Amintiri şi reflecţii despre Coşeriu
Pentru tipar;)
;)
Prima dată când am auzit rostit numele lui Eugeniu Coşeriu a fost în toamna anului 1997, la cursul de lingvistică generală pe care profesorul Valentin Ţurlan îl preda pe atunci la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi studenţilor de anul I de la Litere, printre care mă aflam şi eu. Ţin minte foarte bine că, încă de la cea dintâi prelegere, ne-au fost prezentate distincţiile fundamentale ale lui Ferdinand de Saussure şi, odată ajunsă discuţia la raportul dintre sincronie şi diacronie, profesorul meu de lingvistică de la Galaţi – unul dintre cei care mi-au trezit interesul pentru domeniul fascinant al limbajului – ni l-a menţionat pe „Eugen Coşeriu”, potrivit căruia „limba funcţionează sincronic şi se constituie diacronic”. Am reţinut întocmai, chiar din acel moment, formula celebră, care circula (după cum aveam să observ ulterior) de ceva vreme şi prin manualele noastre universitare1. Deşi în acel an apăruse şi la noi, în cele din urmă, în traducerea lui Nicolae Saramandu, cea mai importantă carte a lui Coşeriu, Sincronía, diacronía e historia [1958], totuşi numele savantului de origine română nu ne-a mai fost amintit nici măcar o dată de-a lungul întregului semestru în care am învăţat lingvistică generală...
Mi-am închipuit însă că acest român trebuie să fi fost / să fie cineva important în domeniul ştiinţelor limbajului, aşa că, atunci când am descoperit într-o librărie, prin al treilea an de facultate, o cărticică pe care scria „Eugenio Coseriu, Introducere în lingvistică (ediţia a II-a, Editura Echinox, Cluj, 1999)”, nu am ezitat să o cumpăr. Fiindcă era sfârşit de săptămână şi trebuia să ajung acasă, la Umbrăreşti, în apropierea Tecuciului, m-am gândit că lectura acestui volumaş era exact de ce aveam nevoie ca timpul pe care îl făceam pe tren (circa două ore, într-un „personal”) să treacă mai repede. Am fost pur şi simplu uluit de cât de clar se puteau expune problemele de bază ale lingvisticii în numai 120 de pagini!
Pe Eugeniu Coşeriu aveam să-l întâlnesc – în carne şi oase, de această dată – un an mai târziu, pe 24 mai 2001, când universitatea gălăţeană i-a conferit titlul de doctor honoris causa. Înainte de ceremonia acordării doctoratului respectiv, savantul a ţinut o prelegere – frumoasă coincidenţă! – chiar în Sala U15, adică cea în care îi auzisem numele pomenit întâia oară. Şi (culmea!) ne-a vorbit chiar despre sincronie, diacronie şi istorie! (Păcat că nimeni dintre cei implicaţi în eveniment nu a avut prezenţa de spirit să înregistreze acea expunere, pentru a o transcrie şi publica mai târziu, aşa cum au procedat alte universităţi în ocazii similare!) Întâmplarea a făcut ca, în aceeaşi zi, promoţia noastră să aibă programat banchetul de absolvire a facultăţii. Drept pentru care ne-am autointitulat – în prezenţa Magistrului – „Promoţia Coşeriu” şi l-am invitat pe marele lingvist să participe la petrecerea în cauză. Cred că toate acestea i-au făcut plăcere lui Coşeriu, deoarece a răspuns invitaţiei şi a rămas alături de noi (evident, la masa profesorilor) până târziu în noapte (chiar dacă l-a deranjat niţel muzica noastră cam zgomotoasă). Îmi mai amintesc că a făcut, plin de bunăvoinţă, fotografii de grup cu absolvenţii şi cu universitarii gălăţeni şi că i-am cântat, în avans, „Mulţi ani trăiască!”, întrucât urma să împlinească 80 de ani peste două luni. A doua zi, a plecat de dimineaţă spre Bucureşti, pentru a i se înmâna, la Cotroceni, de către preşedintele ţării, înaltul ordin „Steaua României”.
Dintre studenţi, se pare că eram singurul care bănuia ce personalitate aveam în faţă şi ce norocoşi eram că îl putem cunoaşte. Nu doar că – pasionat fiind de lingvistică – citisem ceva din opera sa, dar ştiam şi despre om unele lucruri: bunăoară, din Istoria... lui Călinescu aflasem de precocitatea lui Coşeriu şi de uşurinţa lui de a se mişca prin „toate ramurile culturii”. Unui coleg de la specializarea istorie-filozofie, care îmi ceruse lămuriri cu privire la savantul care stârnise vâlvă prin venirea sa la Galaţi, i-am răspuns: „Imaginează-ţi că la banchetul vostru de absolvire ar veni Nicolae Iorga sau Mircea Eliade!”.
Eram şi încântat că reuşisem să obţin, imediat după prelegerea menţionată, cu ajutorul profesorului Stelian Dumistrăcel (care mă prezentase măgulitor Magistrului drept cel mai bun student al său), un autograf pe Introducerea în lingvistică. Nerenunţând la celebra sa ţigară Dunhill, păstrată între două degete, Coşeriu a aşternut câteva cuvinte, comentând: „Am scris-o pentru studenţii mei de la Montevideo”. „Da, acum exact 50 de ani!”, i-am replicat eu. Păstrez cu mândrie dedicaţia lui Coşeriu, alături de fotografia prin care, graţie unui coleg inspirat, clipa acordării autografului a fost imortalizată.
Un moment memorabil a fost şi acela în care, la decernarea titlului de doctor honoris causa, Profesorul Coşeriu a ţinut, ca răspuns la obişnuita laudatio, şi un discurs de mulţumire în latină, oratio gratitudinis. (Din nefericire, nici acesta nu a fost consemnat; alţii au făcut-o însă: de exemplu, cei de la Sibiu sau cei de la Granada, din Spania.)
Pe Eugeniu Coşeriu aveam să-l reîntâlnesc în toamna aceluiaşi an, pe 25 octombrie, cu ocazia Colocviilor Filologice Gălăţene organizate, în cinstea savantului, de Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi. În dimineaţa acelei zile, la rugămintea colegului Ionel Apostolatu, care era implicat în organizarea evenimentului, am venit cu un taxi pentru a-i prelua pe E. Coşeriu şi pe profesorul St. Dumistrăcel de la hotelul unde fuseseră cazaţi, destinaţia fiind Teatrul Dramatic din acelaşi oraş, unde Magistrul urma să ţină o conferinţă. Revăzându-l, am fost surprins, întrucât, cu numai cinci luni înainte, Coşeriu se mişca vioi, în pofida vârstei, însă acum se deplasa foarte greu, sprijinit în cârje. M-a bucurat faptul că m-a recunoscut, dar acest amănunt nu m-a mirat prea mult. Ştiam că marele lingvist avea o memorie formidabilă (de altfel, am aflat apoi că, dând cu ochii de şoferul universităţii gălăţene, care-l dusese la Bucureşti cu câteva luni în urmă, i s-a adresat, fără să greşească, pe nume). Boala de care suferea savantul începea să-şi arate nemiloasă colţii. Cu toate acestea, facultăţile intelectuale ale lui Coşeriu erau neschimbate. La teatru şi-a delectat asistenţa cu o prelegere despre deontologia culturii (şi aceasta rămasă, din câte ştiu, neînregistrată). În maniera-i cunoscută, Profesorul îşi însoţea materia expunerii cu glume sau cu exemple amuzante (de pildă, o anecdotă despre „chestiunea poloneză”). Tot la teatru au fost prezentate şi două cărţi de-ale sale: Introducere în lingvistică (ediţia a II-a) şi Lecţii de lingvistică generală, despre care au vorbit prof. Ţurlan, respectiv prof. Dumistrăcel. Afară, personalul unei ambulanţe se afla în permanenţă în stare de veghe, pentru orice eventualitate. Şi totuşi, când prelegerea a luat sfârşit, în foaier, de vorbă cu prof. Dumistrăcel, în ciuda interdicţiilor de ordin medical, Coşeriu nu şi-a putut reprima dorinţa de a trage măcar un fum dintr-o ţigară Dunhill...
După cum spuneam, capacitatea intelectuală a lui Coşeriu nu-i fusese diminuată de suferinţa fizică. În cadrul manifestării ştiinţifice, l-am putut vedea foarte activ la secţiunea de comunicări pe care o prezida. Bunăoară, îmi amintesc că l-a combătut destul de vehement pe un cercetător bucureştean care propusese o interpretare (inedită cred) cu privire la balada Mioriţa. Spre seară, grupului care îl însoţea pe Coşeriu i s-a adăugat şi N. Saramandu, care venise special de la Bucureşti pentru a-şi reîntâlni Magistrul. Deşi era târziu (lucrările colocviului din acea zi fiind deja închise), Coşeriu a acceptat să mai stea să răspundă celor curioşi la unele întrebări. Printre altele, a vorbit cu mândrie despre diversele centre universitare din lume în care numeroşi discipoli de-ai săi îi duceau învăţătura mai departe. În acel context, prof. Dumistrăcel a dat citire (în rezumat) unui text despre Coşeriu, scris de prof. Mircea Borcilă, care nu mai reuşise să ajungă şi la Galaţi. Din Sala U15 (denumită ulterior „Aula Eugeniu Coşeriu”) s-a mers la cantina universităţii pentru cina festivă. Mai port în minte – ca o ultimă imagine a lui Coşeriu la Galaţi – masa lungă la care marele lingvist îi avea alături pe unii apropiaţi, dintre care nu lipseau prof. Dumistrăcel şi câţiva basarabeni. Spre bucuria Magistrului, vizibil impresionat, comesenii au început să cânte, la un moment dat, „Noi suntem români”.
La mai puţin de un an după aceea, la 7 septembrie 2002, genialul român trecea la cele veşnice. Vestea mi-a fost dată de mama mea, care auzise la radio ce se întâmplase. Aproape că nu mi-a venit să cred. Tocmai mă pregăteam în acele zile pentru admiterea la doctorat şi meditam la modul în care ar fi trebuit tratată problematica generală a sinonimiei din perspectiva concepţiei lingvistice a lui Coşeriu. La ultima întâlnire cu E. Coşeriu, de la Galaţi, îmi procurasem Lecţiile de lingvistică generală în care am descoperit celebrul tabel privind nivelurile limbajului (universal, istoric şi individual) şi aspectele sub care poate fi acesta văzut (ca activitate, competenţă şi produs). Mi-am zis că aşa ceva trebuia neapărat aplicat la chestiunea care mă preocupa.
Însă asimilarea teoriei lingvistice a lui Coşeriu nu este (şi nu a fost) deloc uşoară, mai ales atunci când nu ai un ghid care să te prevină asupra dificultăţilor ce trebuie învinse pe parcursul învăţării, care să-ţi indice paşii ce trebuie urmaţi şi ordinea lor. Din acest punct de vedere, colegii de la Cluj au fost, fără îndoială, nişte privilegiaţi, fiindcă l-au avut tot timpul în preajmă pe prof. Mircea Borcilă, unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai operei şi gândirii coşeriene. În plus, Centrul de Studii Integraliste „Eugeniu Coşeriu” de la Cluj era (şi este) – inclusiv prin bunăvoinţa Magistrului – bine înzestrat cu lucrările lui Coşeriu publicate în diferite limbi, ceea ce creează, dintru început, un mare avantaj celor care vor să se iniţieze şi să „performeze” într-o asemenea lingvistică. Dar poate că şi descoperirea pe cont propriu a învăţăturilor lui Coşeriu are farmecul şi avantajul ei, chiar dacă necesită, pesemne, mai mult timp şi unele sacrificii... financiare2.
Dacă un tânăr m-ar întreba astăzi cum ar trebui să procedeze ca să-şi însuşească bine doctrina lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu, cu scopul de a o aplica în cercetările sale, i-aş face următoarele recomandări (adică l-aş sfătui să urmeze aceşti paşi, în această ordine):
1) Să citească (şi să recitească), mai întâi, dintre cărţile lui Coşeriu, Introducere în lingvistică, apoi Prelegeri şi conferinţe (cele de la Iaşi) şi Lingvistica integrală (amplul interviu acordat de E. Coşeriu lui N. Saramandu). Abia după aceea se poate trece cu lectura la Lecţii de lingvistică generală. Cărţi precum Sincronie, diacronie şi istorie şi Teoria limbajului şi lingvistica generală trebuie citite numai după o astfel de „pregătire prealabilă”, altminteri neiniţiatul riscă să nu înţeleagă foarte multe lucruri.
2) Să citească – în măsura în care există posibilitatea – toate studiile coşeriene la care are acces, ba chiar şi prelegerile sau conferinţele (dacă sunt publicate) ori interviurile care se referă la aceeaşi temă, fiindcă, deşi Coşeriu repetă în acestea ideile şi conceptele teoriei sale, de multe ori exemplele date sunt altele, pot apărea explicaţii şi informaţii suplimentare şi, în felul acesta, pricepem idei pe care în alte locuri le scăpasem din vedere. Mai mult decât atât, este nevoie ca studiile fundamentale coşeriene să fie recitite periodic, nu doar pentru că, după o vreme, ar putea interveni uitarea, ci şi pentru că, între timp, este posibil să ne fi îmbogăţit cunoştinţele şi, în consecinţă, să ne fi ascuţit şi capacitatea de înţelegere.
3) Să caute să meargă mai departe, în profunzime, citind cărţile/lucrările de lingvistică, logică şi, mai ales, filozofie aparţinându-le marilor gânditori preţuiţi de Coşeriu: Humboldt, Saussure, Gardiner, Bloomfield, Hjelmslev etc. (în lingvistică), Dewey (în logică), Platon, Aristotel, Augustin, Leibniz, Kant, Hegel, Husserl, Croce, Collingwood, Heidegger etc. (în filozofie). Evident că nu vom reuşi să citim tot ce a citit Coşeriu, dar ar fi bine să citim măcar operele indicate de Coşeriu din aceştia (fiindcă el îşi declară mereu sursele). Pentru a-l recepta corect pe Coşeriu, Coşeriu singur (adică opera lui) nu este de ajuns: trebuie înţeles şi solidul fundament filozofic pe care concepţia sa este clădită. De altfel, câştigul va fi imens, întrucât ceea ce vom găsi la aceşti înţelepţi ne va fi util şi în alte privinţe. O carte precum Istoria filozofiei limbajului (la origine, un curs pe care Coşeriu l-a ţinut în faţa studenţilor germani!) îşi dezvăluie adevărata forţă instructivă şi multiplu semnificantă (inclusiv cu referire la sedimentarea concepţiei coşeriene prin dialogul purtat, peste timp, cu titanii gândirii dintotdeauna) numai după o atare iniţiere.
După toate acestea, când s-a produs o anumită familiarizare cu ideile lui Coşeriu, un exerciţiu util ar fi şi acela al lecturii recenziilor, articolelor sau monografiilor despre opera sa, chiar şi atunci (sau în special atunci) când opiniile exprimate sunt nefavorabile sau nedrepte ori dovedind o crasă lipsă de înţelegere a teoriei lui Coşeriu. Şi acestea ne pot ajuta („prin ricoşeu”) să ne cristalizăm, la modul reflexiv, unele intuiţii / păreri despre concepţia genialului lingvist. Nu este exclus ca uneori să experimentăm şi momente de îndoială. Şi ele sunt utile în aventura noastră coşeriană.
Mi-aş mai permite câteva observaţii. Este foarte important ca acela care vrea să deprindă învăţăturile lui Coşeriu să aibă şi înclinaţii artistice, şi o bună cultură generală. Să nu uităm că, în închegarea ei, teoria lingvistică a lui Coşeriu a beneficiat şi de considerabilul aport al esteticii3. În sfârşit – în funcţie şi de interesul „aspirantului” –, nu trebuie neglijată învăţarea / cunoaşterea câtorva limbi străine (fie şi în diverse grade sau măcar la nivelul de competenţă „citit”), atât pentru a putea avea acces la lucrările lui Coşeriu scrise / publicate în diverse limbi, cât şi pentru a percepe just faptele de limbă discutate de savant în studiile sale.
Este oare, într-adevăr, nevoie de o astfel de „reţetă”? Mă tem că da, chiar dacă ea (în forma sa ideală) poate descuraja un începător. Nu trebuie să uităm că E. Coşeriu nu a fost doar un lingvist, ci şi un teoretician şi un filozof al limbajului. Toate aceste dimensiuni s-au întrepătruns în personalitatea şi opera sa. Cu siguranţă, partea de filozofie a limbajului (cea care se ocupă de „fiinţa limbii”) este cea mai dificilă şi, de aceea, puţini îl urmează pe Coşeriu pe un asemenea teren. Încă şi mai puţini se încumetă să-l continue în această direcţie. Mai că l-aş asemăna pe Coşeriu (şi) în această privinţă cu Aristotel, cel care (se pare că) a renunţat, într-un punct al activităţii sale didactice, să mai predea metafizica, întrucât şcoala sa era formată din „auditori cu un spirit mai puţin dotat sau, pur şi simplu, mai pozitiv”4. Dar dacă nu suntem în stare să facem noi înşine filozofie lingvistică, putem, în schimb, să încercăm să o înţelegem pe cea a lui Coşeriu şi să practicăm o lingvistică de tip coşerian.
Acum mai bine de un deceniu, Lucia Cifor vorbea despre nevoia de Coşeriu, semnalând şi elementele care împiedicau acceptarea concepţiei coşeriene în mediul românesc: „Neurmarea în spirit a filozofiei şi lingvisticii coşeriene în spaţiul românesc (Şcoala de la Cluj reprezintă o fericită excepţie!) are o motivaţie mai adâncă decât explicaţiile socio-culturale la îndemână. Lumea românească nu este pregătită încă să-l urmeze dintr-un motiv mai degrabă metafizic. Predominanţa mentalităţilor materialist-pozitiviste în ştiinţele umane, existenţa unor aprehensiuni îndelung exersate faţă de idealismul filozofic (singurul realist în ştiinţele culturii, după Eugen Coşeriu) au creat în timp un adevărat blocaj epistemologic, pe care mulţi nu-l conştientizează încă ori nu doresc, nu au suficientă forţă să-l depăşească. Probabil este necesară o perioadă de timp în care seducţiile modelelor intelectuale occidentale de inspiraţie structuralistă să se epuizeze, dezvăluind, odată cu îngroparea celor de pe urmă iluzii, nevoia de Coşeriu în lingvistică, în ştiinţele culturii în general.” (în „Revista româna”, Iaşi, nr. 3/1998).
Astăzi aş zice că vremurile sunt ceva mai prielnice receptării lui Coşeriu în spaţiul nostru academic şi cultural, în sensul că interesul manifestat faţă de opera sa este în creştere. Dar nu pot să nu remarc faptul că de Coşeriu avea nevoie întreaga lingvistică mondială din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Coşeriu a realizat acea „revoluţie copernicană” (Colette Laplace) atât de necesară ştiinţelor limbajului prin studiile capitale elaborate când activa la Montevideo.
Retipărind în 1951, cu minime modificări, cartea The Theory of Speech and Language, Alan Gardiner îşi încheia prefaţa celei de-a doua ediţii cerându-şi scuze că nu şi-a dus planurile până la capăt: „În 1932, când a apărut prima ediţie a cărţii mele, eram încă destul de tânăr şi destul de optimist ca să cred că va fi urmată firesc de un al doilea volum care să se ocupe de teoria Cuvântului. Aluzii la acest al doilea volum proiectat se găsesc presărate peste tot prin aceste pagini. Vai, trebuie să admit că scrierea unei asemenea continuări este acum cu totul peste puterile mele.”5. De ce nu şi-a putut scrie renumitul egiptolog respectiva carte? Care erau condiţiile fără de care o asemenea sarcină nu putea fi îndeplinită? Gardiner le ştia prea bine: „Cunoaşterea mai multor limbi decât cele pe care le stăpânesc ar fi indispensabilă pentru tratarea satisfăcătoare a aşa-numitelor Părţi de Vorbire; şi nici n-am putut, de-a lungul vieţii mele, să mă familiarizez suficient cu literatura vastă pe care alţii au dedicat-o subiectului. Însă trebuie să nu mă lamentez în faţa unui eşec care aparţine fondului comun şi închei cu speranţa că vreun tânăr va da la iveală această carte foarte necesară într-o formă cu care eu nu aş fi putut concura, nici măcar în zilele mele mai bune.” [trad. mea, C.M.]6.
Acel tânăr spre care se îndreptau speranţele lui Gardiner chiar exista (fără ca lingvistul britanic să ştie acest lucru). Era Eugeniu Coşeriu, cel care avea să scrie o lucrare masivă Teoría lingüística del nombre propio (1955), rămasă încă în manuscris, dar din care capitole importante au fost demult publicate ca lucrări de sine stătătoare, prezentând in nuce concepţia sa lingvistică: Determinación y entorno, El plural en los nombres propios, Sobre las categorías verbales («partes de la oración»).
Note
1 De pildă, în Florica Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române, E.D.P., Bucureşti, 1978, p. 20. Aceasta, poate, şi datorită lui Iorgu Iordan, care în cartea sa, Lingvistica romanică (Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 302), reproducea „câteva afirmaţii, foarte juste, după mine”, din lucrarea Sincronie, diacronie şi istorie: „Limba funcţionează sincronic şi se constituie diacronic. Dar aceşti termeni nu sunt antinomici, nici contradictorii, fiindcă constituirea se realizează în vederea funcţionării.”; „Diacronia pură n-are sens şi trebuie să devină istorie a limbii. Într-adevăr, istoria limbii înlătură antinomia dintre sincronie şi diacronie, fiindcă este negarea diacroniei atomiste şi, totodată, nu vine în contradicţie cu sincronia.”; „Limba se face prin schimbare şi «moare» ca atare când încetează de a se mai schimba... Ceea ce se modifică fără întrerupere este realizarea ei şi, în consecinţă, echilibrul ei... Limba se face, dar se face istoric, nu zilnic.”.
2 În 2006, după finalizarea tezei de doctorat, am solicitat unor colege de la Cluj, prin e-mail, câteva fotocopii după unele lucrări de referinţă ale lui Coşeriu, netraduse încă în româneşte, la care nu avusesem acces; nu voiam să-mi public teza înainte de a le fi consultat. Într-un caz, mesajele mi-au fost ignorate (n-am primit niciun răspuns). În celălalt caz, am primit un răspuns ce părea, în primă instanţă, favorabil („voi încerca să fac ceva pentru Dvs.”). Desigur, nu s-a putut face nimic şi nici vreun alt răspuns n-am mai primit în acest sens... În fine, poate că a fost mai bine că lucrurile s-au petrecut astfel. Am descoperit (ideea mi-a dat-o Donatella di Cesare) că mai toate cărţile lui Coşeriu pot fi comandate on-line din străinătate (adesea, la preţuri destul de pipărate, ce-i drept) şi, cu timpul, golul bibliografic pe care-l resimţeam a fost acoperit.
3 Mărturisesc că mie mi-a fost de ajutor faptul că, înainte de a avea contact cu opera lui Coşeriu, eram pasionat de literatură, scrisesem poezii, tradusesem sonete shakespeariene, făcusem puţină gazetărie ş.a.m.d. Mai apoi, am încercat să trec de la o cunoaştere intuitivă la una de tip reflexiv, scriind câte ceva despre literatură, despre problema traducerii, despre discursul jurnalistic etc.
4 Pierre Aubenque, Problema fiinţei la Aristotel [1962], traducere de Daniela Gheorghe, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 36.
5 Sir Alan Gardiner, The Theory of Speech and Language, Second Edition, Oxford University Press, Oxford, 1951, p. VIII.
6 Ibidem.