„Dacă nu vor urma fapte, totul se va nărui în demagogie politică”
Pentru tipar;)
;)
;)
– Stimate domnule profesor, sunteţi unul dintre puţinii cărturari din dreapta Prutului care „veghează”, timp îndelungat şi cu răbdare, tot ce se întâmplă în Basarabia. Posedaţi o amplă informaţie despre procesele culturale şi politice derulate în Republica Moldova. Aţi scris şi tipărit mai multe lucrări (bine argumentate!), având drept subiect fenomenul literar din Republica Moldova. Care este motivul acestei constante preocupări?
–Probabil că nu pot şti cam „tot ce se-ntâmplă în Basarabia”. În ultima vreme, sunt destule fapte care îmi scapă (iar pe altele nu le mai înţeleg) din viaţa politică şi culturală dintre Prut şi Nistru, fie şi numai din pricină că publicaţiile de la Chişinău ajung tot mai rar la mine. Pe de altă parte, televiziunea prin cablu nu are în grilă nici un post basarabean, lucru care, pentru mine, constituie o „enigmă”, căci fenomenul se produce cam pe tot teritoriul României. Acest dezinteres mediatic se-ntinde ca o molimă pe arealul naţional, încât afaceriştilor de la Telecablu li se pare infinit mai profitabil pentru cultura naţională să difuzeze un canal specializat exclusiv în manele. Cu manelele vom intra, probabil, biruitori în Uniunea Europeană, spre a consolida impresia occidentalilor cât de latină e naţia de pe Dâmboviţa. Poate că interesul meu pentru Basarabia, dincolo de imboldul venit din eminescianism, se datorează şi speranţei că marginea românităţii ar putea salva Centrul, ceea ce ar fi în concordanţă cu filozofia postmodernităţii. O asemenea semnificaţie a avut, pentru mine, miraculoasa mişcare de renaştere naţională de la Chişinău. Dar aceasta a intrat repede în deriziunea cea mai lamentabilă, dovadă că balcanismul miticist a pătruns mai adânc pe malurile Bâcului decât ne-am fi aşteptat. În sfârşit, răspunsul la întrebarea pusă ar fi că interesul meu pentru Basarabia a izvorât din dezinteresul elitelor politice faţă de cea mai năpăstuită provincie românească, elite care au simulat mereu că există pe agenda lor probleme mai arzătoare decât soarta românilor, chiar nebasarabeni. Acum văd că preşedintele Traian Băsescu arată oarece interes pentru Republica Moldova. Dar dacă nu vor urma fapte, totul se va nărui în tradiţionala noastră demagogie politică.
– Sincronizarea literaturii din Basarabia cu cea din Ţară este o temă frecvent abordată în paginile revistelor de cultură. Cum apreciază acest fenomen criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu? Care este „nota originală” caracteristică literaţilor basarabeni de azi?
– Sincronizarea literaturii basarabene cu cea din ţară a devenit, din păcate, prilej de intensă şi obscură mistificare. Nu încape îndoială, culturile autarhice nu pot să existe, iar în condiţiile globalizării ele devin o imposibilitate. Sincronizarea e o condiţie naturală, ca schimbul de substanţe între plantă şi mediu. Dar acest schimb e posibil numai dacă ai rădăcini şi o identitate genetică. În cazul Basarabiei, rădăcinile existau, nu însă şi mediul politic adecvat. Era de datoria politicienilor de la Bucureşti şi de la Chişinău să deschidă, pur şi simplu, graniţa de pe Prut. În rest, totul s-ar fi petrecut de la sine. Or, ce s-a întâmplat în cei 15 ani postdecembrişti? Grija politicienilor a fost, mai degrabă, să consolideze graniţa de pe Prut. N-am înţeles niciodată de ce guvernul român a făcut mari investiţii la Albiţa spre a construi un centru vamal tot mai extins, în loc de o cale ferată modernă sau o autostradă care să înlesnească legăturile între Bucureşti şi Chişinău. Dacă s-au produs totuşi rezonanţe culturale între românii de pe cele două maluri ale Prutului, fenomenul s-a petrecut aproape împotriva politicienilor, nu fără însă nefasta amprentă a idiosincrasiilor politicianiste care i-au contaminat şi pe scriitori, îndeobşte. Aşa s-au născut taberele rivale de la Chişinău, căzute în aversiuni ireconciliabile, care au făcut atât de mult rău Basarabiei şi la umbra cărora au ajuns la putere comuniştii. Mihai Cimpoi îmi spunea că adevărata „uniune” de alternativă n-a fost aceea încropită de Constantin Munteanu, ci o alta, care a redus sincronizarea doar la moda postmodernistă, ceilalţi scriitori fiind etichetaţi cu dispreţ ca „paşoptişti”, „sămănătorişti”, „anacronici” etc. Rezultatul: românii, care se bat între ei, au ajuns „minoritari” la ei acasă. Moldova are, din acest punct de vedere, o situaţie unică între fostele republici sovietice. Şi, drept pedeapsă, Dumnezeu a hotărât ca tocmai comuniştii să sincronizeze Basarabia cu Europa şi cu patria-mamă. Cât îi priveşte pe literaţi, îndemnul la sincronizare, exclusivă doar cu postmodernismul din ţară, cu aruncarea anatemei peste tot ce iese din „canon”, atestă, în chip ironic, un vechi „complex al întârzierii”, care-i pune pe protagonişti în postura de a se iluziona că sunt inovatori, când, în realitate, postmodernismul este deja, de ani buni, abandonat în Occident, în favoarea unei mentalităţi transmoderne. Asupra noii paradigme culturale transmoderniste, menită să recupereze sacrul, să nu mai creeze aversiune faţă de spiritul naţional, faţă de marea filozofie perenă, să nu mai atace marile valori tradiţionale etc., am atras atenţia încă acum câţiva ani într-un serial din Literatura şi Arta. Iar timpul mi-a dat dreptate, căci azi există o expansiune remarcabilă a conceptului în mass-media din străinătate, iar încet-încet pătrunde şi în ţară. Din perspectivă transmodernă, un Grigore Vieru nu mai poate fi etichetat ca „anacronic”, aşa cum îşi imaginează postmoderniştii radicali, ci îşi dezvăluie prezenţa reală, dincolo de îngustele mode, aşa cum, altminteri, am încercat să demonstrez şi în cartea pe care i-am dedicat-o recent. A avea curajul să rămâi tu însuţi, fără a ignora ce fac alţii în lume, iată originalitatea pe care o pot aduce scriitorii basarabeni.
– Într-un tulburător volum, intitulat Basarabia sau drama sfâşierii,conturând destinul de ieri şi de mâine al Basarabiei, subliniaţi: „Politicienii care nu vor cunoaşte şi nu vor înţelege poziţia eminesciană în destinul istoric al Basarabiei vor continua, chiar în pofida bunelor intenţii, să adâncească drama până la limita nimicirii românităţii ei”. Să descifrăm / explicăm şi pentru cititorii revistei noastre semnificaţia actuală a „poziţiei eminesciene în problema Basarabiei”.
– Poetul sublinia că nu atât înstrăinarea teritorială a Basarabiei constituie marea primejdie, ci pierderea încrederii în fiinţa românităţii ei va aduce dezastrul.Reamintesc grăitoarele cuvinte ale poetului: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii: putem pierde chiar mai mult decât atât: încrederea în trăinicia poporului român. Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde temeliile statului român, fie el oricât de întins, aceasta va deveni o creaţiune întâmplătoare: iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare”. Or, se vede că atât în ţară, cât şi la Chişinău există sechele puternice venite din îndelungata moştenire rusească şi sovietică (îndeobşte), care au intrat în mentalitatea elitelor politice şi culturale. Credinţa unora (şi nu sunt puţini) că românii şi moldovenii sunt „popoare diferite”, incitând şi o duşmănie pe măsură, ar putea duce la ceea ce am numit pragul croat, în stare să pecetluiască o ruptură istorică irezolvabilă. Împotriva acestei mari primejdii ar trebui să lupte elitele politice şi culturale, însă pericolul vine tocmai de la o parte dintre ele, inducând în eroare pe oamenii simpli cu teorii precum aceea a fundamentalismului moldovenesc.
– Vă adresez, domnule profesor, o întrebare oarecum delicată: ce părere are un moldovean din dreapta Prutului despre interminabilele „discuţii” din Republica Moldova privind denumirea limbii de stat. Cine şi de ce credeţi „alimentează” aceste „dezbateri”? Cum vedeţi soluţionarea „chestiunii”?
– Desigur, întrebarea e legată de cea anterioară, iar răspunsul l-a dat de multă vreme acelaşi Eminescu: Suntem români şi punctum! Numai că diavolului nu-i place punctul lui Eminescu şi el incită la vorbărie interminabilă, care, curioasă treabă, se produce în aceeaşi limbă română. Diavolul, în acest caz, nu e nici rusul de bun simţ, nici moldoveanul simplu, ci întotdeauna e cel „însufleţit” de interese politice anacronice pentru veacul în care am păşit. Acum, panslavismul lucrează din interior, la umbra moldovenismului în floare, fiindcă are de partea sa şi cealaltă formă de cucerire, singura ce pare a-i da legitimitate în faţa dreptului internaţional, anume expansiunea prin proprietate de capital. Azi, imperiile nu se extind prin cucerire de teritorii, ci prin proprietate. Asta intră şi în logica globalizării: să ai proprietăţi peste tot în lume. Or, în Republica Moldova capitalul românesc este de tot şubred comparativ cu cel moscovit. E ceea ce explică succesul interminabilei mistificări privitoare la denumirea limbii de stat. Nimic mai mult. Când politica de integrare a Moldovei în Uniunea Europeană va începe să dea roade, atunci va veni şi soluţionarea în spiritul adevărului pe care-l ştie toată lumea. Cred că e curată pierdere de vreme să te laşi antrenat în polemici cu „savanţi” de felul lui V. Stati.
– Preocupările Dvs. literare s-au axat pe operele câtorva scriitori cu o contribuţie substanţială la constituirea patrimoniului literar şi cultural românesc. Cu ce sentimente aţi purces pe urmele unor critici şi istorici literari care „fixaseră” deja locul şi rolul pe firmamentul literar al lui Eminescu, Bacovia, Caragiale?! Care a fost imboldul asumării unei aventuri spirituale ce reclama evaluarea şi reevaluarea unor ample, dificile şi extrem de complexe surse de ordin literar, istoric, social şi politic?
– Într-adevăr, am dedicat lui Eminescu cinci cărţi, de asemenea tomuri importante lui Bacovia şi lui Caragiale. Preocupările mele se extind totuşi la mulţi alţi scriitori clasici şi contemporani. Confruntarea cu ce-au spus alţii despre aceşti scriitori vine abia după ce ai parcurs cvasitotalitatea bibliografiei despre cei în cauză. Altminteri, rişti să forţezi uşi deschise. Scriitorii cu adevărat mari sunt mult prea bogaţi ca să ai temeri că despre dânşii nu se mai poate spune nimic. Avantajul meu faţă de alţi critici e că am avut de timpuriu intuiţia a ceea ce astăzi numesc o hermeneutică transmodernă, în vreme ce majoritatea a preferat să meargă pe cărările deja bătute în Occident, în virtutea credinţei că suntem condamnaţi să ne sincronizăm veşnic cu alţii, în cazul nostru, cu metodele moderniste, apoi cu neoimpresionismul postmodernist. Mi-am făurit încet-încet o hermeneutică a „complexelor de profunzime”, pe când confraţii s-au mulţumit cu descripţia „complexelor de cultură”. Transmodernismul este noua perspectivă, care urmează, fatalmente, după postmodernism, cu o audienţă din ce în ce mai mare în lume, propunând un ethos al transdisciplinarităţii. Visul meu e să scriu o istorie a literaturii române în spirit transmodern, ceea ce ar pune capăt nenorocitului „complex al întârzierii” care ne predomină de peste 150 de ani.
– Deşi Eminescu este încă insuficient studiat, înţeles şi apreciat, prin „grija” unor „procurori” în ale literaturii, poetul, în special în ultimii cincisprezece ani, a fost supus unei crunte „demitizări”. Cum credeţi, care este adevăratul pretext al reevaluării-renegării moştenirii eminesciene?!
– Sunt mai multe cauze care îi determină pe contemporani să-l conteste pe Eminescu. Prima este naţionalismul poetului, în sensul că el a sintetizat doctrina naţională modernă, cea a naţionalităţii în marginile adevărului, solidară şi cu viziunea lui T. Maiorescu. Or, vrem sau nu, există încă în jurul nostru popoare cu o conştiinţă naţională mult mai puternică decât a românilor (care mai mult îşi vorbesc decât îşi construiesc naţiunea) şi elitele acelor naţiuni au tot interesul să le stea alături nişte populaţii fără demnitate naţională, obişnuite cu condiţia de slugă. Eminescu (iar mai înainte un Nicolae Bălcescu) vedea viitorul românilor prin smulgerea din condiţia de slugi ale altora. A nimici memoria conştiinţei naţionale eminesciene echivalează cu păstrarea poporului român la condiţia de populaţie. Se vede cu ochiul liber că românii, fie ei din ţară sau din Basarabia, au cătare prin Europa şi pe la Moscova mai ales în măsura în care se duc să fie salahori, să le măture străzile, să le culeagă căpşunele, să-i spele pe bătrâni la fund etc. Bineînţeles că pretextul e înfrumuseţat, că ne-am pregăti să trăim într-o lume fără naţiuni, ceea ce e o mare minciună de adormit copiii. A doua cauză a contestării lui Eminescu este aşa-numitul canon postmodernist. O trăsătură a postmodernismului este lepădarea de sacru, de profunzimile fiinţei. Profundul este o categorie a culturii creştine europene, dar postmodernismul ţinteşte către o cultură „populară” de tip coca-cola americană, cum i-a zis acad. Eugen Simion. E vorba ca viitorul să aparţină acelui om nou care trăieşte viaţa din plin, dincolo de tragic, de suferinţă, adică omul care se amuză, cum vedem azi la emisiunile distractive de la televizor, un om scutit de frământări metafizice, de tip jeune, după denumirea dată de filozoful francez Alain Finkielkraut. Or, ce i s-a reproşat lui Eminescu în anul de graţie 2000, la împlinirea a 150 de ani de la naştere? Îl citez pe unul dintre filozofii de azi la modă, dintr-un articol apărut în ziua de 15 ianuarie 2000, în cotidianul de largă audienţă România liberă: „Profund el (Eminescu, bineînţeles, n.n.) nu poate fi considerat deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai are curs”. La aceasta, se adaugă şi cealaltă pricină: „Ca poet naţional, el nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim din zodia naţionalului”. Cu ce putem înlocui sintagma călinesciană poet naţional?, se-ntreabă un alt postmodernist în numărul din ianuarie 2005 al revistei ieşene Feed back. Răspuns: „Eminescu este idiotul naţional”. Iată până unde s-a putut ajunge cu „demitizarea” lui Eminescu. Mă întreb şi eu cum poate fi numit un popor care-şi cinsteşte astfel valorile, dacă el îşi mai justifică existenţa ca naţiune între celelalte popoare ale Europei. Să facă temenele un asemenea „popor” dacă i se îngăduie să culeagă căpşune prin Spania!
– Se discută febril şi contradictoriu despre fenomenul literar actual. Elitiştii (de peste tot!) îşi revendică dreptul exclusiv de a face literatura bună şi de a stabili adevărata ierarhie în literatura românească. Care este totuşi aportul real al ultimelor generaţii de literaţi? Ce a câştigat literatura română în anii de la urmă?
– Încă nu avem perspectiva necesară de evaluare corectă a ceea ce s-a creat cu adevărat valoros în ultimii 15 ani. A existat, în multe direcţii, o remarcabilă efervescenţă creatoare, pe fondul unei aparente crize a culturii. Numai că doar anumite grupări „elitiste” şi-au revendicat bomboana de pe tort. Butoaie hodorogite au fost întotdeauna, mai ales în cultura noastră. Nu degeaba Al. Donici a scris cunoscuta fabulă. Aceste butoaie goale n-au nici măcar şansa de a-i fi locuinţă legendarului Diogene, fiindcă n-ar avea curajul să-i stea prin preajmă. Să vorbim de „elitişti”, domnule Bantoş? Dar adevăratele elite nu se bat cu pumnul în piept că sunt elite. Se vede treaba că e necesar a face distincţie între elite şi elitişti. Cei din urmă sunt zgomotoşi, avizi de putere şi de trăncăneală. Cel puţin, în trăncăneală, Mitică al lui Caragiale reuşea să-şi mai vadă lungul nasului, rămânând simpatic. În schimb, avem datoria să-l includem între elite pe Hyperion, care e tăcut ca Bacovia şi profund ca Blaga. Neîndoielnic, între optzecişti sunt elite veritabile, dintre care cunosc destui, dar aceia nu fac zgomotul miticist al celor care cred că numai ce le iese lor din pix are valoare. De altfel, unii dintre optzecişti s-au săturat de trăncăneala textualistă, eşuată, mai nou, în pornografie, prin „nouăzecişti” şi „douămiişti”. Iată ce zice Liviu Ioan Stoiciu, în ianuarie 2005, în acelaşi număr al revistei ieşene Feed back: „Permanentizarea discursului obscen m-a lămurit că am de a face cu poezie minoră”. „M-am despărţit de «fracturiştii» bucureşteni, de «golăneala» lor afişată. M-am plictisit de suficienţa şi nerecunoştinţa acestor răsfăţaţi ai economiei de piaţă”. „La Bucureşti, într-o galerie, a fost deschisă de Crăciun o expoziţie de «artă», de o rară impostură, plină de falsuri în formă de cruce, cu sodomizarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi batjocorirea lui Hristos – aceeaşi obsesie, a desacralizării simbolurilor româneşti prin pângărire (întâlnită oriunde în creaţia tinerilor, a noilor veniţi, fie ei autori de piese de teatru sau de scenarii de film; e deja un fenomen generalizat)! Pornografie curată şi blasfemie la adresa Bisericii, «în semn de protest»! Şocarea şi bătaia de joc e obligatorie la acest gen de creaţie, care nu se mai raportează la cei care le seamănă. Postmodernismul a devenit deja o ideologie literară exclusivistă a «clasei gânditoare», a grafomanilor cu studii înalte, atât de siguri pe ei”.
Şi spune toate acestea un optzecist dintre cei mai însemnaţi, realizând un tablou grăitor al „elitiştilor”, care au acaparat piaţa literară şi artistică aidoma unor lighioane, al căror singur merit e că au compromis definitiv postmodernismul. Vom respira, de aici înainte, un alt aer – cel al transmodernismului, ca întoarcere la normalitate.
– Aţi participat recent la Olimpiada naţională de limba şi literatura română, care a întrunit la Botoşani peste 600 de liceeni şi elevi din toată Ţara. Ce impresie v-au lăsat lucrările tinerilor. Cum înţeleg şi interpretează ei literatura?
– Pot vorbi în cunoştinţă de cauză despre lucrările elevilor de clasa a XII-a. Li s-a dat o interpretare de text eminescian şi un eseu despre trăirea fiinţei în ipostază românească, plecând de la o apreciere a lui Noica şi cu aplicare la două texte epice sau dramatice din autori diferiţi. Cu alte cuvinte, subiecte generoase, dar nu la îndemâna oricui. Tonic e că majoritatea elevilor nu sunt contaminaţi de ereziile semnalate mai sus, dovedind lecturi serioase, discernământ critic şi posedând o limbă română expresivă, funcţională. Tânărul de la Cluj-Napoca, deţinătorul premiului I, a dovedit o remarcabilă fineţe comparatistică, adică reale calităţi de viitor critic literar. Am precizat însă, majoritatea elevilor, deoarece am întâlnit şi destule teribilisme, fie în sensul unui limbaj epatant, cu vădite inadecvări stilistice, fie în sensul unui dispreţ pentru valorile naţionale (pe care nu le cunosc). Din nefericire, există profesori, să le spunem snobi (mai tineri sau mai bătrâni), care le bagă în cap elevilor, deşi deontologia profesională nu le îngăduie, că valorile clasice trebuie combătute ca anacronice. Într-o lucrare, am găsit aprecierea aberantă că un oarecare poet Gherguţ este net superior lui Eminescu! Altfel spus, există o iresponsabilitate a unor profesori, dar stimulaţi şi de manualele alternative.
– Se ştie că promovarea literaturii artistice începe în şcoală. Aici se „cristalizează” relaţia viitorului cetăţean cu lumea magică a cărţilor. În context, o importanţă deosebită o au manualele, menirea cărora este de a cultiva calităţile de bun şi competent cititor al literaturii, în situaţia când elevul este ademenit în mod obsesiv, virulent să acorde prioritate televizorului, calculatorului (internetului) etc. Cum ar trebui să arate un manual modern de literatură?
– Din grija de a se conforma unor imperative europene greşit interpretate pe malurile Dâmboviţei, s-au elaborat, în ultimii 15 ani, programe şi manuale alternative confuze, mutilatoare, poate cele mai nefericite din istoria învăţământului românesc. Şi asta începând mai ales cu clasa a IX-a, unde criteriul tematic a înlocuit, în chip de neînţeles, pe cel estetic, lăsând loc pentru o vastă confuzie a valorilor. Bineînţeles, şi criteriul tematic e atent controlat, fiindcă între temele propuse n-ai să mai găseşti istoria, patria, pentru a-i feri pe viitorii cetăţeni de a se mai recunoaşte români într-o Europă fără naţiuni, cred neajutoraţii noştri factori decizionali. Cum se produce confuzia valorilor prin manualele alternative? Doar un exemplu: Mircea Cărtărescu, un poet, desigur, talentat, cu o capacitate strălucită de invenţie verbală, în Levantul, dar lipsit de profunzime, este prezent în toate manualele de liceu din cele patru clase de studiu, pe când Eminescu apare doar în unele. Asta arată şubrezenia conceperii programelor, spiritul acaparator al unor grupuri de interese, care vor neaparat să-şi asigure gloria clasică încă din viaţă. Or, programele şi manualele sunt pentru modelele clasice, de valoare sigură. Pronosticul meu e că peste 50 de ani Mircea Cărtărescu va trece o valoare de importanţa unui Ion Minulescu, cel ce s-a bucurat de glorie în timpul vieţii comparativ cu ignoratul şi necunoscutul Bacovia. Azi, echivalentul ar putea fi un Cezar Ivănescu, dar, curios lucru, acest poet profund şi original nu apare în nici un manual de liceu. Aceasta e dreptatea pe care şi-o fac leii-paraleii care au pus mâna pe instituţiile de cultură. De aceea, zic, scriitorii în viaţă nici n-ar trebui incluşi în manuale. Cel mult cei ajunşi la sfârşitul carierei, recunoscuţi ca valori deja clasice, cum au fost, la vremea lor, Marin Preda, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. De ce e necesar ca un oarecare Ovidiu Verdeş să fie inclus în manualul de clasa a IX-a, iar atâţia scriitori mari nu? Să mai spun că actualele manuale au devenit „afaceri”, fiindcă nu „oricine” a primit „licenţă”, că sunt pline de erori ştiinţifice, că autorii n-au talent critic, etalează o savanterie în stare să-i năucească pe elevi, cu o terminologie pretenţioasă, cu inadecvări stilistice. Mai plate comentarii de text nu mi-a fost dat să citesc vreodată. S-a eliminat, apoi, dimensiunea diacronică, încât elevii ajung să-l localizeze pe Marin Preda, să zicem, prin secolul al XVIII-lea.
– Cum reuşiţi, domnule profesor, să găsiţi timpul şi ambianţa necesară pentru a cumula două profesii – cea de scriitor şi cea de pedagog – care, în egală măsură, necesită efort zilnic, angajare, curaj şi multă, multă responsabilitate?
– Le găsesc greu, dar le găsesc, deşi, poate numărul cărţilor mele ar fi fost dublu, dacă nu era munca la catedră, unde consumul nervos este imens pentru cine îşi face meseria cum trebuie. Nu mai vorbesc de faptul că pe vremea vechiului regim norma era mai mare şi eram supraîncărcaţi cu ore suplimentare care nu ni se plăteau. În orice caz, contextul m-a obligat la un anume „ascetism”, căci nu poţi duce şi o viaţă mondenă şi să scrii şi cărţi, în acelaşi timp.
– Deşi locuiţi la Huşi, la margine de Ţară, sunteţi mai informat, mai documentat, mai receptiv, mai obiectiv decât cei cu viză de reşedinţă în capitală (capitale). În cazul Dumneavoastră marginea constituie un teren prolific în plan pedagogic şi literar, activitatea fiindu-vă un strălucit exemplu ce confirmă dictonul potrivit căruia omul sfinţeşte locul. Cum, în ce condiţii poate fi „anulată” distanţa dintre Centru şi Margine?
– Informarea, documentarea m-au costat mulţi bani pentru achiziţionarea de cărţi din ţară şi din străinătate, plus drumuri pe la bibliotecile din Iaşi, îndeobşte. Acum e mai lesne să te informezi când ai la îndemână internetul. Marginea are marile ei dezavantaje, dar cel puţin în atare privinţă sunt postmodernist de facto. Pentru postmodernism, Centrul e o categorie perimată şi aici sunt de acord, sau, în orice caz, eu mi-am putut permite să mut Centrul de la Bucureşti, de la Paris, de la Iaşi tocmai în anonimul târg al Huşilor, ceea ce a făcut posibilă opera mea, cât este şi cât va mai fi, preţuită ca atare de cei cu bună-credinţă, ignorată sau hulită de alţii.
Chişinău – Huşi,
martie 2005