheic eminescian sună astfel: „Însfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”12. Şi corelatul cu adevărul limbii: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ceea ce a fost înainte – după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”13.
În virtutea acestor ecuaţii ontologice, cuvântul grăieşte adevărul chiar şi atunci când vrea să-l ascundă. Sau mai ales atunci. Eminescu se reîntâlneşte aici cu subterana dostoievskiană şi cu subtilităţile inconştientului dezvăluite de Sigmund Freud, C. G. Jung sau de Jacques Lacan. Sub cuvântul Basarabia, ruşii au vrut să ascundă adevărul asupra poftei lor de cucerire în slujba căreia au pus trădarea şi mituirea. Dar tocmai cuvântul Basarabia a devenit supremul cap de acuzare, în ce-i priveşte. Nu întâmplător am ales drept motto al studiului nostru cuvintele eminesciene despre rostirea numelui de Basarabia. În revenirea asupra scrisorii din „Le Nord” (din 22 februarie 1878), Eminescu atacă tocmai argumentul numelui Basarabia adus de domnul X.: „«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţării Româneşti, a Basarabilor. În secolul al patrusprezecelea Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţărei Româneşti şi despot al Dobrogei, domn al Silistrei şi al ţărilor tătărăşti până la mare, cel care a luat parte la bătălia de pe şesul Kossovo, la bătălia de la Nicopole, între luptătorii creştini între cari erau conetabilul Franţei, regele Ungariei şi marele prior Frideric de Hohenzollern, acest Mircea şi-a întins domnia până la Nistru, de unde partea aceea de loc care e în posesiunea noastră a păstrat numele Basarabia de la Mircea Basarab. Va să zică «le vrai possesseur» este Ţara Românească, Valachia magna. / Ceea ce se numeşte Basarabia rusească au binevoit ruşii s-o numească astfel, dar aceea, afară de părţile de sud, e Moldovă curată şi anume jumătatea ţărei Moldovei”14.
Cu această sintagmă, Valachia magna, echivalentul Ţării Româneşti, Eminescu prefigurează conceptul de România Mare, numire legitimă, pe care el o vehicula şi sub sintagma Dacia Mare, ştiind că, în contextul istoric al vremii, aceasta nu-i posibilă decât ca Dacie Ideală, adică unitară lingvistic şi spiritual. În editorialul de pe 1 martie, replică la publicaţiile „Le Nord” şi „Vedomosti”, revine la numele Basarabia: „Însuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor”15.
Eminescu opreşte, deocamdată, aici argumentul lingvistic şi istoric legat de numele Basarabia, fiindcă, între timp, se documentase şi elaborase substanţialul său studiu Basarabia, primul în ordinea importanţei istorice.
8. Basarabia dreptului
Studiul Basarabia este publicat în cinci numere din „Timpul”, între 3 şi 14 martie 1878, când între Turcia şi Rusia s-au încheiat preliminariile păcii de la San Stefano (19 februarie / 3 martie). Principalele surse, precizate de Eminescu, în final, erau: colecţia Arhiva istorică a României, datorată lui B.-P. Hasdeu, lucrarea acestuia Istoria critică a românilor, Beiträge zur Geschichte der Rumänen, de Eudoxius Hurmuzaki, capitulaţiunile domnilor moldoveni cu Poarta, cronicarii moldoveni editaţi de Mihail Kogălniceanu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire (1869), de Melchisedec Ştefănescu, cronica tradusă de Amiras în greceşte, la porunca lui Grigorie Vodă, colecţia de documente Hurmuzaki, Histoire des Mongols a lui D’Ohsson, Annales Polonorum vetustiores, cartea consulului general englez la Bucureşti W. Wilkinson, Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei ş.a. Asupra lucrărilor lui Amiras şi Wilkinson îi atrăsese atenţia Alexandru Odobescu, dovadă că, în cercurile culturale ale vremii, era cunoscută şi încurajată întreprinderea lui Eminescu.
Primul capitol reia problema numelui, intitulându-se I. Numele şi întinderea ei. Acum scrie poetul celebrele cuvinte: „A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarabşi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”16. Şi, într-adevăr, cuvântul Basarabia, care dă şi titlul studiului, îi prilejuieşte a face o istorie concentrată a românilor ca problemă existenţială şi de justiţie imanentă. Textul, ca şi altele din opera eminesciană, îl plasează în rândurile marilor istorici români. Eminescu judecă lucrurile disciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar avant la lettre, de unde şi profunzimea abordării sale.
Comparativ cu articolele anterioare, poetul găseşte că vechimea cuvântului trece dincolo de dinastia Basarabilor. E atestabil încă de la 1240, în arhivele hanului mongol din Persia, traduse de medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid, în 1303, la porunca sultanului Mahmud Gazon Khan, pe când ruşii nu contau în istoria universală. Fragmentele mongolice vorbesc despre o expediţie militară dincolo de munţii Galiţiei, vizând pătrunderea în ţara ungurilor şi a vlaho-bulgarilor. Principele mongol Orda a fost întâmpinat de Bazaran-bam (Basarab-ban) cu o armată şi este învins, iar alţi principi tătari au bătut pe Kara-Ulaghi (µαυρός βλάχος), negri-valahi, în sensul originii „cumane” a Basarabilor viitori, în viziunea lui Neagu Djuvara17. În Annales Polonorum Vetustiores (scrise între anii 1248 - 1282) şi publicate de Sommersberg, Eminescu găseşte informaţia că tătarii au subjugat, în 1259, pe besarabeni (subiugatis Bessarabenis), iar regele maghiar Carol Robert, într-o diplomă de la 1332, povesteşte despre bătaia luată de la Basarab, fiul lui Tugomir-Basarab (Thocomerius, căruia Neagu Djuvara i-a închinat cartea citată), care trăia pe la 1300. De-aici încolo, istoria Basarabilor este cunoscută. După o sută de ani, Ţara Basarabilor, sub Mircea cel Bătrân, atingea apogeul întinderii şi dezvoltării sale, remarcă Eminescu: „În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost şi acest lambeau de terre de pe care Rumianţoff şi Sumarov pretind a fi cules tătari sub corturi.”18 Aşadar, nu doar acel lambeau de terre invocat şi de autorul din „Le Nord” constituia Basarabia, ci o întreagă ţară, de la Nistru până în Dobrogea, Oltenia şi ducatele Făgăraşului şi Olmaşului din Ardeal, încât ceea ce s-a înţeles prin Basarabia, porţiune sudică a Moldovei, devine, în viziunea lui Eminescu, simbolul unităţii naţionale a tuturor românilor, de vreme ce numele difuza până-n Transilvania. Ştefan cel Mare, la rându-i, întinsese Moldova în toate provinciile istorice româneşti, iar Mihai Viteazul a încercat să le adune laolaltă şi politic.
Ceea ce numeau contemporanii lui Eminescu Basarabia nu era altceva decât operă deformatoare a propagandei ruseşti (care credea că se poate pierde semnificaţia veche a termenului), extindere abuzivă a porţiunii sudice la întreaga jumătate estică a Moldovei: „Dar lăsând Valahia de o parte, ce se numeşte astăzi Basarabia? / Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru până-n Prut, avem o lature; de la amândouă capetele ei tragem câte o linie până la Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin ţărmurii Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numeşte azi Basarabia, deşi fără cuvânt. / După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465 – 1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi a păstrat numele distinctiv a dinastiei primae occupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae. / Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: trage linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lature, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace”19.
Mai mult de atât, ruşii pretindeau că au găsit în toată Basarabia, augmentată abuziv, tătari sub corturi. De fapt, aceştia n-au fost nici măcar în întreg pentagonul neregulat sudic, căci acesta era împărţit, la rându-i, în patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail. Numai în Bugeac au fost primiţi tătarii de domnii Moldovei ca să-şi pască animalele, după reguli stricte de arendă, cu dări către stat. Cârdurile (peuplades) care locuiau în corturi şi care ar fi fost, în trecut, les possesseurs légitimes ai întregii Basarabii, cum se exprima colaboratorul ziarului din Belgia, „erau cam ciudaţi în felul lor”, căci, bunăoară, la 1407, Alexandru cel Bun prescria ce vămi să plătească negustorii polonezi la Tighina şi la Cetatea Albă, iar ierodiaconul rus Zosima, trecând în 1420 prin Cetatea Albă, ne spune că, la traversarea Nistrului, a plătit bir moldovenilor, bir pe care şi-l împărţeau, la încheierea socotelilor, nu cu ruşii, ci cu „litvanii”. Eminescu dă multe exemple de călători străini care fac mărturisiri de acest fel, dovedind, totodată, că pârcălabii Chiliei, Hotinului, Cetăţii Albe erau mari boieri ale căror nume n-aveau nimic tătărăsc: Manoil, la Hotin, Stanciu, la Cetatea Albă, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, „tot nume... tătărăşti de boieri de a lui Alexandru Vodă”20, zice ironic Eminescu. El remarcă şi altă „ciudăţenie”: la 1407, Alexandru cel Bun dă un aşezământ din care rezultă că negustorii importau postav din Lemberg, peşte din Brăila, cai şi vite albe din Podolia: „ce-or fi aducând ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătărăşti? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din Grecia, pe care prozaicul aşezământ le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii din Basarabia.” Şi, după alte argumente, poetul conchide: „Hotinul – nord extrem, Chilia – gura Dunării, Cetatea Albă – gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pământul nostru l-au putut ceda turcii. / Ştim prea bine că diplomaţii sunt isteţi întru prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdauna în drept”.
Dreptul este cheia studiului Basarabia şi Eminescu face o demonstraţie fără cusur, unică în literatura de specialitate. Susţinătorii pseudodreptului rusesc asupra Basarabiei ar fi procedat mai firesc dacă nu ar fi recurs la mistificări precum aceea cu „semisălbaticii de sub corturi”: „Oare nu-i era mai uşor la inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui «Le Nord», dacă afacerea se regula între noi şi renunţam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom şi jucam după cum ni se cânta? / Sigur că da. / De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul. / Cu un cuvânt tătarii d-lui X şi ai lui Rumianţof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvânt, pentru că acest general n-a susţinut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lângă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi a Hotinului), acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invenţiuni pentru a arunca praf în ochii Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre. / Acest petic de pământ pe care «Le Nord» ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră”21.
Această normă a dreptului, precizează Eminescu, a fost dintotdeauna calea regală a istoriei româneşti. Pe vremea intrării lui Mahomed în Ţara Românească împotriva lui Vlad Ţepeş, sârbul Constantin Mihajlovicz de Ostroviţa, aflat în Bucureşti, mărturisea că opinia generală în Balcani era că „oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept cu drept au şi al lor este”22. Turcii înşişi îi sfătuiau pe sultani să nu facă război cu românii, dat fiind că războaiele cu ei n-aduc niciun folos, „ci pier numai o mulţime de turci în zadar”. Eminescu reţine replica sultanului (Sbiόr pisarzόw polskich, sec. II, tom. V, Warszawa, 1828): „Până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, iar ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini!”. Şi răspunsul lui Eminescu: „Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. / Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
Şi nu se înşela.
Eminescu dedică fiecărui veac din istoria Basarabiei câte un capitol. Colportarea numelui Basarabia nu s-a pus decât în vremea lui Mircea cel Bătrân, pentru ca să revină, în dreptul forţei, abia la 1812. În vremea lui Ştefan cel Mare, Imperiul Otoman atinsese culmea puterii sale şi ţelul sultanilor de a stăpâni cetăţile de la Marea Neagră, drept condiţie a biruinţei asupra creştinilor, s-a împlinit: „De aceea trebuie s-o spunem de pe acum că, oricât de viteaz să fi fost bătrânul domn al Moldovei, oricât de puternic să fi fost pentru vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe decât Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut rezista decât în defensivă, decât nevroind la strâmtoare, pentru a le face sminteală, căci la gol nu îndrăznea”23. De unde şi „testamentul” lui Ştefan cel Mare privitor la viitoarele capitulaţii faţă de Poartă, prima fiind încheiată la 1511 de către Bogdan, prin care se stipula că „Moldova e ţară liberă şi nu cucerită” (art.1), că „Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni şi de a o mănţinea în starea în care se găsea de mai-înainte, fără să i se facă cea mai mică ştirbire a teritoriului ei” (art. 3), că „stăpânirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei” (art. 6), că „turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici se vor putea aşeza în orice mod ar fi”, drept recompensă şi supunere, domnii oferind, anual, Porţii „4000 de galbeni turceşti, 40 de şoimi şi 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlul de dar” (art. 8). Aceste drepturi sunt recunoscute şi în tratatul lui Petru Rareş de la 1529. De jure, cetăţile Cetatea Albă şi Chilia fuseseră restituite Moldovei, dar de facto ele au fost ocupate milităreşte de turci, de unde şi precipitarea lui Petru Rareş în politica faţă de Poartă, nevoit fiind să încheie un tratat secret cu marchizul de Brandenburg, la 1542, cu scopul de a fi stăpân, de facto, pe cetăţile de la mare. Eminescu subliniază faptul că acele cetăţi n-au devenit proprietate de jure a Porţii, ceea ce se reflectă şi-n Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 10/21 iulie 1774, încheiat între Rusia şi Imperiul Otoman, sub Ecaterina a II-a. În raportul ambasadorului austriac Thugut la Constantinopol (3 decembrie 1774), se precizează limpede că Poarta s-a angajat să restituie către Moldova şi Valahia cetăţile ocupate militar, chiar dacă a făcut tot ce i-a stat în putinţă să tergiverseze lucrurile. Drama respectivelor cetăţi începe cu adevărat din secolul al XVII-lea, cu stingerea dinastiei Muşatinilor, efect al sistemului electiv al domniilor, despre care am făcut precizări în acest studiu.
În capitolul al IV-lea, Eminescu se ocupă de secolul al XVII-lea. Tătarii, care se ocupau cu păscutul cailor şi cu prădăciuni, sunt prezenţi în Bugeac sub domnia lui Ieremia Movilă, care dăruieşte lui Kazigherei Han din Crimeea şapte sate pentru câşlă (păscutul cailor), asta şi pentru a-l împăca pe Han cu Polonia. Se vor retrage în Crimeea şi vor reveni la 1637, sub Vasile Lupu. Dar populaţia stabilă era cea românească şi Eminescu aduce dovezi din viaţa religioasă a eparhiilor Brăilei şi a Huşilor care şi-au disputat, la un moment dat, autoritatea în spaţiul Basarabiei. „Tătarii d-lui X – redevine ironic Eminescu – devin foarte interesanţi. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărţi româneşti, ba de la anul 1640 Vasile Vvd Lupul le zideşte biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mânăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail. / În faptă însă se vede şi-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii şi de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia păşune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri şi creştin, le trebuia biserici, cărţi, mitropolit.”24 Şi poetul conchide: „Să mulţumim bisericii noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică”25.
Argumentele pentru veacul al XVIII-lea sunt şi mai puternice. Eminescu aduce la bară, ca martor, chiar pe „martorul” lui X, graful Petru Alexandrovici Rumianţov, care relatează, la 25 aprilie 1773, despre limpezirea judecăţii din 1716, dintre Iorest, episcopul Huşilor, şi Ioanichie, episcopul Proilavei, pentru delimitarea hotarelor celor două eparhii. Cearta e pentru Dubăsari, de dincolo de Nistru, şi pentru două sate din Bugeac, Sultan-Câşlaşi şi Musaip-Câşlaşi. Judecata a fost tranşată la Iaşi de Patriarhul de la Alexandria, Kyr Samuil: Dubăsarii au revenit Proilavei (Brăila), iar cele două sate au rămas Episcopiei Huşilor.
Dar evenimentul cel mai important din veacul al XVIII-lea se leagă de domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu. Aceşti doi domni, străluciţi ca personalitate, aveau toate şansele să ridice Principatele pe culmi de civilizaţie şi cultură, la nivel european. Ba chiar, conform clarviziunii lui Dimitrie Cantemir, manifestată în Istoria ieroglifică, se ivea posibilitatea unirii lor sub un singur sceptru, dar vechea maladie a discordiei mioritice a împins cele două Principate la nenorocirea domniilor fanariote, după ce Cantemir a trebuit să devină captiv în Rusia, iar Brâncoveanu să provoace martiriul familiei, stingându-se dinastia Basarabilor. Am văzut cum Dimitrie Cantemir, orbit de propria doctrină cu privire la monarhii, a încheiat cu Petru I, la 13/24 aprilie 1711, tratatul de la Luţk26. Art. I prevedea trecerea Moldovei de sub umbrela Porţii sub aceea a Rusiei, cu făgăduinţa că, intrată în Moldova cu oastea, împărăţia va suporta cheltuielile de război (art. II), va garanta integritatea teritorială şi restituirea de la turci a cetăţilor ocupate militar (art. XI), asigurând perpetuarea dinastiei Cantemireştilor la tron, câtă vreme se va arăta credinţă către ţar (art. III), neimpunându-se nici Munteniei domniile. Tratatul, deşi recunoaşte graniţele cele mai întinse ale Moldovei, răsuflă peste tot de grija „ocrotirii” principatului, devenind, în acest chip, poarta de acces a Rusiei către Balcani. Din pricina ruşinoasei înfrângeri de la Stănileşti, singurul articol care a putut fi îndeplinit a fost al XIV-lea, care prevedea dreptul lui Cantemir de a se bucura de „ospitalitatea” ţarului în caz de înfrângere. Tratatul acesta a căzut, dar a rămas pofta de „ocrotire” asupra Moldovei. Pe de altă parte, sultanul n-a pricopsit Moldova doar cu domniile fanariote, ci, drept răzbunare, a cucerit, în 1713, cetatea Hotinului cu tot cu teritoriul aferent.
La rândul său, Constantin Brâncoveanu, după cunoscuta bătălie de la Poltava, i-a promis lui Petru cel Mare ajutor militar contra turcilor, jocul său dublu determinând Poarta la sechestrarea întregii familii, cu silirea la lepădarea de credinţa strămoşească, urmată de decapitare. Pierderea dreptului domniilor pământeşti a fost marea catastrofă din istoria Principatelor. Totodată, Rusia îşi va întări, treptat, influenţa în Principate, începând chiar de la Petru I, care, prin Tratatul de la Constantinopol (5 noiembrie 1728), deja îşi asigură asemenea drepturi asupra creştinilor din Orient. Cu Ecaterina a II-a, „politica rusească în Orient s-au copt cu desăvârşire”27.
În 1769, în războiul cu Turcia, Galiţin ocupă Hotinul, iar în februarie 1770 boierii moldoveni şi munteni se văd nevoiţi să jure credinţă Ecaterinei. De altfel, ţarina voia o Românie unită de la Nistru la Carpaţi, dar sub protectoratul ei. Din corespondenţa baronului Francisc Maria Thugut cu prinţul Wenzel Anton Kaunitz, reiese şi candidatura lui Stanislaus August ca primul rege al Principatelor Unite, pe atunci Rusia fiind dispusă „cu dragă inimă” să-i lase ţării peticul de pământ numit Basarabia, adaugă ironic Eminescu.
În ultimul capitol, al şaselea, poetul se ocupă de veacul al XIX-lea. În iunie 1812, Napoleon aştepta să treacă peste Niemen cu o oaste uriaşă de 640.000 de oameni şi 1.370 de tunuri, în vreme ce Alexandru I nu putea opune decât 112.000 de ostaşi: „Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Când delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pacea cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire?”28. Se putea vedea în retragerea grabnică din Moldova a celor 53.000 de soldaţi de sub comanda lui Mihail Ilarionovici Kutuzov o armată învingătoare? se întreabă, retoric, Eminescu. Poetul recurge şi la amintirea celor vârstnici: „Oameni bătrâni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că, de mersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripei drepte a armiei împăratului francez; în faţa corpului auxiliar de 34.000 de austriaci de sub generalul Schwartzemberg”.
Într-o asemenea împrejurare, Poarta nu avea nici grabă şi nici interes să încheie pacea, cu atât mai puţin una defavorabilă ei. Ceea ce a silit-o să facă pasul, reaminteşte şi Eminescu, a fost Anglia, care masase o flotă în strâmtoarea Bosfor, fapt care i-a împiedicat pe turci de a se folosi „de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.”29
De-aici încolo, odioasa poveste a trădării şi mitei este cunoscută. Eminescu o relatează reproducând masiv din cartea lui W. Wilkinson, Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei. Şi pentru că diplomaţia rusească a făcut atâta caz de onoarea ţarului, Eminescu se întreabă strivitor: „Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această... afacere?”30. Şi concluzia inevitabilă: „Toate elementele morale în această afacere sunt de partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră. / Mai vine însă de partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.”
În acest punct, vine ideea genială a lui Eminescu, rezultată din teoria dublului binom, al datoriilor şi al drepturilor, subliniată de amintiţii specialişti în drept, C. Jornescu şi C. Petrescu. El observă că propaganda rusească se slujeşte de imaginea simbolică a balanţei lui Themis, zeiţa antică a justiţiei. Pe un taler ei pun „onoarea” a optzeci de milioane de ruşi, iar pe celălalt – a celor cinci milioane de români din Principatele Unite. Evident, sugerează preopinenţii, că greutatea de pe talerul cu 80 de milioane este strivitoare comparativ aceea de pe talerul cu doar 5 milioane! În materie de drept însă, replică Eminescu, răsturnând conceptul raţionalist cartezian al dreptului şi al „diplomaţiei” ruseşti, cu precădere, trebuie înlocuită balanţa / cumpăna cu cântarul, singurul îndrituit să nu introducă abuzul dreptului forţei în locul forţei dreptului. Şi asta fiindcă nu întâmplător cei vechi au imaginat-o pe Themis legată la ochi, tocmai pentru a nu se lăsa coruptă de „dreptul celor puternici”: „Ce ni se opune? / Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De braţul scurt sau prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă”31.
Iată soluţia de necombătut, în modernitate, a lui Eminescu. Această profunzime a gândirii lui în privinţa teoriei dreptului a fost remarcată întâia oară de către Ioan Slavici, în Amintiri: „Eminescu era tare în argumentaţiune şi rămânea învingător chiar şi-atunci când discuta asupra dreptului.” Cu siguranţă, observaţia lui Slavici este un ecou asupra zilelor când poetul reflecta asupra destinului Basarabiei, la 1878. „Eminescu – observă C. Jornescu şi C. Petrescu – nu a fost jurist şi nu poate fi considerat ca atare, însă datorită gândirii sale integraliste, conceptele şi ideile juridice, politice, etnografice, sociale şi economice constituie un tot organic, un sistem de noţiuni, gânduri şi instituţii închegate”32. Să nu ne întrebăm de ce un specialist în drept de talia avocatului Titu Maiorescu n-a fost capabil să argumenteze, în epocă, dreptul românesc asupra Basarabiei, aşa cum a făcut-o Eminescu. Explicaţia vine de acolo că juriştii vremii erau înrobiţi conceptului raţionalist de justiţie, ignorând raţionalitatea istorică în favoarea celei instrumentale: „cel ce se plasează pe poziţiile raţionalităţii istorice nu-l va socoti pe Eminescu antiraţionalist, ci, dimpotrivă, raţionalist de o concepţie profundă”33, apreciază autorii invocaţi. Numai cu idei a priori, spune Eminescu, ignorându-se adevărurile istorice, nu se poate face justiţie. Poetul distingea între drept şi dreptate, reflex al egalităţii eurilor. Bilateralitatea eurilor, regăsită de poet în filozofia budistă (Tat twam asi) şi în creştinism, este coroborată cu ideea de echilibru şi cu istoricitatea organică, echilibru între materie şi spirit: „Echilibrul materiei şi spiritului. Este o exprimare şocantă, în care, pentru prima oară după cunoştinţa noastră, o terminologie cu care se deschide «Cartea facerii» este folosită pentru a explica «dreptul» în sens subiectiv. Această formulare eminesciană, datând de peste 100 de ani, ne înfăţişează un spirit capabil de profunde observaţii, pe care juriştii consacraţi nu le-au făcut. Este clar că prin echilibrul spiritului – aşa cum o spune poetul în alte părţi – el a înţeles «echitate», «egalitate de prestaţiuni», «măsură a lucrurilor» ceea ce dă noi dimensiuni dreptului”34. Da, Rusia punea în balanţă numai greutatea materiei, eludând dimensiunea spiritului, care sta de partea braţului lung al cântarului. Poetul concentrează această idee şi în reflecţia: „Căci ce e dreptul? Datoria ce e decât dreptul unui subiect, care implică datoria obiectului, ce datorează.” Aici se ascunde imaginea complexă a dublului binom, care „duce la dezlegarea unei controverse ce a traversat veacuri, între raţionalism şi istorism. Şcoala istorică a dreptului, considerând juridicitatea ca un produs al vieţii sociale dintr-un timp dat şi un loc dat, nu putea explica identitatea unor norme juridice aparţinând diferitor perioade şi popoare şi nici impregnarea unor sisteme juridice naţionale cu instituţii aparţinând altor sisteme. Nici raţionalismul abstract nu găsea suport temeinic afirmaţiei că norma juridică este un produs al raţiunii umane – egală ei înseşi în timp şi spaţiu – în timp ce sistemele de drept erau atât de departe de la popor la popor şi de la epocă la epocă, fiind în permanentă evoluţie şi transformare. / Dubla bilateralitate a dreptului aduce explicaţia acestei controverse adânci. Într-adevăr, binomul persoană altă persoană – sau bilateralitatea eurilor – reprezintă conceptul abstract, schema pur formală a dreptului şi este de esenţă raţională, iar binomul exigenţă – obligaţiune (drept – datorie) are un cuprins concret în care juridicul apare ca un element exponenţial al socialului”35. Concretizarea acestei concepţii despre drept la Eminescu, cei doi jurişti o găsesc tocmai în partea finală a studiului Basarabia, dar ei se feresc să comenteze subiectul Basarabia la vremea când şi-au scris cartea.
În anul 1878, la Congresul de la Berlin, Rusia şi-a impus dreptul forţei, ignorând îndrăzneaţa argumentaţie eminesciană din „Timpul”. Însă viitorul va aparţine doctrinei eminesciene şi faptul se va împlini la 1918, când diplomaţia europeană şi jurisdicţia europeană au făcut progrese în sensul doctrinei eminesciene. Iar ceea ce-i mai curios e că ai lui comilitoni, conservatorii, l-au îndepărtat cu grijă din publicistică, spre liniştea guvernului liberal, cât timp au durat negocierile care au dat câştig de cauză Rusiei. Lui Eminescu nu-i mai rămânea decât să caute o explicaţie a enigmaticei semibarbarii ruseşti, care o împiedica să devină, pe deplin, cultură şi civilizaţie europeană.
9. Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc
Eminescu a înţeles, înainte de verdictul Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878), că dreptul invocat de el nu va avea câştig de cauză într-o Europă nepregătită să abandoneze ea însăşi grundurile semibarbariei, cu atât mai puţin să facă faţă celei asiatice. Nu-şi mai rezervă nicio iluzie şi caută semnele genunii care determină comportamentul Rusiei dincolo de spoiala unui pretins misionarism istoric. Le găseşte începând cu articolul Tendenţe de cucerire, publicat la 7 aprilie 1878. Se prefigurează intuiţii ale filozofiei lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, configurate în teoria matricei stilistice. Obsesia alergării după „graniţe naturale” la o seminţie condamnată să nu le găsească i se prezintă ca un destin nefericit, deformator de inteligenţe, în stare să trezească o nesfârşită compătimire: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru”36.
Deşi uriaşă ca întindere, comparativ cu Europa civilizată, Rusia e ca un Flămânzilă veşnic neostoit, mâncător de brazde de pământ fără şansa de a se îndestula vreodată şi a-şi găsi liniştea, lăsându-şi vecinii în pacea lor: „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? / Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau câştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică.” Eminescu găseşte alte exemple în Olanda şi în Belgia, având prilejul să le judece nu cu ajutorul simplistei balanţe, ci tot cu al cântarului: „Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai uşor decât mica Belgie”37.
În spatele grandorii spaţiale, Eminescu zăreşte nimicul: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Eminescu vrea să remarce că între intelighenţia rusească şi clasa politică ori există o prăpastie, ori o regretabilă consimţire „ideologică”. Din nefericire, strălucita intelighenţie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-a reuşit să europenizeze suficient Rusia, perioada sovietică fiind continuarea expansiunii deşertului sufletesc care a ameninţat să se întindă peste toată Europa, resuscitând, pentru România, vechile rapturi din Basarabia şi Bucovina. Eminescu atrage atenţia Europei că nu este ferită de primejdia asiatică: „Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor. / În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mânele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.” Poetul, aşadar, nu mai cade în capcana mult învăţatului Dimitrie Cantemir să considere ţarismul un alt tip de imperiu decât cel otoman.
Mimarea Europei occidentale, începând cu Petru I, n-a dus la o veritabilă aculturaţie, căci tendinţele expansioniste s-au acutizat sub masca unui misionarism creştin: „Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple. / Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.” Semnele deşertului sufletesc se arată în aceea că marea Rusie n-a dat, de timpuriu, un Rafael, un Beethoven, un Kant, încât „tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sângeroase şi în cuceriri”. Aşa-zisa „cestiune orientală” nu-i pentru Rusia decât poftă de deşertificare şi a popoarelor răsăritene: „De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sunt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim de cuvântul d-lui Aksakof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe... tot mai departe”38. Şi chiar va ajunge, cum a prezis poetul, făcând din mistica unui presupus testament al lui Petru cel Mare o misiune istorică: „Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni cari dau tonul în Rusia. / Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dânsul cine mai ştie. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sunt diametral opuse”39. De altfel, Rusia a înlocuit rapid motivaţia misionară a creştinismului pravoslavnic cu ideologia marxist-leninistă a revoluţiei mondiale. Sunt dovezi clare că, după înfrângerea Germaniei naziste, Stalin voia să pună stăpânire pe întreaga Europă. Şi a ajuns, dejucându-i-se planurile, nu doar până în inima Imperiului Habsburgic, decedat, între timp, ci chiar până în cea a Germaniei. La 5 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, declarase: „Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci când vom stăpâni globul pământesc”. De ce nu şi universul întreg, cum zice, ironic, Eminescu? În cărţile sale, Viktor Suvorov40 arăta că Stalin nu a fost satisfăcut că pacea din 1945 nu i-a adus la picioare întreaga Europă, în pofida faptului că Franklin Delano Roosevelt fusese dispus să i-o ofere.
Este o eroare să se susţină că Rusia a importat doctrina comunismului de la Europa civilizată, chiar dacă acolo s-a cristalizat teoria marxistă, preluată însă pe calapod leninist şi stalinist. La 1878, Eminescu simte că stafia despotismului comunist vine chiar din „deşertul sufletesc” care bântuie spaţiul slav. La 6 august, comentând atentatul asupra generalului Mezenzov, şeful secţiunii a treia a înaltei poliţii, Eminescu atrage atenţia că generalul a fost, de fapt, victima tendinţelor comuniste: „În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow”41. Dar profeţii nu sunt niciodată ascultaţi. Iar întreaga lui strădanie de a deschide ochii măcar contemporanilor săi a eşuat. O spune el însuşi, la 9 august 1878: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic. Tot ce s-a întâmplat în urmă am prevăzut şi, încărcaţi cu hulă şi cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniştiţi, ştiind că vremea ne va da dreptate şi cuprinşi de durerea că, puşi afară din cercul vieţii publice, nu putem mişca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul”42.
Iar aceste dezvăluiri şi previziuni ale lui Eminescu vor fi confirmate de cel mai important scriitor rus din secolul al XX-lea, Alexandr Soljeniţîn. Marele disident vedea faptele într-un sens eminescian, confirmându-l pe S. E. Kryzanowski, o strălucită minte politică de la începutul secolului al XX-lea, care îl „plagia” parcă pe Eminescu: „Rusia originară nu are rezerve şi forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus”. Soljeniţîn aducea adevărul la zi, în 1990: „Astăzi această previziune a lui Kryzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărâma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte şi ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea. / Văd însă cu adâncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care ne trezeşte în multiplele ei destine, nu se poate nicidecum elibera de gândirea statului enorm, de înşelătoria imperiului; gândirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos «patriotism sovietic» şi se mândreşte cu «marea putere statală sovietică», care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decât să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemărginite, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcându-ne de ruşine, prezentându-ne întregii planete ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – când în realitate genunchii noştri tremură şi iacă-iacă ne prăbuşim vlăguiţi”43.
Soljeniţîn credea că toate nenorocirile Rusiei au început în 1917, odată cu abolirea monarhiei. Dar el nu s-a arătat simpatizant nici al imperialismului ţarist şi avea speranţe în înţelepciunea creştină a ţarului Nicolae al II-lea, care ar fi putut stopa expansionismul rusesc pentru a da şansă înfloririi europene a Rusiei. El dădea exemplul Japoniei, care a ajuns o mare putere economică şi culturală abia după ce a renunţat la veleităţile imperiale. Asemenea, Germania a ajuns prosperă abia după ce a trecut prin puterea catharsis-ului din 1945, purificându-se moral de spiritul războinic. La fel, după căderea comunismului, Rusia trebuia să condamne, ritualic, imperialismul sovietic şi toate crimele şi cuceririle armate. Referindu-se la Basarabia, Soljeniţîn considera că e dreptul ei să se unească cu România, dacă doreşte. Asta o spunea înainte de războiul transnistrean din 1992. Dar nu revenea atunci Rusia la vechile ei apucături mânate de „deşertul sufletesc” despre care a făcut vorbire Eminescu?
Are astăzi Rusia lui Vladimir Putin forţa spirituală de a asculta glasul ultimului ei mare profet, pe deplin europenizat, dar tocmai de aceea şi rus adevărat?
10. Compensaţii?
Ştiind că nici măcar preliminariile de la San Stefano nu vor fi respectate de Rusia la viitoarele negocieri de pace şi spunând-o public, Eminescu devenea foarte incomod pentru politicieni, atât pentru cei de la putere, cât şi pentru conservatori. „Guvernul liberal – spune poetul, în articolul din 7 aprilie 1878 – a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător”44. Un soi de umilinţă, aşadar, considerată păguboasă şi de vecini. Noul ziar oficios, în limba germană, „Deutsche Orient-Zeiting”, apărut la Bucureşti la 14/26 aprilie 1878, condamna opoziţia că ar fi determinat „ruperea tratărilor cu Rusia”, acuzaţie respinsă de Eminescu: „Opoziţia adevărată, care s-a luptat foarte serios contra tendinţelor Rusiei şi va lupta şi de acum înainte, n-a întrebuinţat niciodată contra puternicului vecin expresiile de cari foiesc tocmai gazetele guvernamentale. Opoziţia a fost rezervată în cuvinte şi puternică în argumente, presa guvernamentală a fost puternică în fraze şi vorbe late şi slabă în argumente.” (16 aprilie 1878)45. Este adevărat, spune ziaristul, pe 26 aprilie, că „Timpul”, ca organ al opoziţiei, a combătut guvernul, dar a făcut-o „chiar cu multă amărăciune”, neuitând că „acest guvern din nenorocire reprezintă statul român”46. Eminescu reproşează guvernului că a trecut dintr-o extremă în alta în atitudinea faţă de Rusia, cu pagubă de fiecare dată: „noi însă am rămas consecuenţi, adică rezervaţi, plini de respect, dar demni şi hotărâţi.” (30 aprilie 1878). Este ultima intervenţie în legătură cu problema Basarabiei înainte de finalizarea tratativelor de la Berlin. A urmat „vacanţa” regizată, de două luni, de la Floreştii lui Nicolae Mandrea. La întoarcere, primul articol pe care-l publică (2 august) este despre Dobrogea, considerată nu doar de Rusia, ci şi de politicienii de la Bucureşti drept o „compensaţie” pentru Basarabia. Eminescu răspunde ferm că nu poate fi vorba de aşa ceva, că dreptul asupra Dobrogei este istoric: „Romană în vremea împăratului August şi loc de exiliu a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Ţara Românească până ce ne-au fost luată de turci şi de nimeni altul”47. Poetul continuă cu aceeaşi scrupulozitate în a aduce argumente istorice şi concluzionează în faţa satisfacţiei guvernului liberal că România ar fi ieşit în câştig cedând Basarabia şi primind Dobrogea: „Organul ministrului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste lucruri sunt sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă”48.
Refuzând ecuaţia confuză Basarabia – Dobrogea, Eminescu are a se lupta, de acum încolo, cu o nouă problemă, cea a Dobrogei. El se temea că guvernanţii vor trata Dobrogea cu aceeaşi superficialitate ca pe Basarabia. Şi nu se înşela. Dobrogea, în împrejurări istorice, devenise un conglomerat de populaţii. Bancherii evrei din Viena aveau de gând să cumpere pământurile, „numite ale statului, din Dobrogea”, şi să le parceleze pentru evrei, în speranţa că vor „agricoliza” pe evreii precupeţi din ţară. Eminescu vede o maşinaţiune a Austriei menită să-şi extindă influenţa în România. Austria făcuse şi mai înainte demersuri pe lângă Poartă să colonizeze Dobrogea şi mai ales Delta cu supuşi austrieci, dar aceasta s-a opus. Eminescu nu exclude căutarea sprijinului la altă putere „mai puţin exclusivă decât Rusia” care, ajunsă stăpână în Basarabia, a reuşit să scoată până şi limba română din biserici, „deşi pravoslavia ar trebui să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (4 august 1878)49. Poetul adânceşte teologic fapta reprobatoare a Rusiei în Basarabia: „Şi această respectare a limbii naţionale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârii Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborâre apostolii au ştiut toate limbile pământului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toţi timpii un model de toleranţă religioasă: episcopiile atârnătoare de scaunul papal, al Siretului (mai târziu al Bacăului) şi al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn (la sărbători mari Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice), toate acestea dovedesc că – cel puţin în această privinţă – n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil şi stâlp mai bun de razim pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă şi tolerantă”50.
De aceea, Eminescu nu înţelege de ce, într-un moment istoric greu ca acela scurs în anii 1877-1878, unii dintre aceşti străini primiţi cu generozitate, fiindcă erau persecutaţi în alte zone, condiţionau, bunăoară, recunoaşterea Independenţei României de acordarea de drepturi în masă, fără să se fi acomodat, eufemistic vorbind, cu limba română şi cu legile şi tradiţiile ţării. Mai mult de atât, Austria voia să-i facă proprietari peste Dobrogea abia retrocedată de turci, bulversând orânduielile de veacuri. Altfel spus, Eminescu se ciocnea de aceeaşi încălcare a drepturilor ţării de către străini, ca în cazul Rusiei faţă cu Basarabia. Mai mult, România era invitată să violeze drepturile populaţiilor deja existente în Dobrogea, sub pretextul că pământurile sunt ale statului şi că acesta poate face ce vrea cu ele, chiar să le vândă străinilor. A nu recurge la asemenea abuz ar fi cel dintâi pas în Dobrogea pentru „un progres real în viaţa juridică a poporului. Dar a procede în mod barbar, a lua vorba turcească de proprietate a statului în înţelesul strict şi definit al proprietăţii private a statului, precum stă lucrul la noi în România, a deposeda pe turci, tătari, români şi bulgari pentru a parcela pământul lor, câştigat cu sudori şi cu sânge, la colonişti ar însemna a-şi atrage de la început ura populaţiunilor, ba a ajunge la conflicte sângeroase chiar. Elementele turanice în Dobrogea ne trebuie tocmai pentru că nu sunt slave. Ele trebuie cruţate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai bună stare, sub o mai bună administraţie. Cumcă prin aceasta slavii de acolo n-ar fi nedreptăţiţi se înţelege de la sine.”
Cu alte cuvinte, în spiritul său înalt de justiţie, Eminescu pledează pentru o corectă rezolvare a problemei minorităţilor, nu cum au procedat ruşii în teritoriile ocupate. Episodul istoric al Basarabiei se încheia, pentru poet, cu alte două bătălii: una pentru Dobrogea, alta pentru rezolvarea corectă a revizuirii articolului 7 din Constituţie. Din fericire, de astă dată punctul său de vedere a biruit, în cele din urmă.
Însă problema Basarabiei şi a Bucovinei a rămas pata oarbă de pe istoria modernă a românilor, perpetuând pata ruşinoasă a trădării de la 1775 şi 1812. Am pus aici, la judecata lui Eminescu, cele două pete. Cred că nicăieri nu se potriveşte mai bine celebrul vers al lui Grigore Vieru: Eminescu să ne judece! Atât pe românii din Basarabia, dar mai ales pe cei din Ţară.
Note
1 Ibidem.
2 Vezi, între altele, studiul, apărut în serial, Alexandrina Cernov, Statutul limbii române în Ucraina după 20 de ani de independenţă, în „Oglinda literară”, Focşani, ani XI-XII, nr. 119 – 124, noiembrie 2011 – aprilie 2012.
3 Ibidem, p. 56.
4 Istoricii contemporani vorbesc de gândire cinică şi despre actul de la 1812: „Procedeul anexării Basarabiei prin Tratatul de la Bucureşti (16/28 mai 1812) a ilustrat perfect lipsa de scrupule şi cinismul diplomaţiei ţariste.” (Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice. 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2012, p. 36).
5 D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 21.
6 M. Eminescu, op. cit., p. 47.
7 Ibidem, p. 48.
8 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 45.
9 M. Eminescu, op. cit., p. 50.
10 Ibidem, p. 51.
11 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 26-27.
12 M. Eminescu, Opere, XV. Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 50.
13 Ibidem, p. 98.
14 M. Eminescu, Opere, X., p. 53.
15 Ibidem, p. 54.
16 Ibidem, p. 57.
17 Cf. Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod cuman la începuturile Ţării Româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
18 M. Eminescu, op. cit., p. 57.
19 Ibidem, p. 58.
20 Ibidem, p. 59.
21 Ibidem, p. 60.
22 Ibidem.
23 Ibidem, p. 61.
24 Ibidem, p. 64.
25 Ibidem.
26 A se vedea textul tratatului în Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 127-128, preluare după Acte şi documente relative la istoria renaşcerii României, ediţie de Dimitrie A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, vol. I, Bucureşti, 1900, p. 15-18.
27 M. Eminescu, op. cit., p. 68.
28 Ibidem, p. 69.
29 Ibidem.
30 Ibidem, p. 70.
31 Ibidem.
32 C. Jornescu, C. Petrescu, Valori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 64.
33 Ibidem, p. 28.
34 Ibidem, p. 39.
35 Ibidem, p. 39-40.
36 Ibidem, p. 73-74.
37 Ibidem, p. 74.
38 Ibidem.
39 Ibidem.
40 Victor Suvorov, Ultima republică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
41 M. Eminescu, op. cit., p. 91.
42 Ibidem, p. 92.
43 Alexandr Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reformăm Rusia,în „Literaturnaia gazeta”, nr. 38 din 18 septembrie 1990, trad. rom. de Natalia Cantemir.
44 M. Eminescu, op. cit, p. 75.
45 Ibidem, p. 80.
46 Ibidem, p. 81.
47 Ibidem, p. 87-88.
48 Ibidem, p. 88.
49 Ibidem, p. 89.
50 Ibidem.
* Continuare. Partea I în nr. 5-6, 2012, p. 42-55, partea II în nr. 7-8, 2012, p. 80-96.