Ordinea cuvintelor şi coeziunea propoziţiilor în cronicile româneşti vechi
Pentru tiparO preocupare constantă a lingvisticii actuale a devenitstudierea textului din diverse perspective. Lingvistica textului, gramatica textului, transfrastica ş.a. au început să se contureze ca nişte discipline de sine stătătoare.
Definiţiile conceptului de text variază de la un autor la altul, dar principiul după care acesta poate fi identificat este, în linii mari, acelaşi– coeziunea elementelor componente. Cf.: Textul „este o unitate ideală superioară de comunicare, ce tinde să aibă un conţinut închis şi terminat, semnul său distinctiv constituindu-l coeziunea”1. O succesiune de propoziţii este receptată drept text atunci când există o unitate a referinţei (relaţiile anaforice şi cataforice), o unitate lexicală (repetarea în text a caracteristicilor obiectului studiat), o unitate a perspectivei comunicative (analiza în temă – remă a propoziţiilor ce se succed), o unitate temporală şi o unitate a punctului de vedere”2. „Una dintre cele mai răspândite modalităţi de a defini textul (ca o entitate distinctă de propoziţie/frază) este acela de a-l considera o secvenţă (şir) de unităţi lingvistice (de obicei, propoziţii) a căror legătură se manifestă prin anumite particularităţi gramaticale, particularităţi care apar cu precădere ca rezultat al relaţiilor transpropoziţionale”3.Din considerentele de mai sus reţinem că trăsătura esenţială a textului – coeziunea– poate fi reprezentată în text prin mai multe mijloace gramaticale, aspectul care ne interesează aici (din cauza interdependenţei lui cu topica) este perspectiva funcţională a propoziţiei (numită în unele studii „perspectivă comunicativă”, „analiză în temă – remă”, „analiză actualizată”). Segmentarea informaţională binară/analiza actualizată a unei propoziţii nu este posibilă fără a se face referinţă la contextul anterior sau la cel ulterior propoziţiei discutate. Succesiunea informaţiei cunoscută din contextul anterior (numită „temă” în lingvistica textului) → informaţie nouă pentru locutor şi receptor (numită în lingvistica textului „remă”) reprezintă o modalitate sigură de redare a coeziunii propoziţiilor în text, în special, în situaţiile în care informaţia nouă, „novum”-ul, adică rema propoziţiei precedente, devine temă, „datum” sau informaţie deţinută prealabil în propoziţia următoare.
R. de Beaugrande şi W.Dressler atestă câteva mijloace gramaticale de marcare a coeziunii: repetarea elementelor lexicale, recurenţa parţială (repetarea unui anumit element lexical asociată cu înlocuirea elementului lexical care o realizează concret), parafraza, pro-formele (se identifică de multe ori cu pronumele), elipsa, timpul, expresiile jonctive4. Dintre altele ar mai fi de indicat: paralelismul; perspectiva funcţională a propoziţiei; intonaţia5. În această clasificare aspectul care ne preocupă poate fi identificat, mai ales, în repetare şi în recurenţa parţială, mai puţin în celelalte tipuri. Examinând relaţiile sintactice stabilite între membrii propoziţiilor coezive, lingviştii ruşi6 evidenţiază câteva aspecte ale fenomenului amintit: repetarea elementelor lexicale, utilizarea variatelor forme de pronume, sinonimia lexicală. Potrivit acestora, legătura între propoziţii este de două tipuri: în lanţ şi paralelă. Topica poate exprima ambele tipuri de coeziune: în cazul legăturii în lanţ informaţia cunoscută din contextul anterior, adică tema propoziţiei date, formată din rema propoziţiei precedente (informaţia nouă), se va afla pe primul loc servind ca liant:
(1) Şi adusese şi câţva greci cu dânsul, carii fusese din casa Brâncovanului-vodă. Ce iarăşi acei greci l-au adus la stricăciune, precum să va arăta înainte (I.Neculce, p.416).
(2) Ce pliindu ai cu pace domnii sale 12 ani, cu ţara aşedzată în tot bivşugul, au plătitu şi el datoriia omenească. Au murit Ieremia-vodă în anul 7116 (M.Costin, p.146).
În exemplul (1) legătura în lanţ este realizată şi prin repetarea elementelor lexicale, iar în (2) cu ajutorul sinonimiei (elementul nou din prima propoziţie – „a muri” – devine o cunoaştere preexistentă în propoziţia următoare). Folosind terminologia lui I.Mistrík7, în exemplele date putem distinge două tipuri de legătură: glutinarea şi recurenţa.
În cazul legăturii paralele, factorii de ordin stilistic, ritmic sau de altă natură determină reluarea structurii sintactice a propoziţiei precedente şi în asemenea condiţii topica poate fi însoţită şi de mijloace lexicale în realizarea coeziunii:
(3) Atunce Constantin visternicul, mergând la Cetăţuie să spuie lui Mihai-vodă de tătarî că au sosit, nu l-au găsit în Cetăţuie şi au purcesu să vie la Ieşi, la Mihai-vodă. Atunce ?i c?tanele sosis-?n Ia?i f?r? veste (I.?Neculce, p.?417).
Coeziunea presupune c? ?n fiecare dintre propozi?iile ce se succed ?ntr-o secven?? şi cătanele sosis-în Iaşi fără veste (I.Neculce, p.417).
Coeziunea presupune că în fiecare dintre propoziţiile ce se succed într-o secvenţă se formulează in nuce scopul comunicării pentru propoziţiile următoare. Astfel, topica la nivelul textului este determinată de relaţiile care se stabilesc între membrii propoziţiilor coezive, iar ordinea cuvintelor capătă astfel funcţia de a realiza organizarea unitară a textului. Valoarea structural-organizatorică a ordinii cuvintelor e şi mai mare dacă luăm în considerare faptul că funcţia de organizare a textului este o funcţie de bază a limbii, iar studiul topicii la nivelul textului permite dezvăluirea mecanismului ei de aplicare.
Funcţia de realizare a coeziunii textului sau funcţia structural-organizatorică a topicii este examinată de F.Daneš în studiul său despre modelarea progresiei comunicative a textului. El porneşte de la importanţa pe care o deţine tema (informaţia cunoscută) pentru reprezentarea relaţiei complexe temă(T) – remă(R) într-un text şi atestă trei tipuri de succesiune sau de progresie tematică8:
– succesiune lineară simplă cu temă discontinuă (fiecare R devine în propoziţia următoare T);
– succesiune tematică cu temă constantă (la T, care rămâne neschimbată, se ataşează noi R), o asemenea succesiune fiind specifică secvenţelor descriptive;
– succesiune tematică cu teme derivate din hipertemă (hipertema este dominanta semantică a unui şir de cuvinte coreferenţiale într-o secvenţă de text).
Succesiunea simplă (tipul I), modalitatea cea mai evidentă prin care topica participă la realizarea coeziunii, este specifică şi pentru cronicile româneşti:
(4) Şi apoi din sluga lui înţelegându că este Jolcovschii, i-au dus capul la Schinder-paşea. Şi au stătut toată dzua într-o suliţă înaintea corturilor lui Schinder-paşea capul lui Jolcovschii. Şi într-acela loc stă stâlp de piatră (M.Costin, p.158).
(5) A doa dzi, septemvrie 20, au sosit şi Schinder-paşea cu toate oştile asupra taberii leşăşti, ce leşii, cât s-au făcut dzuă, stătusă unde i-au apucat dzua. Şi într-aceia dzi au fostu războiu foarte tare şi mare (M.Costin, p.157).
În exemplele de mai sus succesiunea lineară la nivelul textului este complicată la nivelul propoziţiei prin prezenţa mai multor elemente în cadrul remei („au stătut toată dzua / într-o suliţă / înaintea corturilor lui Schinder-paşea”), ceea ce nu împiedică însă realizarea coeziunii progresive a textului. Recurenţa (în exemplul (4)) probează trecerea elementului nou al unei propoziţii („într-o suliţă înaintea corturilor lui Schinder-paşea”) într-un element care serveşte drept punct de plecare pentru propoziţia următoare („şi într-acela loc …”), ca rezultat, realizându-se coeziunea între propoziţii. În exemplul (5) predomină tipul II de progresie tematică. Aici tema (anumite elemente ale temei) rămâne constantă într-un lanţ de propoziţii coezive, schimbându-se doar rema, totuşi acest model nu apare în stare pură, ci alternează cu modelul I. În plus, în exemplul dat, legătura între propoziţii este realizată de topică în corelaţie cu mijloace de alt ordin: pronumele demonstrativ (a se vedea şi (4)), elemente lexicale parţial repetate, paralelismul (propoziţiile componente ale acestui microtext încep cu o structură sintactică similară).
Dintre modelele comunicative formulate de Daneš cele mai răspândite la cronicarii români sunt tipurile I şi II, care, de regulă, se combină între ele. Tipul I este dominant în secvenţele în care cronicarul dispune de foarte puţină informaţie şi se limitează doar să menţioneze protagoniştii sau evenimentele în succesiunea lor. Cf.: „Pre urma lui Dragoş-vodă, au stătut la domnie fiiu-său, Sas-vodă şi au ţinut domniia 4 ani şi au murit. După moartea lui Sas-vodă, au ţinut domniia fiiu-s?u, La?co-vod? 8 ani. Pre urma lui La?co-vod? au domnit Bogdan-vod? 6 ani? etc. (G.?Ureche, p.?29).
La unii cronicari (I.?Neculce, ?n ău, Laţco-vodă 8 ani. Pre urma lui Laţco-vodă au domnit Bogdan-vodă 6 ani” etc. (G.Ureche, p.29).
La unii cronicari (I.Neculce, în Letopiseţul Cantacuzinesc) pe porţiuni destul de întinse poate să fie utilizat şi un singur tip:
(6) Deci atuncea boiarii câţi era pribegi încă au venit de s-au închinat toţi la Alexandru-vodă. După aceea trecând 2 luni, iar Alexandru-vodă au început de au tăiat mulţime de boieri, anume: Radul logofătul ot Drăgoieşti, i Mihnea ot Bădeni … şi alţi, mesiţa septevrie 1 deni. Şi au făcut Alexandru-vodă, din jos de Bucureşti, o mănăstire mare, hram Svetaia Troiţă (Letopiseţul Cantacuzinesc, p.142).
În construcţiile cu temă continuă derivată din rema propoziţiei iniţiale (ca în exemplul de mai sus) cronicarul deseori plasează tema (elementul cunoscut din contextul anterior) în prima poziţie, uneori printr-un nominativus pendens (construcţie anacolutică), pentru ca apoi să introducă o informaţie nouă printr-o remă care va fi preluată şi detalizată pe parcursul unei secvenţe. Propoziţiile construite cu temă continuă, în cazul în care nu intervin alţi factori, respectă aceeaşi ordine a cuvintelor ca în prima propoziţie pentru a sublinia, printr-un paralelism sintactic, informaţiile noi: acţiunea, comportamentul protagonistului (subiectului-temă).
Tipul II este atestat în cronicile româneşti, mai ales, într-o variantă cu hipertemă. Spre deosebire de modelul cu teme care reies din hiperremă (schema abstractă II), cronicarii preferă structurile cu teme derivate dintr-o hipertemă: tema întregii secvenţe este plasată la începutul primei propoziţii şi preluată, repetată sau subînţeleasă, în propoziţiile ulterioare:
T1→ R1
↓
T1→ R2
↓
T1→ R3
Această variantă a tipului II nu trebuie confundată cu tipul III (apud Daneš), unde temele sunt derivate dintr-o hipertemă şi nu se identifică cu aceasta, ca în exemplul:
(7) Vladislav-voievod Bătrânul au venit domn când au fost cursul anilor de la Adam 6935. Acesta au făcut biserica domnească din Târşor. Şi au pierit de sabie, în mijlocul Târşorului. Şi au domnit ani 18 (Letopiseţul Cantacuzinesc, p.106).
Ocupând poziţia iniţială în prima propoziţie, tema (exprimată prin subiect, complement direct sau indirect) este adusă în acelaşi loc şi în celelalte (dacă este exprimată), iar propoziţiile ocurente păstrează astfel o topică directă. Funcţia poziţiei iniţiale în cadrul acestui tip nu se rezumă la organizarea textului, ci este şi una de evidenţiere a temei (hipertemei). Secvenţele construite după modelul dat apar, mai ales, în acele fragmente ale cronicilor, unde autorii dispun de puţină informaţie. În asemenea condiţii propoziţiile coezive nu se completează reciproc, ci fac referinţă, în fond, la informaţia din propoziţia iniţială a secvenţei. Atunci când cronicarii dispun de o informaţie mai bogată, ei caută să surprindă o legătură între evenimente, să le dea o interpretare, să facă unele paralele, în consecinţă, cele trei tipuri de bază alternează. O variantă tipică în acest sens, răspândită în letopiseţele lui M.Costin, G.Ureche, dar şi în alte cronici, este revenirea la tema iniţială după un şir de propoziţii cu teme discontinue (tipul II):
T1→R1
↓
T2→R2
↓
T3→R3
↓
T1→R4
Un asemenea model este atestat, mai ales, în cronicile de factură savantă, care dispun de tipuri comunicative complexe. Astfel de construcţii sunt motivate prin tendinţa autorului de a preciza prin una-două propoziţii o idee expusă anterior, apoi se trece la o altă idee, pentru ca, în final, să se revină la ideea iniţială.
Progresia tematică este unul dintre aspectele cele mai importante ale organizării textului, deci ale realizării coeziunii lui, întrucât ilustrează felul în care diverse segmente de text participă la trecerea de la informaţia cunoscută la cea nouă. Progresia poate lua diverse forme în cronicile sus-numite, uneori delimitarea unei scheme fiind destul de dificilă din cauza lipsei de coerenţă în text sau pe motivul intervenţiei unor factori de ordin ritmic, stilistic etc., care diminuează rolul funcţiei structural-organizatorice şi al celei comunicative a topicii în cronografia românească. În special, este cazul cronicilor lui Radu Greceanu, a stolnicului Constantin Cantacuzino, unde în cadrul dinamicii textuale nu sunt schiţate structuri informaţionale actuale distincte. Organizarea textului se bazează aici pe alte forme de realizare, iar topica are alte funcţii primordiale.
Modelele de progresie comunicativă pe care le-am identificat în operele cronicarilor ilustrează impunerea în textul artistic a rolului pe care îl îndeplineşte topica în realizarea coeziunii. În plus, merită atenţie faptul că progresia tematică este unul dintre criteriile de bază în delimitarea componentelor segmentării informaţionale binare (temă vs. remă) şi poate motiva ocuparea poziţiei iniţiale (în cazul temei) sau finale (în cazul remei) pentru diferite părţi de propoziţie
Studierea topicii din perspectiva relaţiei propoziţie – text şi deci a corelaţiei ordinea cuvintelor– coeziunea propoziţiilor permite evidenţierea şi comentarea unor particularităţi, de altfel, neclare, iar depăşirea cadrului propoziţiei facilitează punctarea unor repere pentru analiza variantelor, factorilor şi funcţiilor topicii în cronicile româneşti vechi.
Note
1 Кожевникова, К., Об аспектах связности текста как целом // Синтаксис текста, М., Наука, 1979, c. 66.
2 Фивегер, Д., Лингвистика текста в исследованиях ученых ГДР // Синтаксис текста, М., Наука, 1979, c. 316.
3 Vasiliu, E., Introducere în teoria textului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990, p. 29.
4 A se vedea Vasiliu, E., op. cit., p. 30.
5 A se vedea Bidu-Vrânceanu, A., Călăraşu, C., Ionescu-Ruxăndoiu, L., Mancaş, M., Pană-Dindelegan, G., Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001, p. 536.
6 Солганик, Г. Я., Синтаксическая стилистика (сложное синтаксическое целое), Москва, Высшая школа, 1973.
7 I. Mistrík delimitează trei tipuri de legătură între propoziţii: glutinarea (realizarea legăturii cu ajutorul primului cuvânt al fiecărei propoziţii), recurenţa (includerea propoziţiei în context cu ajutorul „nucleului” noii propoziţii: cuvinte anaforice, sinonime ş.a.), jonctura (mijloace formale care organizează texte compacte). A se vedea Горшкова, И.М., Дискуссионные вопросы организации текста в чехословацкой лингвистике // Синтаксис текстa, М., Наука, 1979, p. 354-357.
8 Daneš, F., Funcţional sentence perspective and the organization of the text // Papers on Functional Sentence Perspective, Praha, Academia, 1974.
Surse literare
1. Costin, M., Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-vodă încoace // Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, Hyperion, 1990, p. 135-248.
2. Neculce, I., Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat // Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, Hyperion, 1990, p. 280-472.
3. Ureche, G., Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dragoş-vodă pănă la Aron-vodă // Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, Hyperion, 1990, p. 23-118.
4. Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul Cantacuzinesc) // Stolnicul Constantin Cantacuzino. Istoria Ţării Româneşti, Chişinău, Litera, 1997, p.144-255.