Dincolo de Isarlîk
Pentru tiparLa o mai dreaptă înţelegere a lui Ion Barbu se poate ajunge pe căi diferite, aşa cum dintr-un punct la o dreaptă se pot duce, potrivit teoriei lui Lobacevski, o infinitate de paralele. Aproximaţia este valabilă şi în cazul altor poeţi şi nu face decât să reamintească faptul că orice cititor poate deveni coautor al unei opere printr-o interpretare personală adecvată.
Nu este un secret pentru nimeni că autorul la care ne referim a fost un remarcabil matematician şi, totodată, un poet de excepţie, care, prin creaţia sa literară, a deschis un nou drum pentru literatura epocii sale, risipind inerţia poeziei epigonice de la începutul secolului al XX-lea; pe de altă parte, spre deosebire de exegeţii săi consacraţi, noi nu credem că, în cazul respectiv, cele două modalităţi de cunoaştere sunt coincidente,ci mai curând disjunct-coordonate. Recurgând la o butadă, putem spune că pe câtă vreme matematica îşi propune să precizeze valori aproximative, poezia are menirea de a aprecia o serie de date precise ale realităţii.
Există desigur şi interferenţe mai mult sau mai puţin întâmplătoare,inevitabile, din moment ce ambele discipline fac parte din cultura universală, dar strădania câtorva tehnicieni literari, majoritatea fără o calificare matematică suficientă, de a impune ca esenţiale nişte influenţe aleatorii ni se pare cel puţin hazardată şi, în orice caz, amatoristică. Noi credeam că la etichetarea oficială a lui Ion Barbu ca autor de poezie matematică a contribuit, în primul rând, titlul său universitar, susţinut de prestigiul incursiunii în lumea ştiinţifică germană, plus snobismul unor confraţi care ţineau morţiş să pozeze ca iniţiaţi într-o hermeneutică matematică reproiectată cu sensuri filozofice în universul mai diafan al poeziei.
De aici – o întreagă avalanşă de interpretări abuzive în care diverşi esteticieni deghizaţi în subtili cunoscători ai artei cad pradă raporturilor cantitative. Aceştia şi-au etalat aşa-zisa perspicacitate, divina-teorie, bazându-se pe extrapolări iscusite, dar ilicite, menite mai ales să dovedească marea lor înţelepciune şi mai puţin adevăratele intenţii ale mesajului artistic. Într-un climat de complicitate literară în care înţelegerea în profunzime era mimată, istoria literară a vremii s-a pomenit baricadată într-o serie de prejudecăţi majore, încât chiar şi astăzi, în epoca demolărilor frenetice şi prea puţin selective, ne este extrem de dificil sau imposibil să le amendăm.
În ceea ce ne priveşte, în calitate de student perpetuu înambele discipline intelectuale,ne declarăm în total dezacord cu încercările unor comentatori,pe care, din consideraţie, nu-i nominalizăm, de a transforma poezia lui Ion Bărbu într-o geometrie cabalistică pseudo-matematică, fantezistă şi absolut inutilă. Poezia trebuie discutată în termenii care îi sunt specifici, nu în alte limbaje convenţionale. Degustătorul de artă vrea să afle, în primul rând, în ce măsură emoţia artistică, născută din armonia cuvintelor, potenţează înţelesul filozofic al mesajului verbal. Soluţiile astrologice ţin de o mentalitate extraliterară şi, în fond, nu clarifică nimic.
După părerea noastră, exprimată şi cu alte ocazii, atât sursele inspiraţiei ionbarbiliene, cât şi intenţiile sale artistice trebuie căutate în alte zone, mai puţin metafizice şi mai puţin ezoterice. Nu vom trece în revistă aproximările elitiste sau cuantificările hiperspecializate, întrucât preferăm echilibrul interpretării, nicidecum aprecierile paradoxale sau extremiste. Ion Barbu nu este un poet-matematician, aşa ceva nici nu există, după cum nu există nici un poet economist, jurist, agrarian, militar etc. Magistratura de poet este superlativă prin ea însăşi, alte atribute fiind apendiculare şi desemnând, în fond, nişte nuanţări formale. Autorul Jocului secund este un poet pur şi simplu şi în această înaltă calitate investighează nenumărate domenii: mitologie, numerologie, istorie, astrologie, matematică, teologie etc., din care extrage tot ceea ce este necesar şi semnificativ pentru propria sa creaţie. Vocaţia poetică există sau nu exista, direcţiile de informare alese de un autor nu fac decât să o particularizeze, avem de-a face cu un raport similar cu cel dintre genus proximus şi diferenţele specifice.
Dintr-un punct de vedere comparatist, modelul simbolist şi parnasian francez ne pare mai mult decât evident. Detaliu curios: şi Mallarmé, şi Valéry se considerau, într-o oarecare măsură, matematicieni, dar fără a se putea lăuda cu o specializare profesională corespunzătoare. Pe această cale, rigorismul formal şi topica sofisticată a meşterilor s-a transmis şi la emulul lor, Ion Barbu. Nici mecanica limbii germane nu este străină de sintaxa versurilor autorului la care ne referim. Să luăm un singur exemplu dintr-o mie: „atâtea clăile de fire stângi”, incorect din punct de vedere al limbii române dar care, tocmai prin aceasta, aduce un iz de prospeţime în atmosfera epigonică a începutului de secol XX.
Semnificativ mai este şi faptul că Ion Barbu degustă cu o voluptate nedisimulată sonoritatea însăşi a cuvântului, chiar cu riscul de a sacrifica uneori înţelesul comunicării. Limbajul folosit este muzical cu intenţie, în consonanţă cu programul lui Verlaine poetul preferă „Neperechea şi Nuanţa”, şi poate că de-aici rezultă aşa-zisul „ermetism” al scriiturii sale, în fond o sursa de ambiguităţi nu rareori benefice pentru poezie. Precizia şi claritatea din ştiinţele exacte sunt deseori suspendate în favoarea unei exprimări voalate, uneori obscure, pline de subtexte şi de formulări aluzive, dificil de perceput la o lectură superficială. Există chiar şi „apogeaturi” gratuite: „cir-li-lai”, „uvedenrode”, turcisme şi denumiri stranii care te trimit la dicţionar. Dar, efectul lor e de suprafaţă, acestea fiind doar jonglerii verbale cu care autorul se distrează de unul singur.
În consecinţă, pe acest canal al receptării operei, suntem inspiraţi a afirma că la Ion Barbu primordială este armonia interioară a versurilor care, pentru a fi degustate aşa cum merită, e preferabil să fie citite cu voce tare. Când mesajul poate obstrucţiona melodia cuvintelor, el l-a lăsat să cadă în plan secund, de unde şi topica sofisticată a textului.
Este adevărat că multe din arcanele poeziei lui Ion Barbu au fost decriptate datorită unor analize temeinice, uneori chiar exagerate, dar aceasta nu ne împiedică să decelăm înalta sa informaţie intelectuală în diferite domenii ale cunoaşterii, fapt care l-a condus la practicarea unor ingenioase tehnici a misterului, în general profitabilă pentru poezie atunci când nu cade în enigmistică.
Nu se întâmplă acest lucru! Programul artistic e, în mod sigur, premeditat, ca o reciprocă potenţare între fondul de idei novator şi expresia în care acesta se înveşmântează. Poemele lui Ion Barbu mai întâi delectează şi abia în planul doi ne conving. Dorinţa de originalitate cu orice preţ a autorului promovează deci un limbaj cât se poate de elaborat şi în acelaşi timp o simbolistică aparent paradoxală. Din această perspectivă, prima lectură îi creează cititorului o plăcută surpriză. Cu riscul de a-i întrista pe grifonii unor prejudecăţi literare înveterate, vom observa că metrica şi prozodia jocului secund nu se distanţează fundamental de cea a lui Ion Minulescu, evident, mutatis-mutandis; deşi incantaţia acustică e similară, fondul poeziilor lui Ion Barbu e departe de a cădea în păcatele unui text de muzică uşoară.
Nu, Ion Barbu vrea sa fie şi chiar este un autor de mare profunzime! Dar, întrucât arta poetică se fereşte de comunicări reportericeşti, denotative, filozofia lui ni se comunică, cum e şi firesc, în mod aluziv şi metaforic. Se creează astfel un suspans liric la a cărui rezolvare suntem invitaţi să luăm parte. Cititorul de elită rămâne fidel intenţiei autorului, în timp ce comentatorii epigonici stăruie în a-şi valorifica propriile superstiţii literare.
Există însă şi un loc central al creaţiei lui Ion Barbu, în care toată lumea se întâlneşte. Aceasta este poezia Joc secund, iniţial numită Din ceas dedus, care întruneşte toate sufragiile comentatorilor, deşi estimările sunt simţitor romanţate. Subscriem şi noi părerii că această poezie este o veritabilă carte de vizită a întregii creaţii a maestrului. Este şi motivul pentru care autorul şi-a intitulat astfel întregul volum. Vom observa însă că piesa nu diferă mult de cele pe care poetul însuşi le-a repudiat. În acest gest putem presupune o poziţie paradoxală, eronată a poetului faţă de criteriile perene ale artei pe care nici postmodemismul zilelor noastre nu reuşeşte să le dinamiteze. Nu este singura eroare a lui Ion Barbu, el se stima ca practicant al matematicilor şi prea puţin ca poet şi numai atât cât poezia aminteşte de geometrie. Sunt cuvintele sale.
Posteritatea însă trece peste această atitudine minimalizantă şi-l păstrează în galeria celor mai importanţi oameni de cultură, apreciindu-l mai mult ca practicant al poeziei, mai ales al acelei poezii care nu depinde de matematică sau geometrie.
În cazul particular al poeziei Joc secund, s-au făcut tot felul de speculaţii. În general se comite cam aceeaşi greşeală: se invocă o traducere literală, cuvânt cu cuvânt, a versurilor, uitându-se faptul că autorul nu-şi propune să dea informaţii sau să trimită telegrame. Nu decriptarea unui poem ne interesează în primul rând, ci în ce mod emoţia artistică se transmite şi aceasta nu se realizează pe fragmente şi pe expresii parţiale, ci prin asimilarea globală a mesajului prin toate căile de receptare: acustic-muzical, semantice, plastice etc.
Într-o lectură curentă ar fi vorba, în prima strofă, de un moment marin, o mare cu valuri înalte care amintesc prin contrast de adâncimea elementului acvatic. În cea de-a doua strofă apare comparaţia cu arta poetică datorită căreia trăirile plastice cele mai adânci se pot înălţa, fie şi doar pentru o clipă, „spre mântuitul azur”.
Se vor găsi, în continuare, destui apologeţi convinşi de propria lor infailibilitate care vor contesta orice părere diferită de-a lor. Nu ne propunem să luptăm pentru eradicarea ereziilor, ci doar sa adăugăm şi opinia noastră la lungul şir al comentariilor anterioare. Recitindu-le pe acestea, am rămas uimit de varietatea punctelor de vedere. La temelia creaţiei lui Ion Barbu sunt invocaţi în mod abuziv: Platon, Euclid, Pitagora. Ba chiar programul de la Erlangen care, în fond, nu are nici o legătura cu arta poetului Ion Barbu.
Ajungem însă la concluzia că aceasta, deşi reprezintă una dintre cele mai interesante etape ale poeziei româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea, are încă pentru noi o mulţime de necunoscute care nu pot fi elucidate decât printr-o analiză atentă şi minuţioasă şi numai de pe poziţia specifica artelor poetice. Toate aşa-zisele traduceri juxtaliniare, din româneşte în româneşte, adică din limbaj poetic în limbaj convenţional, sunt sortite eşecului.
Creaţia lui Ion Barbu este realmente semnificativă pentru cultura noastră contemporană, dar nu trebuie transformată într-o arenă de etalare a unor orgolii, deoarece merită o discutare corectă şi respectuoasă la care toţi suntem invitaţi.