Miraj
Pentru tiparKarakum în suflet,
Sahara în minte...
Sentimentele rătăcesc
Pe nisipul fierbinte,
Ideile toate –
Și rele, şi bune
S-au împotmolit definitiv
Printre dune
Ca printre
Circumvoluții mişcătoare
Când spre soare-apune,
Când spre lună-răsare.
Și iată că,
Pe la miez de amiază
Mi se arată în cale
O minune de oază,
Pe care-am numit-o,
Salvat, cu un nume –
Vroiam să o cheme
Ca pe tine anume...
Salvarea însă
Era cocor în picaj:
Oaza speranței
S-a adeverit a fi
Un miraj!
Imperiul sângelui
Sângele n-a fost niciodată apolitic,
De aceea a acompaniat
Toate revoluţiile,
Inclusiv şi pe cele sentimentale;
Toate războaiele omenirii,
Inclusiv pe cele-ale viselor.
Ca rezultat,
Şi-a făcut şi el un Imperiu.
Capitala lui e un fel de inimă,
Din care se trage
Cu gloanţe de globule roşii
În garda de globule,
Chipurile, albe.
Dar, paradoxal,
Din globulele declarate albe
Curge sânge la fel de roşu
Ca şi din globulele roşii,
În care periferiile arteriale
Trag cu gloanţe de globule,
Chipurile, albe.
Nu ştiu dacă cea mai fericită
Formulă a sângelui
Este tortura sau dictatura
Bioxidului de carbon
Asupra oxigenului.
Nu ştiu dacă lupta de clasă
Este starea cea mai perfectă a lui,
După cum nu ştiu
Dacă sângele poate fi colectivizat.
Ştiu doar atât:
Proprietatea sângelui
De a sângera
Este unica lui
Modalitate de protest
Contra propriului Imperiu.
Eu sângerez,
Tu sângerezi,
El, Ea sângerează...
Cântec de trezit bătrânii
Ştiam că omul nu se naşte
Dintr-o doctrină.
El numai poate fi legănat în ea
De dădaca ideologică a clanului
Până adoarme
Pe patul roz al promisiunii.
Dar copilăria nu e veşnică
Şi vine-ntr-o zi ora trezirii:
Cu ce să se îmbrace Adolescenţa?
Cu ce să se încalţe
Tinereţea?
Ce să mănânce Maturitatea?
Cu ce să se îmbrace,
Cu ce să se încalţe,
Ce să mănânce Bătrâneţea?
Ideea e doar o haină
Pentru gânduri abstracte,
Visul nu e decât
Încălţămintea iluziei,
Viitorul poate alimenta
Doar pe cei nenăscuţi...
Dar cum rămâne cu omul
La timpul prezent?
Să-i compunem
Alte cântece de leagăn?
Să-l luăm cu
Zăhărelul idealurilor,
Al visului într-un mai bun viitor?
Ajunge! Căci omul
Nu se naşte dintr-o doctrină
Şi nici nu mai vrea
Să fie legănat în ea.
Unităţi de măsură
Curentul dorului este alternativ
şi doar foarte rar
poate fi şi continuu.
Intensitatea lui se măsoară
nu în volţi,
ci în bolţi.
Rezistenţa iubirii
se măsoară nu în omi,
ci în oameni
astfel precum puterea inimilor
se măsoară nu în watts,
ci în vieţi;
astfel precum
capacitatea destinului,
spre deosebire de cea a condensatorului,
se măsoară nu în farazi,
ci în şarade;
astfel precum intensitatea vieţii,
spre deosebire de cea
a luminii,
se măsoară nu în lucşi,
ci în luxuri...
Bunul meu învăţător de fizică,
abia azi gust
poezia lecţiilor tale.
Adevărul absolut
In memoriam Ion Vatamanu
Adevărul ar putea fi
şi o ramură de pelin.
Tu muşti o frunză,
eu muşc una...
Nu ştiu de ce
ţi se pare că frunza mea
e mai dulce decât a ta.
Dar vreau să vorbim
despre adevărul absolut
care poate fi şi o pâine.
Însă şi din ea
fiecare taie adesea
felia ce-i convine.
Ca urmare,
în pofida logicii elementare,
pare să existe
atâtea adevăruri
câţi oameni există.
Vrei să ştii
cum e adevărul tuturor,
luat în ansamblu?
Pune la loc felia,
eu – pe a mea,
el, ea – pe a sa...
Vai, pâinea asta are
atâtea tăieturi!
Vai, feliile nu se mai lipesc
una de alta!
Asta e! Adevărul absolut
nu se pretează împărţirii,
nici adunării,
nici înmulţirii,
ci numai scăderii.
Şi doar atunci când este
numai al tău.
Inventatorul de iluzii
Iluzii decolorate...
Aripi fără de zbor...
Aer sufocându-se...
Apă ce se îneacă...
Şi în peisajul acesta
ambiţia omului
mai perseverează
prin încăpăţânarea
de a reface lumea,
de a o polua cu noi năzbâtii.
Chiar acum cineva inventează
înlăturarea greşelilor
din invenţia altuia;
chiar în clipa asta se naşte
cel care va găsi
şi în invenţia lui o greşeală...
Dar când te gândeşti că binele
nu poate fi o născocire,
ai vrea să le spui:
ajunge, ajunge...
Dar te apuci şi desenezi
zborul,
dându-i forma ritmică
a respiraţiei;
născoceşti plutirea pentru apă,
căci ai slăbiciunea
de a te crede
ultimul inventator de iluzii,
ultimul înlăturător de erori.
existenţialism basarabean
cer călcat în picioare
pământ ridicat la cer
cerşetorii dau de pomană
bogaţilor care le cer
frumos scuipat drept în ţintă –
o fi fiind iuda, hristos? –
cu-alaiul acesta de gintă
mimăm un botez maiestuos
de fapt botezăm o idee
care ne pare icoană
trădarea din vechea iudee
nu se opreşte din goană
de fapt e o nuntă pierdută
fără de mire şi naşi
tradiţia noastră (f) (b)... tută
mireasă-i în ochii de laşi
firea noastră de neam
care făptura ne-o face
azi e şomeră pe ram
mugurul nu se desface
petala cea europeană
refuză să se desfacă
şi cade încet pe o rană
pe inima noastră posacă
cer călcat în picioare
pământ ridicat la cer
săracii dau de mâncare
bogaţilor care le cer
Gimnastica de o viaţă
Când trupul ni se luminează de zi,
sufletul prinde a face gimnastică
la paralelele dorului,
la inelele logodnei,
la bara speranţei;
sare peste calul-popii,
având drept trambulină
mireasma de tei...
Apoi urmează
săriturile în lungimea şi înălţimea
destinului,
aruncarea discului lunii
dintr-un vis în altul,
întreceri la înot pe apa sâmbetei,
competiţii la alergări
dintr-un anotimp al iubirii
la celălalt,
trageri la ţintă
cu săgeţi de secunde
din arcul unui ceasornic
ce se grăbeşte.
Iar la urmă,
trece la ridicarea halterelor –
sute de kilograme de păcate,
necazuri, deziluzii şi alte greutăţi
ale vieţii,
stabilind un nou record mondial.
Şi, bietul suflet,
când în sfârşit se spală pe faţă,
vede un trup ce de acum
amurgeşte.
Barometru
Cerul mă doare
A schimbare
De timp.
Norii coboară în genunchi.
Spre sară,
Un junghi
Mă tună în coate.
Prea poate
Mă ninge durerea
Cu fulgi măşcați şi pufoşi
Din fiecare încheietură
Și înțeleg că vârsta mea se transformă
În barometru portabil
Ce îmi prezice zilnic
Timpul plecării
probabil.
Necuprinsul punctului
Punctul meu de vedere
nu se vrea punct
părerilor tale,
nici complex al finitului
pentru frazele tale complexe,
nici aluzie la încheierea
dialogului ochilor noştri.
Punctul meu de vedere
este doar punctul de sprijin
al ideii că totul începe din nou
după punerea punctului,
că însuşi punctul
a fost clonat de gramatică
în trei puncte identice,
zise şi de suspensie...
Şi asta pentru a lăsa loc
şi fanteziei tale
să zburde
ca o dovadă a necuprinsului...