Semnificaţii mitologice în poezia lui Grigore Vieru
Pentru tiparSituată între tradiţie şi modernitate, poezia lui Grigore Vieru se revigorează în permanenţă prin asimilarea creatoare a folclorului, fiind modelată şi de orientările stilistice care, după spusele lui G. Călinescu, au devenit pilonii tradiţiei autohtone [1, p. 62] şi, împreună cu alţi factori, îi asigură complexitatea.
Indiscutabil, creaţia lui Gr. Vieru poartă amprenta mitologiei româneşti. El selectează din tezaurul nostru folcloric semnificaţii adânci, motive lirice, evoluând sub semnul unei regăsiri spirituale.
Mitul mioritic al integrării în natură şi mitul Meşterului Manole, imboldul spre cunoaşterea profunzimilor originare ale neamului şi motivul sacrificiului uman în numele unui ideal, ideea despre jertfa zidirii şi aspiraţia spre desăvârşire, ascensiunea spre zonele cele mai înalte ale spiritului constituie esenţa culturii noastre milenare. Aceste laitmotive s-au cristalizat în simboluri şi efuziuni lirice, s-au materializat într-un univers de valori apropiat de „viziunea prin suflet a unui fenomen primar” [2, p. 35]. Spiritul mitic se îngemănează cu necuprinderea cosmică în care pulsează duhul primar de baladă, este un cântec şoptit al sufletului într-un moment de intensă efervescenţă lăuntrică:
Din ceruri de aproape,
Din floare de tei,
Adun sub pleoape
Cuvintele ei
Pe o gură de rai
Iar două, de-o samă,
Cuvinte-n amurg –
Iubită şi mamă –
Pe faţă îmi curg.
Mioriţă laie...
(Din ceruri).
Această afinitate imagistică porneşte de la un simbol fundamental şi ilustrează în plan artistic redimensionarea mioritică a universului. În subtila dramatizare sunt sacralizate până şi stările sufleteşti, iar eroul liric participă la misterioasa comuniune a omului cu universul, la iniţierea într-un grandios spectacol. Există aici o stare de plenitudine care îngemănează creaţia cu lumina, viaţa cu moartea, dragostea cu ura. Conceptul mitic devine în acest sens un arhetip, un simbol generator de idei şi reflecţii lirice, un mod de a privi lumea, a aprecia creaţia, iubirea, omenia. Jertfa Meşterului Manole implică înălţarea omului la o dimensiune simbolică prin care se manifestă rosturile sale existenţiale, fapt ce asigură funcţionalitatea estetică a mai multor scrieri vierene.
Astfel, însufleţit de dorul creaţiei, cuprins de nostalgia „zidirii / construirii”, eroul liric dintr-o „mică baladă” râvneşte spre edificarea unei construcţii asemănătoare cu cea din creaţia populară, o construcţie „care să dăinuie veşnic”. Dar pentru atingerea scopului, autorul răstoarnă semnificaţiile textului arhetipal, înlocuindu-le printr-un joc al imaginaţiei sale artistice. La explorarea subtextului legendei folclorice, Gr. Vieru conferă înţelesuri mitice unor fapte cotidiene. Cutezanţa eroului liric de a invita toate femeile la întemeierea „construcţiei” (Care va ajunge întâi, / Pe aceea-n perete o voi zidi) se soldează în plan interior cu o decepţie:
Iar din toate femeile
a venit una singură:
mama.
– Tu nu m-ai strigat, fiule?
(Mică baladă).
Încărcătura emoţională e concentrată, în special, în ultimul vers. Spre deosebire de alţi scriitori, Gr. Vieru renunţă la accentele melodramatice şi reflecţiile sentimentaliste, pronunţându-se împotriva banalizării subiectului mitic. Demnă de jertfă este, în accepţia poetului, mama, de aceea spre ea se revarsă acel izvor nesfârşit de lumină, de dragoste şi credinţă.
În opoziţie cu mitul folcloric, Gr. Vieru umanizează esenţa actului de creaţie. Tristeţea coexistă cu bucuria, deznădejdea e înlocuită printr-o emanare luminiscentă a unei iubiri tulburătoare. Asemenea lui Manole, poetul „zideşte edificiul” versului său şi înveşniceşte chipul mamei în turle de catedrală.
Confesiunile lui Grigore Vieru despre mamă, asocierea ei cu elementele transcedentale sunt în legătură directă cu mitul măicuţei bătrâne. O. Densusianu apreciază asemenea situaţie ca o tendinţă de revalorificare a sensurilor baladei păstoreşti prin „introducerea unui motiv curent..., al mamei care-şi caută fiul, cum un alt motiv în folclorul nostru e acela al ascunderii morţii prin expresii figurate” [3, p. 414]. Intuind caracterul de zeitate tutelară a vieţii, pe care-l are mama în mitologia noastră populară, Gr. Vieru dezvoltă acest simbol şi îl sublimează, plasându-l la o altă treaptă valorică, „între ceruri şi pământ”. Într-un alt context, mama e asemuită stelei şi verdelui plai, ea are capacitatea de a comunica cu elementele ancestrale şi rămâne să dăinuiască ca o stea, să „ardă” pentru tot ce-i sfânt:
Luminând pe rând de sus
Faţa cestui vechi pământ.
(Steaua mamei).
Poetul îngenunchează în faţa mamei ca în faţa unui altar, creând în jurul ei o atmosferă sacră, din care, printr-o invocare ritualică, pornesc impulsurile vieţii. Departe de pastişa folclorică şi de imitaţia rudimentară, autorul extrage din mitul tradiţional un vast material de investigaţie artistică ca să măsoare, în cele din urmă, veşnicia clipei cu tăcerea durută a mamei şi s-o regăsească şi dincolo de nefiinţă. Dorul de mamă planează în universul imaginar al lui Gr. Vieru prin succesiunea ritualurilor de viaţă omenească, mama se preface în stea şi în pasăre măiastră ca să revină Pe setea inimii mele / În chip de ploaie albastră / Coboară... // Pe tăcerea inimii mele / În chip de spice de aur / Se apleacă... // Pe tremurul inimii mele / În chip de măr roşu / Se clatină (O, mamă).
Laitmotivele operei lui Gr. Vieru se suprapun iniţierii mitice, se integrează în semnificaţiile multiple ale folclorismului, în acel ansamblu de orientări stilistice care, după cum observă L. Blaga, concentrează trăsăturile esenţiale ale sufletului românesc [3, p. 124]. Şi mama, şi iubirea, şi creaţia sunt învăluite în poezia viereană într-o atmosferă de taină, poetul oscilând între fabulosul mitic şi reprezentările imaginaţiei sale creatoare. Căci nimic nu poate fi mai zguduitor şi mai profund omenesc decât drama expusă în aceste rânduri:
Eu ca Meşterul Manole
Femeia-mi zidii
de vie-n pereţi.
Când am ajuns
aproape de capăt cu lucrul,
înnebunisem
de dorul ei.
Vroiam să-i văd ochii –
năruii zidul
până la ochi.
Vroiam să-i sărut gura –
năruii zidul
până la gură.
Vroiam brâul să-i cuprind,
năruii zidul
până la brâu.
Vroiam să-i mângâi genunchii,
năruii zidul
până la genunchi.
Vroiam să-i sărut tălpile –
năruii zidul
până la tălpi.
(Acum aştept).
Poetul extrage din simbolistica mitului reverii surprinzătoare, construindu-şi opera pe baza unui paradox: pe de o parte – drama creatorului, „supliciile” actului de creaţie, pe de altă parte – irezistibila chemare a iubirii. De fapt, Gr. Vieru nu reface esenţa tragică a mitului folcloric, ci se raportează la mesajul acestuia, pornind de la întrebarea fundamentală formulată de dramaturgul român Iancu Balteş „De ce opera de artă să sugrume o viaţă şi să nu se înalţe pe o îngropăciune?”, ca tot el să răspundă în aceeaşi manieră: fiindcă „arta e întotdeauna o înviere după îngropăciune”.
Analiza simbolurilor şi imaginilor poetice dovedesc încercarea de a le încadra în spaţiul miticului. Pentru aceasta, Gr. Vieru plasează tema creaţiei într-un context erotic. Mănăstire de iubire semnifică nu numai jertfa mamei, ci şi tendinţa personajului liric de a zămisli frumosul, e clopotul dragostei pentru fiinţa neamului, a cărui conştiinţă de sine s-a stratificat în „sublimarea sofianică” a sentimentelor universal-omeneşti [4, p. 177].
În context, eroul liric al poeziei vierene are similitudini cu personajul central al dramei lui Lucian Blaga Meşterul Manole, care în măreţia şi disperarea lui cutremurătoare atinge culmea sacrificiului. Expresionismul lui L. Blaga este înlocuit la Gr. Vieru printr-un sentiment romantizat, concretizat în senzaţia unei iubiri mistuitoare. Meşterul lui L. Blaga are o existenţă marcată de povara destinului, el este un Faust sau un Hyperion eminescian ajuns la tragica înţelegere a menirii sale de creator, în timp ce eroul lui Gr. Vieru, pornind şi el de la experienţa dramatică a marilor împliniri şi deziluzii, este conturat într-o ipostază mai puţin temerară. Astfel, el nu mai suportă singurătatea nici în faţa perenităţii unei opere de artă, iar setea de iubire, dragostea de femeie îl copleşeşte cu aceeaşi patimă ca şi focul creaţiei. Drama alegerii indică o stare de alternativă, dar pentru a nu întuneca semnificaţia general-umană a sentimentului poetul îi conferă o nuanţă contradictorie:
Acum aştept
cineva să-mi ia capul,
ori femeia,
ori împăratul.
(Acum aştept).
Grigore Vieru extinde dimensiunile artei tradiţionale prin intensitatea sentimentului şi condensarea emoţiei, prin plenitudinea romantică a stării sufleteşti. Verdele ramului şi mirozna copleşitoare a florilor de tei însoţesc trăirile eului liric în perceperea mito-folclorică a lumii [p. 44].
La fel ca-n viziunea populară, asistăm la un spectacol-ceremonial de o pronunţată notă dramatică, în care participă atât elementele cosmosului, cât şi cele pământeşti. Soarele şi luna coboară din înălţimea lor solitară „printre foi ca printre lacrimi”, „printre genele femeii” pentru a se integra într-o atmosferă de sărbătoare şi continuă jubilaţie sufletească.
Intimizarea atributelor solare ale Universului are loc prin intermediul unor asociaţii metaforice fireşti. Căderea aştrilor cereşti, o imagine des întâlnită în mitologia şi folclorul românesc, se impune ca o situaţie-limită la hotarul unor stări şi sentimente contradictorii. Nu numai soarele, ci întreg universul capătă în poezia lui Grigore Vieru o semnificaţie mitică, îşi găseşte resurecţia într-o procesualitate infinită:
– Cum mai luce, mări tată,
Cald şi tânăr sfântul soare!
– Acel soare, soro dragă,
Vrea să se însoare.
– Cum mai tace, mări mamă,
Floarea cea de răsărită!
– Acea floare, dulce-o mică...
Este logodită.
(Cântec).
Chiar şi în căderea florilor de tei, în „lunecarea” stelelor poetul surprinde revelaţia mitologică a aştrilor cereşti care înveşniceşte şi amplifică sensul solar al dragostei. Reliefăm, în această ordine de idei, nişte ecouri ale transfigurării mitice care nu sunt altceva decât metamorfoze cu o largă capacitate de interiorizare, imboldul păstrării matricei stilistice într-un spaţiu poetic ce a perpetuat semnele mitologiei româneşti cu durata lor de veşnicie şi universalitate.
Referinţe bibliografice
1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1982.
2. D. Bălăeţ, Eterna regăsire, Bucureşti, 1979.
3. O. Densusianu, Viaţa păstorească în poezia noastră populară, Bucureşti, 1966.
4. L. Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, 1969.