N
Pentru tiparne lepădăm de colţi şi gheare
în fiecare seară
în faţa oglinzii
ne dezbrăcăm cu o lamă de ras
de carne
lăsând trupul să se scurgă
în chiuvetă
la noapte vom tremura
ca nişte iepuri
cu gândul la animalul
care am ajuns să fim
n-am cum
marea va fi cerul
cerul va fi poezia
poezia va fi fluturele
fluturele vei fi tu
şi ziua se va strânge
ca un corset
expirând libertatea
să nu
//mă întrebi cine voi fi eu//
pentru că n-am cum
sa-ţi aduc aminte
că ai uitat marea în părul meu
n-am cum
eclipse
nu vreau să dispară scrisul meu atât de urât
sughite nuferi neintenţionat sunt doar o copilă care scrie urât
care nu a scris şi poate nu va scrie niciodată caligrafic
vreau să uit că scriu cu degetele îmbrăţişate atât de stângaci
că mă scriu atât de că ne scriu atât de
rar atât de mult îmi plac nuferii de pe marginea cerului
ancora se îneacă în clepsidră nu mai e timp
se împletesc ţărmurile podeaua rămâne desculţă
sub picioarele mele apa înghite corăbiile noastre
suntem un infinit naufragiu
ne înecăm ne umplem plămânii unul cu altul
simulăm un alt apus din necesitatea de a nu ne expira
ne sufocăm nu mai încăpem în noi
să stingă cineva lumina ne-am fript retina
încercând să ne iubim
(Pseudo)singurătăţi sau un alt episod cu Nastia
Nastia
şi-a delimitat
o (pseudo)lume
cât un container cu scamatorii
în care nu sunt oameni care strâng castani de pe jos
în care nu se rostogolesc castani strângând tristeţile oamenilor de pe jos
în care nu sunt
în care nu se
Nastia
uneori are prea multe întrebări
dar azi
i-a crăpat tăcerea pe buze
aşezând în straturi
o dimensiune
pe care
n-ai ajuns să o simţi încă
nu te-ai întrebat niciodată
până unde se întinde acest spectru de ficţiuni?
unde e graniţa dintre tine şi Nastia
dintre mine şi Nastia
dintre castanii de pe jos şi tristeţile oamenilor
care se rostogolesc
nu în această (pseudo)lume?
totul pare o dilatare absurdă a firescului
pe când lumea nu e decât o realitate himerizată
în care suntem cu toţii înghesuiţi
în care ne dizolvăm unii în alţii
în care ne pierdem unul în altul
în care te pierzi
în care se
în care mă
despre iepuri şi alte jurăminte
se văd cercuri
printre liniile duse
tangenţial la limitele noastre
pentru liniştea lor
continuăm să născocim adevăruri
ca să nu vadă nimeni
cât de speriaţi suntem
când iepuri ne fug prin măduva spinării
mişcând o bandă rulantă
din care imaginile scuipă în noi
săgeţi curbate
nedefinite ca cercuri
dar
nu asta era ideea
iepurii noştri
mănâncă împreună din acelaşi trup
încolăcit
în jurăminte
fragment dintr-un poem tăcut
tăcerea dintre două paralele
ca o lebădă sălbatică
îşi ascunde lumina în zbor
nu e luată în seamă
e prea sinceră
pentru a încăpea în
foile A4
prea sfioasă pentru a-şi deschide
cerul
având grijă să nu-i cadă îngerii
în gurile oamenilor
desăvârşeşte o aureolă imperfectă
pe care unii o vor numi poezie
alţii nici nu o vor vedea
ducându-şi linii paralele
ca nişte mucenici
cu capul rezemat
de grinda cerului
să nu să ne
miroase a cărămidă arsă
e o primăvară trucată
care-şi poartă hulubii
pe omoplaţii noştri
se ridică ziduri de maci roşii
din carnea noastră ciupită
am uitat fărâmiturile pe masă
developând pescăruşii
înainte de timp
nu-mi pare rău că
rămânem prea mici
ca să le spunem C E L O R M A R I
că ne iub...
să nu le spunem
să ne
* * *
ca nişte unghiuri obtuze
în jurul frunţii mele
se deschid
magnoliile
înfloresc
în jurul frunţii mele
ca nişte unghiuri obtuze
nu s-a întâmplat absolut nimic
mi s-au înfipt
câteva petale
în tâmplă
nu e mare lucru
pentru că
magnolii înfloresc
chiar şi atunci când
nu se întâmplă absolut nimic