Spiritul și litera cărturarului
Pentru tipar;)
Citesc – pe îndelete și cu profitul pe care numai cartea bună îl poate da – ediția critică a operei lui Ion Budai-Deleanu, întocmită de doi cărturari harnici și luminați, Gheorghe Chivu, profesor la Universitatea din București și membru corespondent al Academiei Române, și Eugen Pavel, mare filolog și lingvist din școala întemeiată de eminentul Sextil Pușcariu.
Avem, în sfârșit, o ediție fundamentală a operei lui Ion Budai-Deleanu. Cititorii Țiganiadei vor fi, poate, interesați să afle că textul a fost repus în drepturile sale firești, grație unor tehnici filologice remarcabile, prin care accesul spre lumea făuritorului de literatură este construit în deplin respect față de cuvânt. Cine consultă ediția apărută în 2011 la Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă descoperă texte la care se ajungea, până acum, cu relativă dificultate, fie din pricină că nu au fost publicate integral, fie din cauză că nu au mai avut de mult timp parte de intrarea la tipar. Le revine editorilor meritul de a fi reconstituit, prin opțiunile asumate și întreținute de comentarii judicioase, proiectul cultural al unui reprezentant de seamă al Școlii Ardelene. Ceea ce încântă în volumul de peste o mie trei sute de pagini este tocmai fericita punere împreună de literatură de bună calitate, lingvistică, filologie și istorie. Grație acestei comuniuni, imaginea creatorului de text literar nu e cu nimic mai presus decât efigia cărturarului prins în răscrucea veacurilor al XVIII-lea și al XIX-lea, adică într-o vreme în care facerea de literatură însemna a da chip și glas conștiinței că actul de cultură se întemeiază pe solidaritatea ficțiunii cu realitățile sociale și lingvistice ale vremii. Citind volumul, ajungem să aflăm că lumile posibile ale cuvintelor se întâlnesc în chip fericit cu bogăția expresivă a limbii aflate deja în lume.
Pe dl Eugen Pavel nu am avut cinstea de a-l cunoaște. În schimb, de profesorul Gheorghe Chivu mă leagă amintiri plăcute și discuții rodnice. Autor al unei opere de mare încredere prin rigoarea, onestitatea și autoritatea discursului științific, Gheorghe Chivu a servit știința filologică românească prin contribuții valoroase precum Codex Sturdzanus, Dictionarium Valachico-Latinum, cel mai vechi dicționar al limbii române, și Institutiones linguae valachicae, prima gramatică a limbii române.
De altfel, activitatea Domniei Sale, concretizată în peste două sute de studii și articole cu tematică lingvistică și filologică diversă, face onoare uneia dintre cele trei mari școli de lingvistică, cea întemeiată de Ovid Densusianu și continuată de cărturari precum Tudor Vianu, Ion Gheție, Grigore Brâncuș și alții asemenea lor. Astfel de oameni, nu foarte mulți la număr, au dobândit blazonul de savant prin muncă susținută și grea. În cercetarea academică, ceea ce le unește în chip indestructibil mințile, poate fi prezentat ca o fericită sumă de însușiri pe cât de limpezi, pe atât de discrete: liniște și răbdare în cuvânt și în faptă, lectură ziditoare, eleganță și spirit critic. Luând aminte la scrierile și la vorbele lor, un receptor atent trage numaidecât foloase. Cine cunoaște metoda de lucru a editorilor competenți și pricepuți în a reda viață cuvintelor din vremurile demult trecute nu va fi mirat să afle că așa se lucrează la nivel superior: slovă cu slovă, an după an. Filologia adevărată se face cu trudă multă. Ea slujește progresului științific, fără a se servi în chip meschin și interesat de știință.
În cazul oamenilor de știință precum Gheorghe Chivu respectul față de trecut transpare până și în cele mai mărunte fapte de zi cu zi. Interlocutorul descoperă repede împletirea de politețe, ordine și generozitate pe care omul în carne și oase le dăruiește cu bunăvoință celor din jur, iar cititorul responsabil se lasă cu de la sine voie prins în mreaja scrisului atent, lucid și stăpânit, profesat conform celor mai înalte rigori. Dacă adăugăm că deferența este una dintre proprietățile esențiale ale spiritului critic, ceea ce transformă orice potențială polemică în schimb rațional și respectuos de idei, dobândim, cred, o imagine deloc exagerată a savantului pentru care înțelegerea istoriei vechiului scris românesc este mai mult decât o profesie.
Studenții, colaboratorii și apropiații lui Gheorghe Chivu au toate motivele să ia aminte la modelul de viață și de muncă al profesorului și cercetătorului. De o modestie proverbială, omul de știință nu iubește lauda, nici chiar dacă ea este oglindirea normală a unei cariere pline de realizări. În consecință, e mai bine să spunem adevărul, pentru a nu lăsa tăcerea să se aștearnă acolo unde nu îi este locul. Și adevărul este că bucuria de a cunoaște un om cu demnitate, de la care se poate învăța oricând, e mai trainică decât încercarea de a-i scoate în evidență meritele.
În sfârșit, mai scriu că unii dintre studenții Facultății de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” au, ca și colegii lor bucureșteni, prilej să afle cum se face cercetarea filologică cu blazon. În ultimii ani, în calitate de profesor asociat, de participant activ la viața științifică ieșeană și de membru în diverse comisii doctorale, profesorul Gheorghe Chivu vine la Iași în chip regulat. Chiar Domnia Sa spune, cu zâmbetul pe buze, că în Facultatea de Litere a Universității din București s-a întins deja vestea că „profesorul Chivu s-a dat cu ieșenii”. O așa vorbă e semnificativă pentru înțelegerea nevoii de armonie pe care o resimt școlile românești de lingvistică.
Obrazul subțire cu multă muncă se ține. Iar munca intelectuală este, dacă vreți, un pas mic pentru asigurarea echilibrului între forțe și un pas mare pentru susținerea trăiniciei în cercetarea filologică.