Şi cum la noi, acasă, nu-n poveşti
Pentru tiparPrin urbe umbra morţii joacă tàngo.
Cumpărători cu punga lor subţire
Duc haine de mireasă şi de mire.
Fac răposaţii coadă la Tamàngo.
Groparii veseli, chefului vestire,
Mai dau pe gât la Bellu-un gât de màngo,
Îmi sapă casa lângă don Ortango,
Îmi cer un pol de flască pomenire.
Şi cum la noi, acasă, nu-n povesti,
Aicea unde eşti şi nu mai eşti,
Se scutur anii tot mai grei, pustiii,
Ai vrea şi tu, patetic, să-i doreşti
Ani mulţi şi scurţi conducerii, deci zi-i-i:
Trăiască morţii! Moară râuri viii!
Nedemn discipol Afroditei, Fedrei
Rănită în orgoliul său, zeiţa
Pe Hippolỳtus îşi vărsă amarul,
Dar răzbunarea o turnă cu carul;
Cine-o ridică, -i ras de ea, bărdiţa.
Destinu-şi umple sacii grei, avarul.
Se-nvârte-n ceasul timpului rotiţa.
Şi dacă Fedra încurcase iţa,
Ea îşi bău, prea meritat, paharul.
Nedemn discipol Afroditei, Fedrei,
Urcându-mi veacul, îmi urmez orândul.
Străbat hăţişul vieţii, poliedrei,
Îmi beau pelinul pân-la fundul vedrei.
Refuz ispita, gândul alungându-l.
E greu păcatul. Şi mai greu e gândul.
Narcis tardiv, cu mintea de pe urmă
Necruţătoare fu zeiţa care
Te pedepsi mai rău decât pe-o sclavă
Pe care-o aruncară de pe navă
Să le servească peştilor mâncare.
Cum ajunsèşi destinului epavă,
La ce-ţi făceai iluzii temerare
C-o trestie vibra-va gânditoare
Ecoului pe-o frunză de agavă?
Narcis tardiv, cu mintea de pe urmă,
Te rog pios: durerea mea o curmă,
În stâncă vorbitoare mă preface.
Mesajul tău să-l descifrez sagace
Şi să-ţi răspund. Mirific legământ:
Ecouri vii ce se revarsă-n cânt.
Doar când n-om mai putea ne duce veacul
La margine de lume şi de râu,
Ne-am ridicat sălaşul, un bordei
Şi sùntem fericiţi ca nişte zei
Ce-au refulat orgolii şidesfrâu.
Ţi-s pletele scântei de funigei?
Îmi curge barba Olt până la brâu?
Iubirea nu ni-i mirişte de grâu
Şi nici ninsoare-a florilor de tei.
Doar când n-om mai putea ne duce veacul,
Când viaţa-n hău ne-a da de-a berbeleacul,
Îl vom ruga pe Zeus, resemnaţi,
Să ne prefacă-n doi stejari rotaţi,
La colţ de templu vânturi să ne bată,
Să nu ne mai despàrtem niciodată.
Din veac antÌc nu s-a sfârşit legenda
Celebra Circe, Hècatei ciraca,
Cu vorbe dulci, năvoadele întinse
În plasa ei chiar pe Ulise-l prinse
Când se-ntorcea, pe mare, la Ithaca.
Doar fiul lui Saturn i le respinse
Şi vrăjile-i, şi mintea ei, opaca
Ea, smochinită ca un fruct de bàca,
În pasăre-l schimbă cu pene ninse.
Din veac antìc nu s-a sfârşit legenda.
Mai sunt şi azi în lume vrăjitoare
Care-şi revăd şi-şi înnoiesc agenda.
Şi eu, plecând, m-aş vrea ciocănitoare,
Ca-n limba mea, nici greaca şi nici zenda,
Să-ţi amintesc de dragostea mea mare.
De ne-o preface-Artemis, râvnitor
Îşi scoate-n horă fiicele Triton.
Stau înlemnit, vrăjit, uimit imberb.
De ce, din dorne-borne, ochi de cerb,
Dulăii tăi mă latră, Acteon?
Scăldat de nimfe. Ce tablou superb!
L-aş admira, -n lumina unui con,
Chiar dac-aş şti că-n luciu-i de neon
M-aş subţia ca umbra unui verb.
De ne-o preface-Artemis, râvnitor,
Pe mine-n râu, pe tine în izvor,
Eu, şerpuind pe sub pământ, la vale,
M-oi îngâna cu murmurele tale.
Vom curge paşnic, lângă Siracuza,
Un fluviu volnic, veşnic, Aretuza.
Cum Polifem nutreşte-un gând inept
Sunt un Aci îndrăgostit de tine.
Eu te iubesc în taină şi discret,
Chiar dacă ştiu că gestu-i desuet
În veacul care alte mode ţine.
Mă ameţeşte-al gândului buchet
Când, în visare, stă să te muşine.
Febril, prepar parfumuri de răşine
Ca să te ung cu mirul de profet.
Simt cum se zbate, pasărea iubirii,
Să spargă, lacom, vergile din piept
Şi să se-avânte-n focul nemuririi.
Cum Polifem nutreşte-un gând inept,
Prefă-mă-n râu, zeiţă-a izbăvirii,
Apoi să vii şi tu. O să te-aştept.
*
„Cunoscut ca filolog de seamă, bun cunoscător al limbii române, fost ministru al învăţământului din Republica Moldova, azi exilat de Chişinăul comunist pentru ideile unioniste şi lingvistice şi pentru „românizarea” şcolii din Republica Moldova şi a tinerei generaţii şi angajat ca Expert superior la Ministerul Educaţiei şi Cercetării de la Bucureşti, prof. univ. dr. Nicolae Mătcaş este şi un poet de aleasă fibră, cu voluptatea şi cultul unei limbi române plastice şi exacte în acelaşi timp, cutezând – spre deosebire de poeţii în vogă – să dezbată marile probleme ale conştiinţei umane şi naţionale.
(...) Meditaţiile, cântecele de dragoste care prefigurează un univers aparte de sensibilitate românească, oscilând între intimism, sentimentalism şi reflexivitate filozofică, constituie o lectură care celor mai vârstnici le va da clipe de nostalgie, iar celor tineri – un prilej de a se desfăta lângă un ţărm unde vechile frumuseţi ale graiului şi versului auresc gândirile şi comunicativitatea unui topos etern modern”.
Tudor OPRIŞ, cronică la: Nicolae Mătcaş.
Trenul cu un singur pasager,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998