La straja purităţii graiului matern
Pentru tipar;)
După ce am pierdut, pe parcursul ultimilor ani, o pleiadă de străluciţi purtători ai conştiinţei naţionale şi armurieri ai demnităţii noastre de neam, iată că, recent, ne-a părăsit încă un vrednic ostaş din Oastea Limbii Române, care a stat o viaţă la veghea purităţii graiului străbun: Valentin Mândâcanu (n. pe 27.VII.1930 – d. pe 29.X.2012). Pe parcursul întregii sale activităţi creatoare n-a pretins sa fie considerat un mare lingvist (mare nu se considera nici gigantul Eugeniu Coşeriu, consăteanul lui Mândâcanu şi elevul lui Roman Mândâcanu, tatăl lui Valentin!), cu atât mai mult un filolog versat, deşi a meditat îndelung asupra slovei cu străluciri de cristal, a lucrat neostenit, cu râvna unui adevărat giuvaergiu, la descoperirea şi sporirea caratelor cuvântului potrivit iscusit folosit la locul potrivit.
A trecut, ca şi semenii săi, urgia flagelului mondial, oroarea faţă de perfidia pretinsului „eliberator”. În 1944 familia a încercat să se refugieze în Ţară, Valentin a învăţat la un liceu din Craiova, dar „democraţia populară” impusă de „eliberatori” a obligat autorităţile române să retrimită „cetăţenii sovietici” acasă, iar pe cei care nu voiau ori se ascundeau să-i vâneze şi să-i expedieze în U.R.S.S. pentru „reeducare”. Aşa se face că fostul român Valentin Mândâcanu, cu şcoală românească de performanţă, devine cetăţean moldovean, student, ulterior absolvent al Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, iar limba lui nu mai era română, ci moldovenească, şi nici scrisul nu mai era cel natural, latin, ci de împrumut, rusesc. Cu scrisul s-a familiarizat repede, altminteri îl aşteptau urşii din Siberia. Mai greu era cu „limba moldovenească” vorbită, creată în turnătoriile din Transnistria, un sabir regional moldo-ruso-ucrainean. Mândâcanu, ca şi toţi veritabilii intelectuali, dar şi basarabenii de rând cu o brumă de cultură însuşită în perioada interbelică, nu se putea obişnui să-i spună căciulii tradiţionale „cuşmă”, cravatei – „gâtlegău”, primăriei – „selsoviet”, preşedintelui – „predsedateli”, grădiniţei – „iasli” ş.a.m.d. Nu s-a putut obişnui nici cu vorbirea păsărească a celor care, atunci, dar şi în timpuri mai aproape de noi, evitau, într-un fel, pentru a nu se face ridicoli, să preia direct, cu ghiotura, cuvinte şi îmbinări de cuvinte din limba rusă, dar fie că le „moldovenizau”, adică le subordonau sistemului gramatical (morfologic şi sintactic) al limbii noastre („trăiască vojdiul nostru”, „să sobirim crujoacele”, „nu mai băltăiţi atâta”), fie că le „traduceau” (mai corect, le calchiau) într-un hal fără de hal (mot-á-mot): „şinşiancă” (în loc de „plan cincinal”), „ian cătaţi”, „la mine nu se primeşte nimic” etc. De pronunţarea şi „accentul” absolut străine specificului rostirii româneşti nici nu mai vorbim. Când s-a făcut încercarea de a introduce asemenea monstruozităţi şi în terminologia ştiinţifică, oameni de cultură de talia lui Valentin Mândâcanu, Eugeniu Nirca, cu tot riscul la care se expuneau, au răspuns că mostre de tipul lui (mă iertaţi!) „acreală chişetnică” nu vor folosi niciodată.
Mândâcanu avea tot temeiul să afirme recent că toată viaţa a avut de luptat, pe de o parte, contra transnistrizării limbii literare, pe de altă parte, contra rusificării acesteia (pe calea preluării directe sau a calchierilor semantice şi structurale. Transnistrizarea limbii moldoveneşti (cuvintele „român”, „românesc” cu referire la limba vorbită în Basarabia şi la purtătorii acesteia erau categoric interzise) – slavă Domnului! – a fost stopată, mai ales odată cu renunţarea, în deceniul al şaselea al secolului trecut, la pretinsele norme impuse de gramatica şi „cuvântelnicul” lui I. D. Ceban şi cu fixarea normelor ortografice apropiate de cele actuale.
Ca dascăl la Şcoala Pedagogică din Călăraşi, Valentin Mândâcanu a stat de veghe la exprimarea corectă, i-a învăţat pe propriii învăţăcei să asculte şi să sesizeze curgerea cu susur de izvor sau cu şoapte de nuc a frazei limbii lui Creangă, Eminescu, Russo, Alecsandri, a Mioriţei şi a Meşterului Manole, a melosului nostru popular. Nu tolera la studii nici pronunţarea neliterară, neîngrijită, vorbirea „de-acasă”, nici preluările fără rost de „împrumuturi” din limba rusă pentru echivalentele fireşti „moldoveneşti”, nici calchierile care răsăriseră ca ciupercile după ploaie sau după explozia de la Cernobâl. Explica elevilor cu răbdarea necesară în atare condiţii în ce constau calchierile nereuşite, le propunea structurile echivalente corecte.
Când lucra ca redactor de limbă la revista „Învăţătorul sovietic”, V. Mândâcanu efectua o muncă sisifică la corectarea scrisului autorilor în sensul exprimării într-o limbă curată, naturală, firească, atât din punct de vedere stilistico-funcţional, cât şi în conformitate cu specificul latin-romanic al limbii. Circulau legende despre exigenţa redactorului faţă de corectitudinea scrisului, se vorbea despre caracterul său dur, necruţător, intolerant, intempestiv. Ţin minte, prin 1962-1963, pe când lucram ca asistent la Catedra de limbă maternă de la universitate, fostul conducător al tezei mele de licenţă, profesorul (azi membru-corespondent al A.Ş.M.) A. Ciobanu, mi-a propus să prezint un paragraf original din teza de licenţă ca articol la revista pentru şcoală „Învăţătorul sovietic”. A insistat să citesc textul de câteva ori, înainte de a-l prezenta, pentru a nu comite, din neatenţie, vreo greşeală, căci materialul va nimeri pe mâna lui V. Mândâcanu, extrem de exigent faţă de corectitudinea scrisului. Recunosc, au cam început să-mi tremure genunchii când, la redacţie, am dat faţă în faţă cu un om aparent încruntat, ursuz, distant, discret. Era dl Mândâcanu. Mi-a propus să iau loc, a trecut cu privirea peste material. „E scris binişor, corect, a constatat sec, dar vădit satisfăcut, temutul redactor, iar mie îmi mai veni inima la loc. – Îl laşi. În măsura în care avem loc, îl vom publica”. Cam peste un an articolul chiar a apărut în revistă.
La agenţia de presă ATEM, unde regretatul Mândâcanu a lucrat ani buni, ştirile din limba rusă erau traduse în moldoveneşte într-o limbă exemplară. Probabil, erau mai mulţi traducători, dar noi ştiam numai de V. Mândâcanu, F. Obadă, T. Magder. Traducători redutabili pentru timpul în care limba „moldovenească” funcţiona numai la bucătărie şi în presă (în ultima, mai mult de dragul conducerii de a demonstra că bilingvismul rus-moldovenesc funcţiona „armonios”). Dar noi ştiam că, atâta vreme cât în Basarabia există traducători ca Mândâcanu, Obadă, Magder, Cosmescu, Creţu, nu moare nici limba noastră literară (exemplară, în terminologia lui Coşeriu).
Atunci când s-a purces la editarea Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, sigur că era nevoie şi de o ţinută lingvistică pe măsura intenţiei. Nu-i de mirare că tocmai aici îi întâlnim pe bunii cunoscători ai limbii Valentin Mândâcanu, Leonid Cemârtan, Constantin Zubcu etc. Anume graţie cunoştinţelor şi eforturilor Domniilor Lor, primele volume ale ESM au fost redactate impecabil sub aspectul corectitudinii limbii. Dar n-au rămas pentru mult timp la inima şefilor, căci, peste câţiva ani, prin 1979, li s-a incriminat românizarea limbii moldoveneşti (sic!) şi au fost eliberaţi din funcţie.
Un timp îndelungat s-a ocupat de traducerea în moldoveneşte a diverse lucrări din limba rusă. Am avut ocazia să recenzez traduceri din operele lui Lenin. Mărturisesc aici că, spre deosebire de alţi relativ buni traducători, în traducerile efectuate de Mândâcanu nu puteai să te poticneşti, după kilometri de traducere impecabilă, de nişte praguri pe care un purtător nativ al limbii pur şi simplu nu este în stare să le comită. Aveai impresia că traducerile erau preluate din româneşte sau că Lenin a scris el însuşi româneşte şi numai acolo unde cuvinte precum „popor”, „libertate”, „importanţă”, „revelare” erau înlocuite (la insistenţa lui Bruhis sau Cucea) prin sinonimele lor „norod”, „slobodă”, „însemnătate”, „dezvăluire” – că Lenin a scris moldoveneşte. În cumplitul meşteşug de tâmpenie la conspectarea obligatorie a materialelor din Istoria PCUS şi a operelor clasicilor marxism-leninismului la cursurile de istorie a PCUS, de economie politică, de materialism dialectic şi istoric, de istorie a filozofiei, iar mai încoace – de ateism şi comunism ştiinţific, singura rază de lumină era modelul de limbă corectă în care erau scrise aceste lucrări. Raza de lumină în obscurantismul ideologic de atunci venea de la purtătorii nativi ai limbii române, printre care era şi maestrul cuvântului Valentin Mândâcanu.
Restructurarea anunţată de Gorbaciov a provocat descătuşarea sufletelor înăbuşite de teascul ideologic al vechilor conduceri de partid şi de stat. S-a declanşat în întreaga U.R.S.S. o largă mişcare de eliberare naţională, mai întâi pentru revendicarea statutului de limbi de stat pentru limbile naţionale din republici ca pavăză pentru protejarea acestora din urmă de agresiunea limbii ruse, ulterior – pentru recunoaşterea dreptului la suveranitate şi independenţă a republicilor unionale, iar la noi – şi pentru recunoaşterea unităţii de limbă şi neam cu limba română şi neamul românesc din România, a unităţii spirituale a aceluiaşi neam de pe cele două maluri ale Prutului, şi pentru revenirea la grafia latină. Şedinţele publice, cu caracter de masă, ale cenaclului „Alexei Mateevici”, înfiinţarea Frontului Popular, protestele stradale contra conducerii locale conservatoare şi ostilităţilor vădite din partea alogenilor din republică, contra susţinerii acestora de către conducerea moscovită, şedinţele furtunoase ale uniunilor de creaţie, la care se revendicau deschis drepturile la libertatea de exprimare şi accesul la adevărul istoric şi ştiinţific, articolele arzătoare la temă din unele periodice naţionale timid-rebele nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei care toată viaţa conştientă fuseseră nevoiţi să ţină ascunse adevărurile despre fiinţa şi veşmântul fiinţei naţionale, despre cultura şi istoria naţională. Iată de ce, chiar din primele zile ale Mişcării de eliberare naţională de la noi, îi vedem pe intelectualii basarabeni antrenaţi plenar în lupta pentru descătuşarea spirituală şi naţională. Îl aflăm aici şi pe Valentin Mândâcanu, entuziasmat, înflăcărat, radiind de bucuria că torentul de mulţime a reuşit să izgonească sclavul din sine şi să se avânte fără teamă în luptă. Nu a ieşit în frunte, ca alţii, dar nici nu stătea ascuns în buruieni, cum făceau unii care se temeau şi de umbra lor. Nu a fost conducătorul mişcării de eliberare naţională, dar a fost un mare român. Nu a declanşat mişcarea de eliberare naţională, ci a susţinut-o cu ardoare. Eseul Domniei Sale Veşmântul fiinţei naţionale nu declanşează, ci catalizează această mişcare, care pornise mai înainte. La ora la care a fost publicat (revista „Nistru”, nr. 4, 1988), eseul abordează direct, chiar virulent, fără ocolişuri şi exprimare esopică, după tradiţie, fără menajamente faţă de cei care nu observaseră ce timpuri erau afară şi încă mai vorbeau despre dezvoltarea şi înflorirea fără margini a limbii moldoveneşti în perioada sovietică, pe când, în realitate, limba ca funcţionare se zvârcolea în agonia morţii, eseul revendică măsuri energice de protejare de către stat a limbii materne. Duioasă, melodioasă, dumnezeiesc de frumoasă. Recitiţi eseul, vă veţi reaminti neapărat! Acum se ştie că eseul (cel mai frumos eseu despre limba noastră, cum l-a apreciat însuşi redactorul de atunci Dumitru Matcovschi) fusese, sub imperiul mişcărilor de stradă, acceptat pentru publicare de CC al PCM, care controla presa, din articol fiind eliminat capitolul privind revendicarea alfabetului latin. Partea respectivă circula din mână în mână ca „samizdat” şi a provocat o şi mai mare nemulţumire din partea celor mulţi, ca şi renumita „triplă” respingere a revendicării privind alfabetul latin de către secretarul CC al PCM de atunci N. F. Bondarciuc.
A fost deputat în primul Parlament democratic al Republicii Moldova, este semnatarul Declaraţiei de Independenţă. L-a venerat pe compatriotul său, lingvistul nr. 1 al contemporaneităţii, colosul Eugeniu Coşeriu. Mare visător, aidoma prietenilor şi colegilor săi, unii plecaţi în împărăţia lui Dumnezeu, nu şi-a văzut realizat idealul: reunirea Basarabiei cu Patria-mamă.
Până în ultima clipă, deja ţintuit la pat, harnicul cultivator al ogorului limbii şi apărător din Oastea Limbii Române Valentin Mândâcanu nu a lăsat din mână pana şi paloşul, scriindu-şi cu o conştiinciozitate de cronicar şi cu asiduitate de neofit cartea sfintei credinţe în vigoarea şi veşnicia limbii române şi a neamului românesc. Numele Domniei Sale va rămâne să strălucească pe firmamentul limbii române din Basarabia, iar cărţile (cu toate regretele personale că unele ar fi căzut, chipurile, în desuetudine) Exprimarea corectă (1987), Cuvântul potrivit la locul potrivit (1979, 1987), Între acasă şi acasă (2000), Spărturi în gheaţa tăcerii (2008) se vor afla mult timp de aici înainte pe masa de lucru a fiecăruia dintre noi.
Fie-ţi tihnită odihna, bade Valentin!