Modalităţi de investigaţie în proza de analiză psihologică (Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu)
Pentru tiparPentru a-i ajuta pe elevi să se orienteze în universul labirintic al unei specii literare atât de complexe cum este romanul, profesorul trebuie să aplice în cadrul lecţiilor de literatură mai multe concepte operaţionale, apte să reflecte atitudinile creatoare esenţiale ale romancierilor şi anumite modalităţi romaneşti. Unul dintre aceste concepte este acela de roman de analiză sau roman psihologic.
Garabet Ibrăileanu, în studiul său Creaţie şi analiză, menţiona că, după modul de prezentare a personajelor, există două tipuri de roman: de creaţie şi de analiză. Criticul sublinia că analiza, spre deosebire de creaţie, dă naştere unor tipuri vii, acestea caracterizându-se prin fapte, cuvinte, prin reacţii exterioare.
Considerat de unii exegeţi „disecţie a inimii şi sufletului personajelor sale” (Léon Bopp), de alţii – „subtilă transcriere a intimităţii umane, a conştiinţei, interiorităţii” (R. M. Albéres), ori „roman al pasiunii” (A. Thibaudet), romanul de analiză psihologică, după cum lesne se observă chiar din definiţiile propuse, are ca obiect de investigaţie artistică omul psihologic.
Propunându-şi să interpreteze cu elevii acest tip de roman, profesorul va avea grijă să explice conceptul de „analiză psihologică”, definit de majoritatea exegeţilor în domeniu ca modalitate de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările, traumele vieţii lui interioare. Aşadar, pătrunderea în semnificaţiile ascunse ale prozei de analiză este posibilă, în primul rând, prin relevarea modalităţilor de investigaţie psihologică utilizate de scriitorul respectiv. Elevii vor putea descoperi mai uşor diversitatea acestora, rolul lor în prezentarea lumii interioare, a conştiinţei personajului, dacă, în prealabil, la etapa introductivă, vor participa la rezolvarea următorului test:
Selectaţi din enumeraţia de mai jos şi încercuiţi modalităţile de analiză psihologică:
– dialogul,
– monologul interior,
– relatarea la persoana a treia,
– introspecţia,
– obsesiile personajului,
– raportarea comportamentului la anumite întâmplări exterioare,
– concordanţa dintre stările sufleteşti ale personajului şi cele ale naturii,
– afluxul de gânduri ale personajului.
Utilizat ca procedeu de lucru, testul urmăreşte, de asemenea, activizarea unor cunoştinţe de teorie literară (proză psihologică), explicitarea unor noţiuni cum ar fi, de pildă, introspecţia, monologul interior etc.
După confruntarea rezultatelor individuale (ori de grup) ale elevilor profesorul îi va antrena într-un şir de activităţi vizând înţelegerea operei din perspectiva temei anunţate. Un prim pas îl va constitui descoperirea şi analiza fragmentelor în care autorul a recurs la introspecţie.
Ca formă a autoanalizei, introspecţia presupune investigarea de către personaje a propriilor dedaluri sufleteşti, fără ca autorul să intervină în text enunţând observaţiile sale asupra eroilor. Drept urmare, şi întâmplările sunt trecute prin conştiinţa personajelor. Întrucât aceleaşi întâmplări sunt oglindite în mod simultan în mai multe conştiinţe subiective, acest lucru va duce, în mod firesc, la subminarea treptată a poziţiei scriitorului omniscient. Personajele devin reflectori ai întâmplărilor, fiecare reflectare în conştiinţă a evenimentelor alcătuind o versiune proprie, care se suprapune parţial peste celelalte. Mutarea conflictului din exterior în interior face ca opera să pară fără acţiune. Diferită prin natura sa, introspecţia poate fi realizată la diverse niveluri – de observare-constatare, de reflecţie, de dezbatere. În dependenţă de acest fapt se constituie şi un anumit tip de personaj – personajul care observă, personajul reflexiv, personajul cu spirit analitic.
Ţinând cont de natura şi rolul introspecţiei ca procedeu de investigaţie psihologică, elevii vor analiza fragmentele selectate din perspectiva următoarelor sarcini: să stabilească dacă întâmplarea este trecută prin conştiinţa personajului ori e relatată de altcineva; să precizeze la ce nivel se realizează introspecţia (personajul constată, reflectează ori dezbate); să releve natura personajului, având în vedere nivelul de realizare a introspecţiei.
Menţionăm că analiza fragmentelor selectate se va încheia cu formularea următoarelor concluzii: introspecţia este o modalitate prin care personajul îşi sondează stările sufleteşti până la nuanţe infinitezimale; exprimă efortul unei conştiinţe de a ordona lumea conform structurii sale interioare (lumea e văzută din interiorul personajului); tipul de personaj constituit depinde în mare măsură de nivelul de realizare a introspecţiei.
O altă modalitate de sondaj psihologic, ale cărei particularităţi şi importanţă vor fi cercetate de elevi în continuare, este monologul interior.
Ca procedeu al creaţiei literare, monologul interior, după o definiţie a romancierului Edouard Dujardin, este „acel discurs neauzit şi nespus prin care un personaj îşi exprimă cele mai intime gânduri, acelea care sunt mai aproape de inconştient, anterior oricărei organizări logice, adică în starea lor originară, prin intermediul unor fraze, reduse la minimum sintactic, astfel încât să dea impresia că reproduce gândurile chiar aşa cum vin ele în minte”.
Cât priveşte romanele de analiză psihologică ale scriitorilor români, s-a afirmat (Gheorghe Lăzărescu) că monologul interior este folosit deseori cu intermitenţe, adecvat momentelor în care, în gândirea unui personaj, înlănţuirea logică a gândurilor face loc asociaţiilor libere. În Drumul ascuns de H. Papadat-Bengescu, Coca-Aimée o priveşte pe mama bolnavă şi prin minte îi trec gânduri în legătură cu succesul ei în faţa lui Walter şi cu atracţia exercitată de Lică. În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de C. Petrescu, paralel cu dialogul dintre Ştefan Gheorghidiu şi colonel, sunt exprimate fără discriminare toate gândurile care vin în mintea protagonistului în mod spontan, provocate de cuvântul „Grigoriade”. Meditând asupra condiţiei sale de condamnat la moarte, asupra faptului că locotenentul Klapka ar putea fi pricina prăbuşirii sale, Apostol Bologa, din Pădurea spânzuraţilor, îşi aminteşte deodată de Ilona şi, fericit, cu privirile strălucitoare, şopteşte în neştire: Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit… Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri.
Analizând mai multe fragmente de monolog interior, elevii trebuie să rezolve următoarele obiective:
• să deosebească monologul interior de alte forme de monolog cum ar fi discursul, declaraţia, confesiunea, nararea orală a unei întâmplări;
• să comenteze stilul „gâfâit”, eliptic al unui monolog interior;
• să raporteze asociaţiile de cuvinte, de orice natură, ca manifestare a subconştientului personajului, la stările trăite;
• să identifice mărcile gramaticale şi stilistice ale monologului interior (stil direct, verbe „dicendi”, adverbe interogative şi de întărire, interogaţii, exclamaţii, interjecţii, semne de punctuaţie).
Fişa de lucru poate arăta în felul următor:
Apoi veniră amintiri rânduite frumos, una după alta /… / Erau mii, poate milioane şi se scurgeau într-o singură clipire, şi reveneau în momentul imediat următor, neîncetat, neobosite… Şi el răscolea prin ele ca într-un joc bizar şi, privindu-le, murmura:
„O secundă mai puternică decât o viaţă de om…”
Peste câteva clipe i se păru că a greşit şi adăugă clătinând din cap:
„Viaţa omului nu e în afară, ci înăuntru, în suflet. Ce-i afară e indiferent… nu există… numai sufletul există. Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi fost restul… restul”.
Prin geam văzu, în ogradă, doi soldaţi, care treceau ţinându-se de mână. Atunci îşi schimbă firul gândului urmând:
„Şi totuşi restul hotărăşte soarta sufletului meu… Şi restul depinde de alt rest… Pretutindeni dependenţă… Un cerc de dependenţe în care fiecare verigă se mândreşte cu independenţa cea mai perfectă!... Numai Dumnezeu…”
Sarcini:
1. Determinaţi dacă monologul din fragmentul propus se realizează ca:
– discurs;
– declaraţie;
– confesiune;
– narare orală a unei întâmplări;
– monolog interior.
2. Argumentaţi că monologulul:
– subiectivează acţiunea (personajul, vorbind cu sine însuşi, îşi exprimă propriul punct de vedere);
– contribuie la exprimarea unor frământări interioare, a unor stări trăite de personaj.
3. Extrageţi indicii gramaticali şi stilistici specifici monologului interior.
Referindu-se la Pădurea spânzuraţilor, criticul literar Gheorghe Lăzărescu sublinia:
„Convertirea pozitivistului şi omului datoriei care era Apostol Bologa la cultul iubirii, al «inimii», este urmărită de romancier printr-o savantă orchestrare a obsesiilor”. Esenţială pentru Apostol Bologa este imaginea luminii, care, obsedantă, are de fiecare dată o putere supranaturală asupra lui: Lumina, suspină Bologa. Ispiteşte, mereu ispiteşte lumina! Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbuşe!. Obiect predilect de observaţie a romancierilor analişti, obsesiile constau în idei, cuvinte, imagini, ce se impun minţii subiectului în mod independent de voinţa sa şi în opoziţie cu ea.
Privită din acest punct de vedere, analiza fragmentelor în care sunt prezente obsesiile va urmări să scoată în evidenţă nu numai reacţiile produse de impulsurile subconştiente ale personajului, ci şi drumul acestor impulsuri, de la izvorul lor, de la cauze până la actul pe care îl provoacă. Fragmentele de mai jos, semnificative sub acest aspect, pot fi propuse elevilor pentru analiză, având ca punct de pornire sarcinile ce le însoţesc:
a) Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, ameţindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un copil lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat:
– Lumina!... Lumina!
b) Peste drum crucea din turnul bisericii strălucea cu fulgerări de aur. Ochii lui Apostol se încăpăţânau să înfrunte razele ce izvorau din trupul crucii, parcă lumina lor orbitoare şi triumfătoare ar fi încercat să-l sfideze şi să-l dojenească tocmai în momentele când creierii lui se frământau cu necredinţa fiinţei, care i-a frânt în două viaţa.
Sarcini:
1. Identificaţi în fragmente contextele în care apare cuvântul „lumină”.
2. Cum explicaţi atracţia spre lumină a lui Apostol Bologa?
3. Definiţi stările sufleteşti ale personajului provocate de imaginea luminii.
Învălmăşelile de gânduri ale protagonistului contribuie în egală măsură la realizarea fişei lui psihologice, motiv pentru care ele nu vor rămâne în afara demersului interpretativ. Analiza fragmentului selectat, în care personajul este surprins într-o avalanşă de gânduri eliptice, rostite pe jumătate, îi va ajuta pe elevi să înţeleagă importanţa acestei modalităţi de investigaţie psihologică:
– Părinte! zise deodată Apostol, grăbit şi îngrijorat. Am vrut să scriu mamei şi uite colo, hârtia neîncepută... n-am fost în stare... din pricina... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi... după ce... Spune-i tu cum am... Să aibă grije de logodnica mea... să aibă mare grijă... Căci ele, amândouă, mi-au sădit în inimă iubirea... şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa... şi credinţa călăuzitoare... şi... şi...
Sarcini:
1. Scrieţi în locul punctelor de suspensie cuvintele nerostite de personaj.
2. Care este motivul că Apostol Bologa se bâlbâie?
3. Comentaţi valoarea stilistică a punctelor de suspensie, raportându-le la:
– gândurile personajului;
– motivul ce declanşează învălmăşelile lui de gânduri;
– stările trăite.
Printre procedeele de sondaj psihologic se numără şi armonizarea naturii cu zbuciumul dramatic din conştiinţa personajului. Atmosfera dezolantă a peisajului de toamnă mohorâtă, cu cer rece, în care câmpia este neagră, arborii sunt desfrunziţi, iar ploaia, vântul, întunericul constituie manifestări ale naturii, se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale personajului. Decis să dezerteze şi să treacă la români, Apostol Bologa, în momentul părăsirii frontului, este confuz, debusolat, neliniştit, mirat, stări sugerate în mod deosebit de felul în care este descris peisajul:
Afară coborâse întunericul. Jur-împrejur, de după dealurile negre, se înălţaseră nouri leneşi, iar din pădure o ceaţă lăptoasă îşi întinsese peste Făget pânzele prin care de-abia licăreau stelele în creştetul încă senin al cerului. Ferestrele casei erau galbene şi găleata fântânii plutea în ceaţă ca pe apă.
Apostol închise bine uşa. Întunericul de afară i se păru atât de amar, că se înfricoşă. Merse spre poartă, ajunse în uliţă şi porni spre sat. Casele îl priveau cu ochi galbeni, miraţi. Drumul mijea ca o chemare stăruitoare. Nici un gând nu-i lumina în minte (...) Întâlni câteva siluete negre şi două căruţe venind de pe front, la pas, cu răniţi...
Concluziile de rigoare privind rolul procedeului expus în prezentarea stării interioare a personajului se vor contura în urma analizei câtorva fragmente, de tipul celui propus, elevii soluţionând următoarele sarcini:
• identificarea termenilor care contribuie la descrierea naturii, raportându-i la un anumit câmp semantic;
• definirea stărilor trăite de personaj;
• comentarea relaţiei „întunericul de afară – întunericul sufletesc” etc.
În ideea de a oferi profesorilor anumite sugestii metodice vizând studierea mijloacelor de investigaţie psihologică, subliniem că prin diverse exerciţii (de comparare, de reconstituire, cu caracter de problemă etc.) şi procedee de lucru, elevii vor fi puşi de fiecare dată în situaţia de a releva şi a argumenta importanţa şi trăsăturile lor caracteristice.