Mihail Sadoveanu: valenţele etice şi estetice ale romanului istoric
Pentru tiparPerioada istorică explorată în romanele lui Mihail Sadoveanu este foarte lungă: de la ultimele adieri ale spiritului dacic în Creanga de aur până la evenimentele istorice de după moartea lui Ştefan cel Mare. Evocând aventurile fraţilor Jderi, scriitorul se va lăsa, ulterior, preocupat de glorioasa domnie a lui Ioan Vodă în Şoimii, de epoca Movileştilor în NeamulŞoimăreştilor, de domnia lui Vasile Lupu în Nunta domniţei Ruxanda şi a lui Duca Vodă în Zodia Cancerului. Această perioadă cuprinde două secole şi îşi menţine continuitatea prin povestirile haiduceşti: Judeţ al sărmanilor şi CosmaRăcoare.
Arta literară a lui Mihail Sadoveanu este, prin excelenţă, una „vizionară”. După cum susţinea Tudor Vianu, ea se încadrează în modelul realismului, dar al unui realism propriu, confundabil cu lumea visului. Cu alte cuvinte, autorul Crengii de aur a intenţionat să creeze un propriu univers, un microcosmos artistic particular. Cunoscând profund epocile istorice descrise, prozatorul s-a dovedit a fi şi cel mai ingenios interpret al dimensiunii noastre naţionale. Mihail Sadoveanu este romancierul român cu cel mai desăvârşit dar al istorisirii, impunându-se nu numai ca un strălucit mânuitor al cuvântului, ci şi ca un neîntrecut mântuitor de cuvinte (L. Blaga).
La începutul secolului al XX-lea tânărul scriitor se lasă atras tot mai mult de tematica istorică, încercând să valorifice artistic anumite aspecte ce i se păreau de importanţă crucială pentru neam. În această ordine de idei, s-a oprit la epoca domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit. Având şi el obârşie răzeşească, autorul va sonda mai târziu teme şi motive istorice de amploare, atât în plan cantitativ, cât şi calitativ. Referitor la primele încercări literar-istorice, Mihail Sadoveanu va mărturisi: „Umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion Vodă cel Cumplit, eram martor vitejiilor şi suferinţelor lui Nicoară şi lui Alexandru Potcoavă. I-am însoţit în Iaşi pe drumurile stepei, până în amurgul carierei lor şi jeleam cu lacrimi pe moş Petrea Gânj. Douăsprezece zile n-am fost în timpul meu. Absorbit într-o schivnicie subită, îmi povesteam mie însumi aventuri romanice. Văzusem şi cunoscusem toate, fără îndoială, Ghiţă Botgros îmi fusese prieten şi-l întâlnisem în huceagurile de la Oprişeni; iar popa Ciotică a fost şi el aievea în această viaţă, deoarece m-a cufundat cu ale sale mâini în cristelniţa de la biserica din Miteşti”.
Romanul Nicoară Potcoavă, deşi conceput în anul 1903, avea să vadă lumina tiparului abia în 1952, fiind considerat una dintre cele mai „mature”, mai profunde şi mai tulburătoare scrieri istorice ale lui Mihail Sadoveanu. Dacă Şoimii, lucrare apărută în anii debutului, era o naraţiune sumară, cu un strat epic subţire, faptul datorându-se avântului juvenil al autorului, Nicoară Potcoavă reprezintă, conform opiniei critice exprimate de istoricul literar Ion Roman, „magnifica lespede de marmură, cioplită minuţios cu mâna unui maestru încercat”.
La începutul secolului al XX-lea în literatura română existau deja mai multe scrieri cu caracter istoric. E vorba de Vlaicu Vodă şi Balada strămoşilor de Alexandru Davila, de trilogia (în curs de definitivare) a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea Apus de soare, Viforul şi Luceafărul. Istoricul Nicolae Iorga publica Istorialui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc. Comemorarea a patru secole de la moartea lui Ştefan cel Mare a determinat apariţia unei serii de scrieri cu caracter omagial. Peisajul istoric constituia obiectul de investigaţie artistică al multor scriitori, se producea o revitalizare şi o trezire a conştiinţei naţionale. Aspiraţiile scriitorilor erau solidare cu compatrioţii lor aflaţi încă sub jug străin. Reîntregirea neamului devenise un gând omniprezent şi în creaţia autorilor care abordau tematica istorică. Aspectele rurale şi cele istorice se împleteau şi se completau în mod organic. George Coşbuc dedica un ciclu de poezii războiului pentru Independenţă, iar Mihail Sadoveanu tipărea Povestiri din război.
Mihail Sadoveanu devenise un admirator fervent al paşoptismului. Iată o mărturisire a scriitorului din primul deceniu al secolului al XX-lea: „Mă oprisem, în vara aceea a anului 1900, la proza lui Alecsandri, la Costache Negruzzi şi Kogălniceanu. Fusesem profund mişcat de Cântarea României, care pe atunci era atribuită lui Bălcescu. Primisem până în fundul inimii un fior de flacără cetind discursurile lui Mihail Kogălniceanu în chestia ţărănească”.
Istoria reprezintă pentru Sadoveanu obiectul unui interes deosebit. Cu excepţia romanului Viaţa lui Ştefan cel Mare, o scriere cu caracter special, autorul se va îngriji întotdeauna să evite subiectele şi eroii care i-ar fi impus o respectare riguroasă a documentului stânjenitor. De la Şoimii la Nicoară Potcoavă, romancierul a parcurs un traseu dificil din punctul de vedere al expresiei artistice. Însă, în general, subiectele au rămas aceleaşi. Sursele sale de inspiraţie au fost Letopiseţul lui Grigore Ureche şi cel al lui Nicolae Costin. A istorisi doar despre incursiunile în Moldova ale lui Nicoară Potcoavă şi despre luptele lui cu Petru Şchiopu, autorului i s-a părut insuficient. El şi-a propus să abordeze un subiect complex, în care accentul să nu fie plasat doar pe eforturile pentru acapararea tronului domnesc. Rămânerea lui Potcoavă o lună la Iaşi nu putea să confere eroului un nimb şi un sens concret, generalizator. Voinţa lui era aceea de a-l decapita pe trădătorul Golia. Vânzarea de la Cahul a domnului pentru treizeci de mii de galbeni va marca sufletul lui Nicoară, fapt care îl va face să nu accepte iertarea.
Potcoavă apare, în această scriere, ca un erou de baladă. Pot fi stabilite afinităţi de ordin moral cu Gruia lui Novac, cu Vasile cel Mare, cu Tudor Şoimaru. Personajul impresionează prin complexitatea sa interioară. Observator subtil, Mihail Sadoveanu urmăreşte cu mare atenţie lupta lăuntrică a eroului, o luptă între pasiune şi datorie. Neliniştea, pe care i-o provoacă în suflet scrisoarea Olimbiadei, îl determină să se angajeze în prigonirea lupului solitar. Dintre toţi slujitorii credincioşi ai lui Potcoavă: de la Suliţă, diacul cu carte, până la Caraiman, robul cu veleităţi poetice, personajul care se impune cel mai pregnant este Petrea Gânj. Asemănarea lui cu unii eroi antici este mai mult decât evidentă. El intervine de fiecare dată cu faptă bună şi sfat util.
Monahul Agatanghel, haiducul Strămurare, năvodarul Lăcustă şi căpitanul Cozmuţă se alătură şi ei cauzei lui Nicoară Potcoavă. Ghiţă Botgros îşi pierde imaginea uşor hazlie din Şoimii. Aici el pare îndreptăţit, din punct de vedere psihologic, să devină vestitul Botgrozna. Podar, pescar, morar, haiduc sau făurar, fiecare erou devine un exponent al năzuinţelor şi virtuţilor neamului.
În Nicoară Potcoavă, Aniţa din Şoimii este înlocuită cu Olimbiada. Se pare că această doftoroaie se pricepe a vindeca nu numai rănile trupeşti, ci şi pe cele sufleteşti. Nu-i lipsesc înţelegerea şi înţelepciunea. E iniţiată şi în revelarea tainelor, având tact şi delicateţe. Însănătoşirea unui corp omenesc rănit e una dintre tainele prezviterei. Autorul descrie rânduielile vindecării, care sunt ştiute doar de cei ai casei. Totul trebuie să fie nou şi proaspăt: apa neîncepută, ulcelele nefolosite. Obligatorie este respectarea cu stricteţe a datinii. În acest context, descântecul are efecte supranaturale, stihurile şoptite au vrajă de litanie, inspiră încredere, calmează:
Floare de pojarniţă uscată la umbră,
Plămădită cu untdelemn de candelă
Şi ţinută la soare nouă săptămâni de vară.
Strecurată după aceea prin pânză de borangic.
Şi în acest olei, draga mamii,
Am picurat, de pe un vârf de ac,
Venin de doamna mare mătrăgună.
Să-i fie leacul de folos Măriei sale.
Să doarmă somnul câmpului,
Să-i cânte adierea vântului,
Să-i intre puterea pământului.
Ştiinţa prezviterei Olimbiada constituie rezultatul propriei experienţe de viaţă, este însăşi esenţa înţelepciunii populare. Chipul ei este înzestrat cu trăsături de pământeancă, dar şi de fiinţă de basm. Ca şi în cazul Sfintei Vineri din poveste, în curtea ei mişună fel de fel de jivine sălbatice. Aici pot intra doar cei buni şi blajini. Izvorâtă din folclorul românesc e scena „franciscană” în care Alexandru o surprinde pe Ilinca, înconjurată de sălbăticiuni prietenoase.
Dacă Ion Creangă a introdus în fabulos realitatea vieţii ţărăneşti, Mihail Sadoveanu procedează invers, aplică folclorul traiului cotidian al personajelor sale. Faptul conturează o adevărată imagine a trecutului. Vechimea este cel mai bine conservată în tezaurul folclorului naţional.
În Nicoară Potcoavă identificăm una dintre variantele sau chiar geneza legendei-hagiografie: Corniţă, mezinul logofătului Iorgu Samson, împreună cu vărul său, aduc vestea că l-ar fi văzut pe Sântilie. Peisajul în care li s-a arătat sfântul este întru totul patriarhial: pe când erau cu caii la păscut, l-au văzut zburând în căruţa sa cu fulgere şi trăsnete. Stupefacţia este fără margini când, printre oaspeţi, băiatul îl va descoperi pe „Sântilie” în persoana moşului Gânj. Oarecum nonconvenţională e şi deprinderea moşului de a pufăi tutun din lulea, de a vărsa fum şi foc pe gură şi nări.
Cântecul şi stihul popular însoţesc personajele sadoveniene în clipele de răgaz şi odihnă (lucrul acesta se va întâmpla mai târziu şi la prozatorul Ion Druţă). Nicoară îi atrage atenţia mezinului „cam nesăbuit”: „Alexandre, nici Făt-Frumos al poveştilor nu-şi dobândeşte bucurie fără lupte şi jertfe”. Tot aici, humorul popular se manifestă prin erupţii spontane şi strigături. Când mulţimea asistă la decapitarea boierilor şi pe deasupra curţii zboară un cârd de gâşte, un glumeţ, spre mulţumirea gloatei care hohoteşte, exclamă: „Babă Marie, ţi se duc raţele la baltă”. Atmosfera mitică a povestirii lui Mihail Sadoveanu se încarcă aici de taină şi poezie.
Dat fiind că acţiunea naraţiunii se desfăşoară în Ţara de Sus, respectarea culorii locale devine o necesitate pentru scriitorul-istoric. Îmbrăcămintea, locuinţele şi uneltele gospodăreşti sunt descrise cu harul unui excelent cunoscător al trecutului. Realizarea ambianţei se efectuează prin tonalitatea baladescă, pe calea sugerării specificităţii vieţii de odinioară. Focul de vreascuri se aprindea cu criţă, cremene şi iască, iar arcul, sâneaţa, arcanul, scăpărătoarea, surguciul prins la căciulă nu lipsesc nici ele din Nicoară Potcoavă. Mihail Sadoveanu afirma că a urmărit cu interes şi vorbirea pestriţă a locuitorilor Moldovei.
Până la apariţia romanelor sale istorice, în care unii domnitori se fac vinovaţi de trădare, lăcomie, laşitate etc., literatura română a beneficiat de scrieri care, fără îndoială, i-au servit drept model artistic tânărului Sadoveanu. Aceleaşi fapte de bravură, presărate cu scene populare, obiceiuri şi datini folclorice, pot fi regăsite în Doamna Chiajnaşi Mihnea Vodă cel Rău de Alexandru Odobescu, Răzvan şi Vidra şi Răposatul postelnic de B. P. Hasdeu, Bogdan Vodă şi Gaspar Graţiani de Ioan Slavici ş.a.
Un grav poem în proză, dedicat nostalgiei şi trecerii ireversibile a timpului, se dovedeşte a fi fragmentul despre abaterea pe la curte a lui Potcoavă. În Poiana Ursului oştenii întâlnesc o tabără de ţigani rudari, a căror poveste este plină de nenorociri. Şatra, pendulând între realitate şi legendă, se retrage în colibe de frunzari. Străbate un molipsitor cântec acompaniat de o cobză, care îi înteţeşte lui Potcoavă şi mai mult dorul de trecut.
Toate aceste şi alte momente semnificative ne permit să afirmăm că opera lui Mihail Sadoveanu este o epopee a poporului român, o rapsodie moldavă, în care crezul lui Nicoară Potcoavă se extinde asupra întregului neam: „Nu voi pieri întreg”. Fiinţa lui, împreună cu faptele-i de vitejie, dăinuiesc în eternitate. Ţara Moldovei, în creaţia lui Sadoveanu, îşi capătă imaginea ei adevărată prin evocarea multor locuri sacre – simboluri ale neamului: mănăstiri, biserici, schituri, chinovii.
Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu cuprinde universul uman în toată vastitatea şi diversitatea lui. Autorul „decodifică” cugetul ontico-filozofic al lui Cubi Lubiş, vrednicia leahului Pan din Movilău şi a lui Tadeus Kopiţki, neînfricarea cazacului Pokotilo, orientalismul hanului Demir Ghirai, culoarea tuciurie a lui Ile Caraiman. Este prezentată o lume pestriţă, de diferite neamuri: de la evrei la ţigani, de la slavi la tătari etc. Şi în romanul Nicoară Potcoavă descoperim o viziune lucidă a eroilor asupra morţii. Pragul acesta, din punctul lor de vedere, este doar o trecere dintr-o formă în alta. Bunăoară, personajele moş Frăsinel sau baba Cireaşă sunt, afirmă metaforic autorul, „aidoma unor frunze luate de vânt în acelaşi drum comun”.
Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă se numără printre realizările importante marcând maturitatea artistică a autorului. Lucrarea a apărut în anul 1929 şi propune o perspectivă inedită asupra evenimentelor istorice, în contextul devenirii naţionale. Scrierea depăşeşte dimensiunile lineare ale dramelor şi ale prozei romantice, deosebindu-se, substanţial, prin meditaţii grave. E un roman de dragoste, avându-i ca protagonişti pe Alecu Ruset şi pe Catrina, fiica domnitorului Duca. Atractivitatea subiectului sporeşte prin înverşunarea lui Alecu Ruset de a intra în „vârtejul” unei iubiri interzise, imposibile. Beizadeaua este duşmanul de moarte al monarhului, şi primejdia cade implacabil asupra lui. Sfârşitul tragic al eroului este o continuare logică a căutărilor înfrigurate pe care acesta le întreprinde pe tărâmul vieţii şi al morţii. Ruset, asemenea altor personaje sadoveniene, este predestinat pieirii.
Criticul literar Nicolae Manolescu afirmă că Zodia Cancerului, cel puţin în primele sale 200 de pagini, este o vastă descriere a Moldovei. Exegetul îl consideră pe Ruset mai mult un interlocutor decât un protector al abatelui Paul de Marenne. Paradoxal e faptul că însuşi Alecu e mereu în pericol, fiind fecior de domn mazilit. Cei doi, pornind de la graniţă, străbat ţara în trapul cailor, fac popasuri, se desfată cu mâncări dintre cele mai gustoase, iar uneori mai şi tăifăsuiesc despre politică, de altfel, ca „în Fraţii Jderi şi în celelalte romane istorice, descriind, toate, o Moldovă sadoveniană, cu obiceiurile şi religia ei, cu o, în fine, istorie proprie, structuri şi instituţii politice, războaie şi domnitori”. Abatele este uimit de natura virgină, bogată şi miraculoasă a Moldovei. Priveliştile i se deschid în cele mai frumoase zile de toamnă, la sfârşitul lui septembrie. Anume toamna este anotimpul preferat al descrierilor autorului, anotimp când se încheie muncile câmpului şi încep petrecerile şi poveştile. Sub ochii călătorilor se perindă un plai bogat, fertil, care produce (aşa consideră drumeţii) multe bunuri fără prea mare muncă.
În timpul călătoriei, Moldova li se prezintă celor doi eroi ca un corn al abundenţei. Abatele are funcţia de a descoperi şi „gusta” toate tainele acestei lumi edenice. E vremea când oamenii se strâng împreună şi petrec, când în câmp nu se văd lucrători, pentru că, în viziunea autorului, „bucatele fuseseră strânse demult de necăjiţii pământului”, iar atmosfera este de sărbătoare, ca şi în cazul întoarcerii acasă a lui Tudor din romanul Neamul Şoimăreştilor. Fie că s-au strâns la palavre de Rusalii la hanul lui Goraşcu Haramin (Nicoară Potcoavă), fie că întind călătorilor „vin cu pită”, oamenii lui Sadoveanu sunt veseli, bine dispuşi, primitori. Romanul analizat este pătruns de spirit popular, de credinţa poporului în spusele Vlădicăi Gherontie de la Mănăstirea Neamţu, care ar fi văzut într-un gromovnic vechi că aceşti ani „sunt scrişi cu mare belşug de vite, miere şi grâu”.
În opinia lui Mihail Sadoveanu, acesta ar fi motivul esenţial pentru care lumea e „veselă şi buiacă, iar satele ţăranilor proşti şi chiar a răzeşilor se ţin numai de nunţi, cumetrii şi beţii”. Voia bună a oamenilor, jovialitatea, cumsecădenia, bonomia sunt calităţile intrinseci ale fiinţei româneşti reflectate în multe creaţii ale lui Mihail Sadoveanu. De regulă, personajele se autodezvăluie, în voie şi cu deplinătate, la crâşme, rateşe, lângă focuri în tabere, dar şi în conace, curţi domneşti. În pofida vremurilor pline de belşug, beizadeaua Alecu Ruset se plânge de timpuri grele, fapt ce determină o mare mirare din partea abatelui: „Nu se vede asta, prinţule, Dumnezeu a pus aici un paradis”.
Motivul căderii periodice în barbarie este abordat în romanele Zodia Cancerului, Neamul Şoimăreştilor şi Nicoară Potcoavă. În Nunta domniţeiRuxanda şi în Fraţii Jderi asistăm la o epocă de stabilitate socială. Din acest punct de vedere, primele pot fi considerate scrieri ale decăderii neamului, pline de frământări (adăugând aici şi Vremuri de bejenie), iar ultimele – drept reflecţii ale vârstei de aur, ce înfăţişează o societate patriarhală ideală, armonioasă şi bogată.
Abatele de Marenne cunoaşte în Moldova nişte lucruri neobişnuite. Un cântec interpretat de ţigani din ţambale şi duble i se pare repulsiv, dar, întovărăşit de un vin fără preţ, devine armonios, confundându-se cu pădurile Moldovei. Acest roman este o parabolă a puterii, un jurnal indirect de călătorie, principalele sale elemente de construcţie artistică fiind limbajul de un colorit viu, cu ziceri rare, dar şi cu o simbolistică particulară.
Obiceiurile strămoşeşti, păstrate cu sfinţenie de moldoveni, îl încântă, dar îl şi miră pe abate. El este poftit să respecte „canoanele” locului, iar această supunere va fi doar spre folosul său. Nu lipsesc din naraţiune nici unele nedumeriri ale personajului: „Luându-şi răgaz, după ce împinse la o parte strachina înflorită cu smalţ, abatele privi curios la sarmale. Ochii nu-i mai văzuseră aşa ceva, însă nările îi dădeau o bună înştiinţare”. Este de remarcat, îndeosebi, „cultul vinului” pe care îl au, din plin, moldovenii. Istorisirile despre licoarea lui Matiaş, Cotnari şi altele îl fac pe orice străin să se lase pradă petrecerilor bahice. Ca şi în celelalte scrieri ale lui Sadoveanu, şi în acest caz vinul e servit doar îndeplinindu-se anumite rânduieli: i se face o legendă legată de o figură proeminentă a istoriei (Feltin Sasu, pivnicerul lui Ştefan cel Mare, de exemplu), se aduce în ulcioare pentru delectare („s-aduc întâi un ulcior, să-l gustăm”), apoi se însufleţeşte atmosfera cu vorbe de duh („vinul însă e fără rival” sau „bine e să bei vin bun; rău e să umbli după aceea. Deci, să stăm aici, cât avem ulcioare. Bine-i să taci, dar mai bine-i să spui prostii. Rău e să nu bei. Şi mai rău e să bei vin prost, după ce ai băut un vin bun. Aşa că trebuie să isprăvim ulcioarele pecetluite. Căci vinul ales, domnule Abate de Marenne, îmblânzeşte mădularea, mintea şi sufletul. Îmblânzindu-le, face pe om mai bun. Îmbunătăţind pe om, Dumnezeu îl va primi bine la judeţul său”).
Mihail Sadoveanu, în Zodia Cancerului, a demonstrat artistic, din interior, că, dincolo de măiestria de a povesti şi de a construi un subiect, mai este şi un strălucit evocator al tradiţiilor bahice moldoveneşti. Eroii lui „cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce naţie ar fi”, mai ştiu să pregătească nişte plăcinte, numite poale-n brâu, cum numai gospodinele zonei pot face.
Într-un contrast izbitor cu toate aceste aspecte edenice ale lumii rurale vine imaginea despotului Duca-Vodă. Prin comportamentul său tiranic, de o cruzime „lombroziană”, în scurt timp el devine temut în toată Ţara Moldovei. În pofida acestui fapt, el doreşte să rămână în istorie drept un domnitor cucernic, ziditor de biserici, cultivator al principiilor familiale sănătoase, ocrotitor al moralităţii. Mitropolitul Dosoftei asocia viaţa familiei domnitorului Duca Vodă cu „o chilie de monahi care vieţuiesc fără prihană, ca odinioară Andronic şi Anastasia”.
Criticul literar Pompiliu Marcea, în cartea Umanitatea sadoveniană de la Ala Z (1977), confirmă faptul că principele avea un comportament monstruos. El poseda nenumărate turme de oi, prisăci, herghelii, heleştee, păduri şi lanuri, învederând o mare inventivitate în aplicarea celor mai cumplite pedepse. Iată ce ordin dă călăului în legătură cu boierul necredincios Lupu slugerul:
„Buga, tu ai meşteşug să faci pe îndărătnici să cânte. Îi poţi face şi acestuia slujbele de trebuinţă, ca să-şi aducă aminte. Crestează limba cu briciul şi presară-i-o cu sare. Găteşte spini şi aşchii ca să baţi sub unghii, pedepsind degetele care au păcătuit. Suceşte-i şi desfă-i picioarele care au alergat împotriva stăpânului său. Şi numai după ce va birui toate aceste încercări, taie ce-ai sărat şi pune la fum”.
În schimb, voievodul, arată în roman M. Sadoveanu, a dat dovadă, în toate situaţiile, de o abilitate excepţională, ştiind cu cine să se alieze. El cheltuieşte sume enorme de bani atunci când o mărită pe fiica sa, Catrina, cu Ştefan Misirliu, petrecerea durând două săptămâni. Însă, ca peste tot în creaţia sadoveniană, cei răi îşi primesc, până la urmă, răsplata binemeritată. Uncheşul Constandin din Hanu Ancuţei consideră ziua de 14 octombrie drept o zi de izbăvire pentru Ţara Moldovei, când „s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile, ş-a prins a bate o zloată cu vifor”. Atunci, rememorează eroul, a apărut un demon adus de vânt care l-a împins spre pieire pe Duca. L-a dus cu averi cu tot în calea lotrilor, l-a despuiat şi l-a aruncat într-o râpă, „împlinindu-se blestemul celor asupriţi”.
În romanul Zodia Cancerului, preferinţele creative ale autorului sunt de esenţă populară şi prevalează asupra materialului istoric. Naraţiunea beneficiază de o imaginaţie fecundă, corolară a unei adânci cunoaşteri a sufletului şi cugetului naţional. Filtrată printr-o viziune accentuat poematică, istoria capătă în creaţia sadoveniană contururi inedite, prefigurând interpretări sugestive pe calea metaforei şi a simbolului. Or, perceperea trecutului nebulos, în scrierile istorice ale autorului, nu se poate realiza în afara acceptării verosimilităţii elementelor mitice în reconstituirea faptelor reale.