Un mod de a fi
Pentru tiparTot ce vă spun nu e nou pentru voi.
O ştie oricine mai bine ca mine.
Şi boarea de vânt, şi frunza-n zăvoi.
Şi firul de apă doinind sub coline.
O ştie hârtia, paharul la cină
o ştiu telefoane cu limba prelungă.
O ştie copilul, acel de-o să vină
cândva să ne spună: ruşine, v-ajungă!
Avem slăbiciunea de-a nu ne cunoaşte.
De-a nu ne susţine, de-a nu ne cinsti.
Bârfeala un pic mai devreme se naşte
decât se aşteaptă şi ar trebui.
Vorbesc doar de unii, nu toţi şi nu toate
vizaţi sînt aicea, există imuni
la bârfă sau alte mărunte păcate
de ei se zvoneşte că-s demni şi că-s buni.
Vorbesc doar de unii pe care îi ştie
ciudată, dar vie, simţirea ce-o am:
cu unu-s prieten, în ospeţie
la altul nu îmblu, al treilea mi-i neam.
Ogorul, se ştie, azi nu se împarte
e-n glie şi-n om o simţire comună
Şi plaiul, şi graiul, şi ochiul din carte
păstrate se cer de un stil ce le-adună.
De-atâta mi-i soră făclia ce arde
aici în fereastră, acolo-n cuvinte
şi sus – peste toţi – în zvâcniri de stindarde
şi dincolo-n preajmă de umezi morminte.
Iertată să fie, de-i teamă deşartă
dar inima iarăşi mă doare sub haină:
vreun frate, probabil, defaimă cu artă
pe altul. Acuma, la oră de taină.
Chişinău, 1981