Creativitate şi schimbare lingvistică în viziunea lui E. Coşeriu
Pentru tiparLimba, sistem complex, apt a realiza multiple funcţii, îşi păstrează componenţa lexicală, formele gramaticale etc., asigurând procesul comunicării. Dezvoltându-se, aceasta manifestă tendinţa de a se modifica şi a se perfecţiona. W. von Humboldt a remarcat aceste ipostaze, promovând concepţia despre limbă ca Ergon (produs al activităţii) şi Energeia (activitate). În opinia savantului german, imuabilitatea aparentă şi modificările continue constituie însuşiri imanente ale fenomenului în cauză: „Caracterul «energetic» al limbajului uman exprimă faptul că fiecare limbă este creată şi recreată permanent atât de fiecare individ în parte, cât şi de ansamblul comunităţii căreia îi aparţine...” [Munteanu, 2008, 11].
În opera lingvistică a prof. E. Coşeriu sunt aprofundate ideile marilor precursori W. von Humboldt, F. de Saussure ş.a. Sunt formulate două principii-cheie: creativitatea şi alteritatea: principiul creativităţii, „comun tuturor activităţilor culturale, adică activităţilor libere ale omului” [Coşeriu, 1994, 9], corelează cu cel al alterităţii, „al comunităţii tehnice istorice”. Cel dintâi reliefează dinamismul limbajului (energeia), generând varietatea, iar cel de-al doilea evidenţiază esenţa socială a acestuia, determinându-i omogenitatea.
În acest context, revelatoare este aprecierea cercetătorului M. Borcilă, care subliniază: „...cred că aportul esenţial al lui E. Coşeriu poate fi sintetizat ca un proces de «fuziune nucleară» între două componente distincte... (1) pe de o parte, componentul sau factorul «logosului semantic» aristotelic, revitalizat prin inserţia dimensiunii esenţiale a «creativităţii»... (2) pe de altă parte, componentul sau factorul «dialogic»... al «alterităţii» (în sensul unei «intersubiectivităţi» esenţiale, constitutive a limbajului...)” [Borcilă, 1996, 52].
În legătură cu latura creatoare a obiectului cercetat, în lingvistica secolului trecut au fost discutate în controversă variate probleme: progresul vs regresul limbii [Wald, 1969], legile ei, modificările lingvistice etc.
Unii savanţi, de exemplu J. Vendryes, consideră că „progresul” limbii rezidă în substituirea unor formaţiuni prin altele, ajustate la nevoile comunicării. În accepţia lingvistului, „diverse laturi ale dezvoltării morfologice ne amintesc un caleidoscop perturbat la infinit. De fiecare dată, se obţin noi asocieri ale unităţilor sale, însă nimic mai mult decât aceste asocieri” [Вандриес, 1937, 316].
„Cercul vicios” al nesfârşitelor asocieri despre care scrie savantul francez exclude, de fapt, refacerea elementelor şi a formelor vechi şi nu reprezintă nici „regresul” limbii, nu atinge raportul dintre inovaţie, schimbare, dezvoltare şi progres în limbă.
În principiu, reprezentanţii şcolii sociologice franceze (A. Meillet, J. Vendryes ş.a.) au abordat judicios raportul limbă – societate, demonstrând pregnant caracterul social al limbii. Spre exemplu, A. Meillet a descris relaţia dintre istoria unei limbi şi istoria societăţii, interdependenţa dintre modificările semantice ale unităţilor lexicale şi schimbările din societate.
După cum susţin unii lingvişti, progresul limbii poate fi absolut sau relativ: în primul caz, este vorba despre capacitatea limbii de a se adapta la noile necesităţi ale comunicării sau, de exemplu, despre completarea lexicului cu noi unităţi şi acumularea unor sensuri inedite în cadrul lexemelor deja existente, pe când progresul relativ cuprinde tehnica redării categoriilor formale şi rezidă, mai cu seamă, în suprimarea formelor şi a categoriilor variative superflue, condiţionată de dezvoltarea gândirii umane, a culturii şi a vieţii sociale [Серебренников, 1970, 120-121].
Ideea privind cele două tipuri de progres în limbă nu este eronată, dar conţinutul noţiunilor respective este mult mai amplu şi nu vizează doar „tehnica” mijloacelor lingvistice şi îmbogăţirea lexicului. Nici amestecul limbilor nu poate fi invocat drept indiciu al progresului lor. Fără a exagera rolul factorilor extralingvistici, ţinem să remarcăm că progresul societăţii favorizează dezvoltarea gândirii şi implică progresul limbii, ca mijloc de comunicare.
Conceptul menţionat semnifică aptitudinea limbii de a exterioriza plenar ideile într-o formă clară şi concisă şi nu se limitează la definiţiile reproduse supra, deoarece ele nu scot la iveală mijloacele prin care se manifestă asemenea performanţe.
Dacă dezvoltarea prevede perfecţionarea şi precizarea regulilor limbii, atunci orice schimbare ce are loc în structura ei ar însemna progresul acesteia. Este de amintit că unele modificări ilustrează şi posibilul regres: în anumite împrejurări, unele idiomuri nu pot să-şi îndeplinească toate funcţiile, pierzându-şi, parţial, modalităţile adecvate de a exprima gândirea.
Lingvistul englez J. Lyons observă, pe bună dreptate, că „orice standard de evaluare aplicat schimbărilor lingvistice trebuie să se bazeze pe recunoaşterea diferitor funcţii pe care o limbă «este chemată» să le îndeplinească în societatea care o utilizează” [Lyons, 1995, 57]. Savantul demonstrează concludent relaţia dintre necesităţile comunicative şi modificările ce survin în limbă: „toate limbile vii (...) sunt prin natura lor sisteme durabile şi suficiente de comunicare, îndeplinind feluritele şi multiplele nevoi sociale ale comunităţilor care le utilizează. Pe măsură ce aceste nevoi se schimbă, limbile vor tinde să evolueze spre a face faţă noilor condiţii. Dacă e nevoie de termeni noi, ei vor fi introduşi în vocabular, fie prin împrumutul din alte limbi, fie creându-i din elementele existente în vocabular, prin mijloacele interne ale limbii” [Lyons, 1995, 57].
În unele lucrări s-a emis părerea că modificările survenite la diferite niveluri denotă „perturbarea identităţii unei unităţi în raport cu ea însăşi şi rezultatul unei asemenea perturbări” [Серебренников, 1970]. Credem că definiţia semnalată s-ar cuveni să fie completată din motivul că nu arată premisele şi fazele unor posibile periclitări ale identităţii unităţilor de limbă.
Pentru a-şi argumenta propria teorie, E. Coşeriu recurge la noţiunile inovaţie şi adoptare: schimbarea lingvistică semnifică generalizarea unei inovaţii sau „o serie de adoptări succesive” [Coşeriu, 1997, 70]. Prima fază, inovaţia, presupune apariţia elementelor noi, diferite de unităţile deja existente, iar faza a doua, adoptarea, este acceptarea inovaţiei de către vorbitori.
Potrivit concepţiei coşeriene, schimbarea, „în momentul său iniţial şi originar, este totdeauna un act de creaţie individuală” [Coşeriu, 1995, 90]; ea nu este accidentală, ci constituie o trăsătură inerentă a limbii, fiind o manifestare a „creativităţii limbajului în istoria limbilor”. Savantul conchide că „orice schimbare este la origine o adoptare” [Coşeriu, 1997, 70] şi înglobează trei aspecte: raţional, general şi istoric.
Dimensiunea raţională vizează „consolidarea de tradiţii lingvistice sau producerea însăşi a limbilor”; aspectul general relevă condiţiile în care libertatea lingvistică renovează limba şi modul în care aceasta „se adaptează necesităţilor expresive ale vorbitorilor”; dimensiunea istorică dezvăluie condiţiile culturale şi funcţionale în care limba s-a constituit şi „a putut să se constituie ca tradiţie” [Coşeriu, 1997].
Premisele schimbărilor lingvistice ţin de planul finalităţii, înfăţişând „libertatea creatoare a vorbitorilor”, întrucât limba, fenomen de ordin cultural, „nu admite abordări cauzale, ci numai abordări finaliste” [Coşeriu, 2000, 52]. Prof. E. Coşeriu explică schimbările lingvistice doar în termeni funcţionali şi culturali: în opinia sa, cauzalitatea ar fi o noţiune din domeniul lingvisticii pozitiviste despre limbă ca „organism” natural a cărui funcţionare este determinată de „legi” ce nu cunosc excepţii.
Reputatul savant are în vedere cauzalitatea externă, proprie fenomenelor naturii, şi nu cauzalitatea internă, specifică fenomenelor de ordin cultural, bunăoară limbii. Doctrina pozitivistă asupra limbajului, care nu delimitează strict legile limbii de cele ale naturii, este depăşită de viziunea antipozitivistă ale cărei postulate sunt comentate judicios de către E. Coşeriu [Coşeriu, 2000, 35-54].
În deplin acord cu ideile promovate în lingvistica postsaussuriană, E. Coşeriu reliefează interdependenţa factorilor imanenţi şi sociali ai funcţionării şi dezvoltării limbilor: acestea, privite ca „tradiţii autonome”, „există şi se dezvoltă nu numai în virtutea raţiunilor interne a echilibrului lor ca sisteme (relaţii structurale), ci şi, mai ales, în relaţie cu alte fenomene de ordin spiritual şi social: limba este legitim legată de viaţa socială, de civilizaţie, de artă, de dezvoltarea gândirii, de politică etc.; într-un cuvânt, de întreaga viaţă a omului” [Coşeriu, 1995, 58].
Care ar fi factorii extralingvistici? În lucrările de specialitate sunt luate în seamă multiple fenomene: extensiunea geografică a idiomurilor şi a purtătorilor acestora, amestecul etnic, bilingvismul, împrumutul de cuvinte etc. [Блумфилд, 1968; Martinet, 1970; Lobiuc, 1998]. Aceştia interacţionează cu cei de natură intralingvistică: tendinţele evolutive ale diferitor idiomuri, „inegala penetrabilitate a compartimentelor limbii” care, în fond, exteriorizează capacitatea acesteia de a accepta sau de a „repudia” elementele străine sau eterogene, frecvenţa unităţilor lingvistice, apartenenţa lor la centrul sau periferia sistemului etc. [Graur, 1960; Martinet, 1970].
Deşi este interpretată, cu precădere, din perspectivă diacronică, schimbarea nu constă doar în substituirea unor forme vechi prin altele noi. Unii specialişti în materie disting schimbarea, ca un proces de substituire, şi varierea, drept coexistenţă şi concurenţă a formaţiunilor eterogene, reunite în baza unei trăsături comune [Серебренников, 1970].
E. Coşeriu examinează noţiunea vizată pornind de la trihotomiile sistem – normă – vorbire, sincronie – diacronie – istorie, invocând primatul istoriei, pe care o numeşte „ştiinţă lingvistică integrală”. Istoria serveşte pentru a surmonta opoziţia între sincronie şi diacronie şi demonstrează că dihotomia dată nu se referă la limbaj, ci este de ordin metodologic. Sistemul sincronic face parte din istorie, căci „nu se află în afara istoriei, ci e un moment în istoria limbii. Fiecare sistem sincronic este un moment în istoria limbii” [Saramandu, Coşeriu, 1996, 29].
Din acest punct de vedere, sincronia nu exclude varietatea, căci sincronia nu este doar cea a omogenităţii, ci şi a varietăţii. În ultimul caz, se are în vedere varietatea dialectală, egală cu varietatea socioculturală. De aici rezultă că „şi istoria trebuie să considere tocmai aceste raporturi între diferite sisteme, fiindcă mereu dezvoltarea depinde de trecerea de la un sistem la altul” [Saramandu, Coşeriu, 1996, 31].
Toate elementele sistemului interacţionează dinamic, astfel încât eventualele modificări duc la transformarea raporturilor dintre unităţile limbii şi la restructurarea entităţii în cauză. Odată ce sistemul şi norma nu constituie „realităţi autonome şi opuse vorbirii, ci forme care se constată chiar în vorbire” [Bojoga, 1996, 119], raportul dintre ele diferă de interpretarea lui F. de Saussure care consideră că în vorbire sunt actualizate unităţile din sistemul limbii. Prof. E. Coşeriu consideră că vorbirea nu este „o realizare a sistemului”, ci „sistemul este o dimensiune a vorbirii”, ceea ce demonstrează caracterul complex al acesteia.
Limba, privită ca „sistem în mişcare”, presupune schimbarea lingvistică: „Dacă schimbarea este înţeleasă ca o «facere» sistematică a limbii, este evident că nu poate exista nici o contradicţie între «sistem» şi «schimbare», şi că, mai mult, trebuie să vorbim nu despre «sistem» şi «mişcare» – ca despre două lucruri opuse –, ci numai despre «sistem în mişcare»: dezvoltarea limbii nu este o permanentă «schimbare» arbitrară şi produsă la întâmplare, ci este o permanentă sistematizare” [Coşeriu, 1997].
Viziunea coşeriană, graţie probelor peremptorii, este împărtăşită de către lingvişti de notorietate, care semnalează caracterul imanent al schimbărilor lingvistice. Astfel, funcţionalistul francez A. Martinet subliniază că anume „sistemul în mişcare” (= limba) „se schimbă în orice clipă”: „Este suficient să-i examinăm amănuntele funcţionării, pentru a descoperi diversele procese care pot face ca după o lungă perioadă ea să devină de nerecunoscut” [Martinet, 1970, 222]. Şi alţi savanţi susţin că limba nu poate să nu se schimbe, întrucât modificările sunt inevitabile şi ţin de însăşi esenţa limbii [Супрун, 1983, 342].
Ca fenomen social, limba trebuie investigată în corelaţie cu alte instituţii sociale, acordându-se atenţia cuventă variatelor inovaţii apărute în procesul comunicării. Esenţa socială a acesteia semnifică, nu în ultimul rând, cauzalitatea schimbărilor lingvistice.
În unele studii coşeriene se afirmă că „schimbare lingvistică nu există” [Coşeriu, 1992]. Această concluzie nu ar trebui să ne surprindă, deoarece faptele de limbă, ca atare, „nu au nici o continuitate”, prin urmare, nu se modifică. Spre deosebire de F. de Saussure, E. Coşeriu este de părere că starea sincronică a limbii nu corespunde unei singure proiecţii, ci cuprinde mai multe sisteme simultane, dintre care sistemul vechi ar putea „coexista” cu cel nou, chiar la un singur vorbitor.
În felul acesta, ipseitatea faptului de limbă, când „lucrul rămâne în parte acelaşi şi în parte e altfel”, preconizează coexistenţa, în fiecare moment, a noilor trăsături cu trăsăturile anterioare. Din perspectivă funcţională, se atestă înlocuirea unor fapte de limbă prin altele, a căror „continuitate” E. Coşeriu nu o recunoaşte. „Schimbare lingvistică nu există” atunci când „considerăm fiecare fapt ca un fapt continuu, fiindcă nu există această continuitate a faptelor” [Saramandu, Coşeriu, 1996, 64].
În sistemul limbii, in globo, remarcăm atât refacerea unor fapte anterioare, cât şi substituirea altora. Potrivit concepţiei coşeriene, schimbarea se atestă atunci când „ceva care nu era limbă, devine limbă, e adoptat de alţi vorbitori şi devine limbă” [Saramandu, Coşeriu, 1996, 38]. Nu este vorba despre schimbarea unui produs (Ergon), ci despre producerea continuă a limbii (Energeia).
Spre deosebire de alţi savanţi care au abordat distincţiile saussuriene, E. Coşeriu relevă corelaţia dinamică dintre tipul lingvistic, sistem, normă, vorbire, pe de o parte, şi sincronie – diacronie, pe de altă parte, afirmând că diacronia vorbirii este cuprinsă în sincronia normei, diacronia normei este cuprinsă în sincronia sistemului, iar diacronia sistemului este cuprinsă în sincronia tipului [Frâncu, 1997, 23].
O asemenea interpretare îi permite lui E. Coşeriu să evite unele deficienţe ale teoriei saussuriene privind limbajul, ceea ce apropie, într-o oarecare măsură, concepţia sa de doctrina funcţionaliştilor praghezi şi francezi, care recunosc componenta dinamică a sincroniei.
Acceptând delimitarea coşeriană a termenilor schimbare lingvistică şi schimbarea limbii, vom interpreta primul concept ca substituirea unor fapte de limbă prin altele, pe când schimbarea limbii o vom considera drept un proces perpetuu de devenire, de creativitate.