Ştefan Aug. Doinaş şi „discursul mixt”: fragmentele unei pledoarii
Pentru tiparDincolo de numeroasele demersuri interpretative, „discursul mixt” reprezintă, fără doar şi poate, cea mai originală contribuţie conceptuală a lui Ştefan Aug. Doinaş la dezvoltarea sistematică a reflecţiei asupra limbajului poetic în spaţiul românesc. Ion Bogdan Lefter o consideră chiar „una din cele mai valoroase «contribuţii» româneşti dintotdeauna”1, în ciuda caracterului ei fragmentar şi nefinalizat.
Germinarea acestei teorii se produce sub influenţa lui Blaga, pe care Doinaş îl continuă – dar într-o manieră personală complet diferită de a maestrului – în opera de tălmăcire românească a tragediei Faust şi, pe acest traseu, în tendinţa articulării unei viziuni personale asupra raportului dintre filozofie şi poezie. Munca de traducere a lui Faust2 – ce se va finaliza cu publicarea, în 1982, a unei complexe ediţii critice – îi prilejuieşte intuirea existenţei unor substructuri ale „poemului filozofic” ignorate sau neconştientizate până la acel moment de teoreticieni, cărora Doinaş le dă un corp conceptual original. Ulterior, traducând Aşa grăit-a Zarathustra – a cărei prime ediţii apare în 1994 –, reia şi continuă, dintr-o perspectivă uşor diferită, ideile mai vechi. Aşadar, teoria doinaşiană a „discursului mixt” – amintită de-a lungul timpului, ca sintagmă, în numeroase articole şi interviuri ale autorului – este cuprinsă astăzi în două texte compacte, conexe activităţii sale de traducător: Faust ca „discurs mixt” şi Nietzsche şi „discursul mixt”. Faptul că autorul nu a apucat să-i dea rotunjimea unui studiu amplu şi riguros ştiinţific – la care, după cum reiese dintr-o „Notă preliminară”3, se pare că lucra – a dus la „ignorarea ei aproape totală de către contemporani”4.
Compararea celor două texte teoretice relevă, pe lângă complementaritatea lor, şi diferenţele de abordare dictate de specificul textului suport: în cazul analizei lui Faust perspectiva este dinspre literatură şi poezie spre filozofie, pe când în comentarea textului lui Nietzsche este invers. Finalmente, cele două căi de luminare a noului concept se întâlnesc într-o sinteză unică, din care poate fi extrasă viziunea autorului.
Doinaş porneşte de la premisa că tipul de text literar care în mod tradiţional era numit „poem filozofic” – „Historiquement, on a nommé ce type de texte «poésie philosophique», «Gedankenlyrik»”5 – prezintă suficiente date particulare care să-l recomande ca un tip de discurs special. Celor două exemple deja citate autorul le alătură Divina Comedie a lui Dante şi adaugă, uşor ezitant sau doar interogativ-retoric, alte trei: „Dar oare poeme ca The Rime of the Ancient Mariner de Coleridge, Ballad of the Reading Gaol de Wilde sau Luceafărul de Eminescu nu intră în aceeaşi categorie?”6.
Antecedentele filozofice care îl încurajează pe autor în demersul său sunt găsite la Heidegger, în concepţia asupra limbajului ca punct de întâlnire a poeticului cu filozoficul7, la care Doinaş apelează şi în studiile despre lirica metafizică a lui Blaga. Într-o asemenea lucrare, autorul aminteşte că filozoful german „aşază poezia în vecinătatea gândirii, îngăduind – ba chiar postulând – ivirea unui «discurs mixt», precum la presocratici8, în care filozoficul şi poeticul coexistă în mod inextricabil”9. Conceptele în funcţie de care îşi organizează Doinaş demonstraţia sunt orizontul categorial şi somaţia sensibilului, efect al convingerii că „adâncimea doctrinelor, pe de o parte, şi fervoarea trăirilor, pe de altă parte, sunt condiţiile complexiunii artistice, adică indicii ei axiologici”10. Cele două concepte, fără a fi originale, primesc o interpretare originală, dictată de noile raporturi în care le plasează autorul.
Orizontul categorial, deşi este generat de straturile filozofice ale textului, nu trebuie să creeze impresia că valoarea unei opere sau „profunzimea poeticului” este dată de intensitatea şi de densitatea „filozofării” pe care o înglobează. Comparaţia la care apelează autorul pentru a-şi susţine ideea este între Faust – în care se regăsesc doctrine numeroase, precum „plotinism, creştinism, spinozism, idealism etc.” –, Divina Comedie – care se bazează pe doctrina unică a creştinismului catolic – şi poezia bacoviană, din care nu se poate extrage, în mod explicit, nicio doctrină, fără ca această diferenţă între cele trei categorii de texte să atragă după sine diferenţele de valoare. Aşadar, nu „cantitatea” de filozofie „decide asupra valorii operei, ci tocmai capacitatea specifică a poetului de a anula imediatul oricărei infiltraţii de acest fel în structurile poeticului, adică de a nu permite expresia ei brută, ca atare”11.Faptul este valabil şi în ceea ce priveşte amploarea textelor. În consecinţă, „Dante, fidel unei singure doctrine filosofice, Bacovia, străin de orice biografie detectabilă a ideilor, ca şi Goethe, fidel sau infidel faţă de o mulţime de astfel de doctrine, se situează, artistic vorbind, pe acelaşi plan”12, deoarece orizontul categorial nu este un „reziduu doctrinar” ascuns în structurile poeticului, ci „o funcţie a obiectului estetic”.
Riscurile excesivei infiltrări a metafizicului în fibra poeticului sunt aceleaşi, consideră eseistul, cu ale altor imixtiuni posibile (psihologia, sociologia, ideologia etc.), care pot conduce la confiscarea operei poetice de către alte domenii ale gândirii şi, implicit, la anularea identităţii sale: „tot aşa, «vânătoarea de idei» metafizice prezintă riscul de a «metafiziciza» poezia, confundând orizontul ei categorial cu cultura filozofică a autorului”13.
Astfel se explică şi rezerva autorului în utilizarea sintagmei „lirică filozofică” în legătură cu segmentul corespunzător din creaţia lui Blaga şi chiar din creaţia sa. De asemenea, în lumina acestei demonstraţii, devine transparentă şi intenţia polemică – anunţată din „Nota preliminară” – cu Noica: dacă filozoful de la Păltiniş „se despărţea”14 de Goethe, metaforic, prin aceea că Faust, opera sa fundamentală, „nu poate (s.a.) să constituie o summa philosophiae”15, Doinaş arată că ea nu trebuie să fie privită ca o summa philosophiae, ci ca o veritabilă summa poetica.
Orizontul categorial, pe de altă parte, nu se exprimă sub forma unei înşiruiri de concepte, ci sub formă de „figuri strict poetice”, ca un „ecran de concreţiuni specifice poeziei”16. O sugestivă comparaţie cu tehnica este relevantă pentru modul în care filozoficul şi poeticul colaborează în ecuaţia „discursului mixt”: „Aşa cum energia electrică trecută prin firul de metal devine lumină, filozoficul trecut prin firul acestor concreţiuni devine lirism”17.
Fenomenul este posibil şi în celălalt sens, după cum demonstrează Doinaş în Nietzsche şi „discursul mixt”, unde perechea de termeni filozofic – poetic este înlocuită cu gândire – imaginaţie, iar în alt loc cu sugestivele urzeală – beteală18: „Dacă există într-adevăr «un manicheism al imaginaţiei şi gândirii» – ce minunată definiţie pentru „discursul mixt”! – aşa cum crede Bachelard, atunci e limpede că în Also sprach Zarathustra gândirea nu s-a născut şi afirmat pe sine împotriva imaginaţiei, ci tocmai servindu-se de aripile fremătătoare ale acesteia”19.
Somaţia sensibilului – sintagmă doinaşiană ce denumeşte planul senzorial – este un concept construit în maniera nietzscheană a „reducţiei” filozoficului la metaforic, ca o demonstraţie in vivo a ideilor afirmate. O analiză atentă a sa relevă relaţia de simetrie în care se găseşte cu „orizontul categorial”, în sensul că „somaţia sensibilului” pune în valoare unghiul invers al relaţiei filozofic – poetic din cadrul „discursului mixt”, angajând maniera în care ideea „coboară” în manifestările concretului. Pentru că ontologicul în stare pură nu îi este accesibil omului, acesta – consideră autorul – „îşi propune ambasada sa ontică”20, ipostaziată în formele sensibile ale fenomenalului. Un vers din Faust precum „Viaţa-n răsfrângeri de culori ni-e dată”, citat de Doinaş, arată că o comunicare directă, nemijlocită, cu absolutul este imposibilă pentru om, iar vălul de apă al cascadei care filtrează razele soarelui, ca simbol al absolutului, are tocmai rolul unei necesare medieri: „Astfel în spate soarele rămână! / Căderea apei, vâjâind pe stâncă, / Tot mai plăcut cu ochiul meu se-ngână”21. Astfel, „năvala senzaţiilor asupra conştiinţei” declanşează „un ochi interior menit să vadă tâlcurile prezente în fenomenul senzorial”22.
Închizând cercul explicaţiilor, eseistul spune că „această somaţie pe care sensibilitatea o adresează, ca pe un imperativ de neocolit, intelectului, constituie simptomul pertinent al «discursului mixt»”23, de ea fiind responsabilă limbajul poetic cu toată reţeaua sa imagistică, devenit, aşadar, „organ” pentru filozofic. Într-un dialog cu Michel Deguy, poetul subliniază această potenţialitate a cuvântului poetic: „Chaque mot dispose virtuellement de trois dimensions qu’il ouvre alternativement: il peut être un concept, une image visuelle ou une image sonore. Faire voir, simultanément, ces trois «dimensions», c’est tout le «mystère» du discours mixte”24.
„Discursul mixt” se naşte, astfel, din tensiunea jocului „între concret şi abstract, între imagine şi concept”25, păstrat într-un interval sensibil, neadjudecat total de vreuna din cele două direcţii.
Note
1 Ion Bogdan Lefter, Eseistica..., op. cit., p. 130.
2 Prima tentativă a lui Doinaş de a traduce opera lui Goethe datează din 1953, când era profesor la Gurahonţ. În acel an apare traducerea lui Blaga, care îi trezeşte sentimente contradictorii, „de satisfacţie şi de dezamăgire”. Traduce câteva fragmente, pe care i le arată, între alţii, lui Ion Negoiţescu, prietenul său, care îi spune: „Stai liniştit, încă nu eşti suficient de matur pentru a-l traduce pe Goethe”. După ce împlineşte 50 de ani, acelaşi Negoiţescu îl îndeamnă să reia textele, care îi par acum „de o naivitate nemaipomenită”. De această dată, lucrează cinci ani fără întrerupere şi fără să facă „nimic altceva”, trăind o chinuitoare şi productivă „voluptate intelectuală”. (Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Mircea Iorgulescu, în „România literară”, nr. 22, 4 iunie 1997).
3 Ştefan Aug. Doinaş, Faust ca „discurs mixt”, în Zeitschrift der germanisten rumäniens, Editura Noesis, Bucureşti, 1992: „Rândurile care urmează fac parte dintr-un mare studiu care încearcă să prezinte Faust de Goethe ca un «discurs mixt». Conceptul acesta, încă neuzitat de cercetarea literară, vrea să indice o structură poetică în care ideea sau meditaţia filozofică sunt puse în serviciul lirismului” (Notă preliminară, p. 16).
4 Ion Bogdan Lefter, Eseistica..., op. cit., p. 130.
5 Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Michel Deguy, în „Secolul 20”, nr. 1-2-3/2000 (415-420).
6 Ştefan Aug. Doinaş, Faust ca..., op. cit., p. 16.
7 Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Univers, Bucureşti, 1982.
8 Despre „discursul mixt” la presocratici vorbeşte Doinaş în articolul Heraclit: Orizontul categorial poetic, publicat în „Curentul”, anul VI, seria nouă, nr. 103 (1379), sâmbătă, 4 mai, 2002.
9 Ştefan Aug. Doinaş, „Legenda lumii” la Heidegger şi Blaga, în Măştile adevărului poetic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1992, p. 81.
10 Ştefan Aug. Doinaş, Faust ca..., op. cit., p. 16.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 17.
13 Ibidem.
14 Vezi Constantin Noica, Despărţirea de Goethe, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
15 Ştefan Aug. Doinaş, Faust ca..., op. cit., p. 17.
16 Ibidem.
17 Ibidem.
18 Ştefan Aug. Doinaş, Nietzsche şi „discursul mixt”, în Eseuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 379.
19 Ştefan Aug. Doinaş, Faust ca..., op. cit., p. 17.
20 Ibidem, p. 18.
21 Goethe, Faust, traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Editura Univers, Bucureşti, 1982, vv. 4715 – 4715.
22 Ibidem, p. 18.
23 Ion Bogdan Lefter, Eseistica..., op. cit., p. 130.
24 Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Michel Deguy, în „Secolul 20”, nr. 1-2-3/2000 (415-420).
25 Ştefan Aug. Doinaş, Faust ca..., op. cit., p. 19.
Bibliografie
Ştefan Aug. Doinaş, Faust ca „discurs mixt”, în Zeitschrift der germanisten rumäniens, Editura Noesis, Bucureşti, 1992.
Ştefan Aug. Doinaş, Heraclit: Orizontul categorial poetic, în „Curentul”, anul VI, seria nouă, nr. 103 (1379), sâmbătă, 4 mai, 2002.
Ştefan Aug. Doinaş, „Legenda lumii” la Heidegger şi Blaga, în Măştile adevărului poetic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1992.
Ştefan Aug. Doinaş, Nietzsche şi „discursul mixt”, în Eseuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Univers, Bucureşti, 1982.
Ion Bogdan Lefter, Eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş. Schiţă cartografică, în „Secolul 21”, nr. 1-6/2003 (454-459).
Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Michel Deguy, în „Secolul 20”, nr. 1-2-3/2000 (415-420), http://www.secolul21.ro/numere/europa/dialog.html, accesat în 3 aprilie 2012.
Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Mircea Iorgulescu, în „România literară”, nr. 22, 4 iunie 1997 (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7906, accesat în data de 21 martie 2012.
Cercetările au fost finanţate din Fondul Social European de către Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [proiect POSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342].