Un promotor constant al limbii literare române
Pentru tiparÎn nr. 4 din 1988 al revistei Nistru a apărut binecunoscutul articol Veşmântul fiinţei noastre semnat de Valentin Mândâcanu, în care acad. N. Corlăteanu era blamat ca unul ce a promovat „teoria” celor două limbi romanice orientale – româna şi „moldoveneasca”. Mai târziu, spre onoarea autorului, el „a găsit curaj – după cum menţionează N. Mătcaş – să-şi ceară scuze public în faţa dlui Corlăteanu pentru tonul cam ofensator al articolului” (vezi L.R., nr. 3, 1995).
În luna mai 1990, la cea de a 75-a aniversare a academicianului, Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară (nr. 4) a inserat la rubrica „Aniversări” un material omagial sub semnătura Colegiului de redacţie, unde dă explicaţiile de rigoare, absolvindu-l pe colegul nostru mai în vârstă de acuzele ce i s-au adus în presă, care se refereau, de fapt, la toţi lingviştii din republică.
Iată ce se spunea în acel material:
„Deşi ştia mai bine decât toţi că e vorba de aceeaşi limbă literară pe care o folosesc şi dincolo de Prut, sub acţiunea împrejurărilor vitrege N. Corlăteanu, ca şi mulţi alţii, cu toată împotrivirea interioară, a acordat – în teorie – sprijin politicii oficiale de preconizare a două limbi, în practică însă contribuind la promovarea (sau cel puţin neîmpotrivindu-se promovării) faptelor de limbă ce veneau în contradicţie flagrantă cu aşa-zisa „teorie”. El n-a încercat să exercite presiuni asupra colegilor şi subalternilor în vederea orientării cercetărilor în făgaşul denaturării realităţii sau al măsluirii materialului de limbă întru susţinerea ideilor teoretic-eronate. Tocmai prin aceasta se şi explică în bună măsură faptul că astăzi, când gândirea lingvistică s-a eliberat, în sfârşit, din încorsetarea ideologică şi politică de până nu demult, se poate constata cu satisfacţie că, în afară de un număr restrâns de articole şi broşuri de circumstanţă, aproape toate celelalte lucrări lingvistice de sinteză, precum şi studiile concrete de aprofundare realizate în ultimele două-trei decenii în republică, demonstrează cu prisosinţă identitatea glotică moldo-română, căci materialul cercetat în ele, deşi numit moldovenesc, este – la scară generală – singurul care putea fi: cel unic românesc. Drept incontestabilă dovadă în acest sens pot servi numeroasele recenzii şi ecouri, apărute mai ales în străinătate, în care aceste lucrări sunt tratate ca investigaţii în domeniul limbii române, ceea ce corespunde, evident, realităţii...” (p. 66).
Aceste explicaţii şi această susţinere, venite din partea unui grup foarte autoritar de filologi, membri pe atunci ai Colegiului de redacţie al revistei (S. Berejan, N. Bileţchi, A. Borş, E. Botezatu, I. Ciornâi, H. Corbu, M. Cosniceanu, M. Dolgan, A. Eremia, I. Eţcu, M. Gabinschi, V. Gaţac, E. Junghietu, N. Onea, V. Pâslaru, V. Pohilă, C. Popovici, S. Semcinschi, R. Udler), şi-au făcut efectul!
În anii următori, până prin 1995, în publicaţiile din republică apar mai multe articole, interviuri, recenzii şi aprecieri, în care se revalorifică opera ştiinţifică a savantului, demonstrând cu argumente de necontestat că lingvistul N. Corlăteanu s-a ocupat toată viaţa de limba română şi a adus contribuţii de valoare la studierea aprofundată şi competentă a acesteia.
De acum la cea de a 80-a aniversare a profesorului nostru, al tuturor, Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară dedică în întregime un număr (nr. 3, 1995) acestui eveniment cultural-ştiinţific, iar revista Limba Română (nr. 3 din 1995) propune la rubrica Aniversări un grupaj de materiale, în care, prin articolele colegilor şi foştilor discipoli N. Mătcaş, I. Melniciuc, V. Melnic şi A. Ciobanu, academicianul Nicolae Corlăteanu este repus la loc de cinste în lingvistica din Republica Moldova.
Astfel N. Mătcaş scrie că „profesorul Corlăteanu s-a aflat dintotdeauna la catedra creşterii spirituale a neamului românesc oropsit, pe care l-a vrut dezrobit întâi de toate prin lumina cărţii” (p. 76). Şi mai departe: „Nicolae Corlăteanu este patriarh al lingvisticii româneşti din această margine de Ţară nu numai în sensul venerabilei vârste pe care o rotunjeşte zilele acestea, ci şi în acela de domn, unanim şi meritoriu recunoscut, al limbii române din Basarabia”.
Prof. A. Ciobanu, tot în această rubrică, subliniază că, „trăind sub un regim totalitarist... un savant de talia profesorului N. Corlăteanu... trebuia să se acomodeze la absurda situaţie politico-socială. Dar ce însemna atunci „a te acomoda”? Aceasta însemna a fi duplicitar, ipocrit, făţarnic, a vorbi oficial una, dar a crede, a fi convins personal de alta, a te arăta în lume altfel de cum eşti în viaţă etc. Foarte mulţi oameni de bună-credinţă... au procedat anume aşa doar din dorinţa de a supravieţui” (p. 88-89).
În acelaşi număr 3 din 1995, regretatul acum prof. V. Melnic subliniază un moment esenţial ce-l caracterizează pe acad. N. Corlăteanu, anume faptul că el „ne-a învăţat şi pe noi, miile de discipoli, să păstrăm acea sfântă legătură intimă ce există între limbă şi Ţară, pentru că, cine nu are ţara în inimă, zadarnic o caută pe hartă.
Academicianul Corlăteanu a avut şi are în inima sa şi Ţara, şi limba, şi istoria neamului românesc”, încheie Vasile Melnic (p. 97).
Ion Melniciuc atrage atenţia asupra faptului că acad. N. Corlăteanu manifestă un deosebit interes şi faţă de manuale, participând în decursul anilor la editarea multora dintre ele, dar păstrând „o pasiune permanentă faţă de cele de lexicologie”. El a editat în trei rânduri (în 1969, în 1982 şi în 1992 în colaborare) un manual de lexicologie ce „a servit drept carte de căpătâi pentru multe generaţii de studenţi filologi de la noi şi chiar din afara republicii...” (p. 93). „Anume acest manual, continuă I. Melniciuc, îi caracterizează plenar opţiunile sale ştiinţifice. Lexicologia este opera de vârf a savantului N. Corlăteanu, care, întors totalmente cu faţa spre adevărul ştiinţific, e gata să înfrunte cele mai năprasnice furtuni...” (tot acolo).
Cu aceeaşi ocazie, adică tot la aniversarea de 80 de ani, U.S.M. publică o culegere de studii, intitulată Omagiu academicianului Nicolae Corlăteanu, la care participă majoritatea filologilor din republică.
Pe data de 20-21 iulie a aceluiaşi an „în incinta Parlamentului şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa ştiinţifică «Limba română este numele corect al limbii noastre» cu participarea unor romanişti de renume din Sankt Petersburg, Kiev, Chişinău, în sală fiind prezentă aproape toată intelectualitatea de creaţie din republică (oameni de ştiinţă, cadre didactice, scriitori, parlamentari, ziarişti). Referatul de bază, prezentat de acad. Nicolae Corlăteanu, Româna literară în Republica Moldova (istorie şi actualitate), ca şi celelalte comunicări şi dezbaterile care au urmat, a fost transmis în direct la radio şi expus în editorialul cotidianului guvernamental Moldova suverană din 22 iulie.
Semnatarul materialului intitulat Muntele a venit la Mahomed, dar Mahomed nu era acasă, I. Stici, menţionează printre altele: „Am fost impresionat, înţelegând că magul de la Caracui s-a scuturat de zgură, a trecut prin purgatoriul conştiinţei şi ni s-a arătat mare şi tare, a devenit iar un stejar. Raportul profesorului Corlăteanu rămâne fragment de istorie...” (p. 1).
În 2000, la 85 de ani ai academicianului, iese de sub tipar cartea Aşa am trecut până acum prin viaţă. Schiţă bibliografică, elaborată tot la U.S.M., în care, ca într-un veritabil letopiseţ, sunt fixate toate evenimentele filologice semnificative, toate publicaţiile profesorului, toate numele celor ce au trecut prin şcoala corlăteniană în decursul a peste şapte decenii de activitate neîntreruptă.
Probabil, datele din această carte nu mai pot fi găsite toate nici în arhivele Universităţii, nici în cele ale Academiei, nici în bibliotecile personale. Fiind adunate în volum, ele devin acum patrimoniu inalienabil al filologiei româneşti din Basarabia.
Tot în anul 2000 hebdomaderul Săptămâna inserează la rubrica „Limba moldovenească monument de limbă literară românească”, sub semnificativul titlu Limba moldovenească a fost limba lui Arghezi vorbită în R.S.S. Moldovenească, un articol semnat de redactorul săptămânalului Viorel Mihail în care acad. N. Corlăteanu este reabilitat pe deplin, de această dată nu numai de discipolii şi colegii săi, opera Domniei sale fiind apreciată la justa ei valoare. „Citiţi, scrie autorul, Lexicologia lui N. Corlăteanu…, găsiţi în ea ceva care nu e în spiritul limbii române? Nu veţi găsi, domnii mei”. Şi la p. 9 a Săptămânii îi publică fotografia împreună cu doi din primii săi discipoli, ce nu l-au părăsit şi nu l-au lăsat singur niciodată. (Vezi mai sus cele spuse de ucenicii săi în revista L.R. nr. 3 din 1995.)
Aşadar, N. Corlăteanu a organizat procesul de studiere a limbii, literaturii şi folclorului românesc atunci, când, în condiţiile spaţiului dintre Prut şi Nistru, acest lucru era extrem de dificil, orice acţiune întreprinsă în direcţia dată fiind pe muchie de cuţit, căci riscai să intri în conflict fie cu forurile diriguitoare, fie cu adevărul istoric. Academicianul şi-a asumat acest risc, dar nu fără a plăti tribut regimului.
Se poate spune de aceea, cu toată convingerea, că, chiar şi sub denumirea de „moldovenească”, patriarhul filologiei basarabene a promovat întotdeauna limba literară română, ducând după sine şi întreaga cohortă de continuatori, mult mai descătuşaţi azi în noile condiţii (ceea ce e vădit mai uşor, desigur!).
Aşa l-am cunoscut noi, discipolii, şi aşa va rămâne el în istoria ştiinţei noastre despre limbă, pe care o vor scrie tot ucenicii săi.