Eppur, si muove!
Pentru tipar;)
Venerabilul om de ştiinţă, educatorul a sute şi mii de intelectuali basarabeni (şi nu numai) din perioada postbelică, academicianul Nicolae Corlăteanu, contemporanul nostru, poate fi numit, pe drept cuvânt, „al veacului copil”.
Mi-a devenit profesor de pe la 6-7 ani şi îl consider şi acum profesorul meu. Primele litere ale alfabetului rusesc, cu care ne „fericiseră”, peste noapte, „eliberatorii” sovietici, le-am învăţat dintr-o cărţulie de-a mamei, care se pomenise dintr-odată analfabetă şi care umbla la cursurile serale de „lichidare a analfabetismului”. Cărţulia se numea Abecedar pentru vârstnici, iar autorii ei erau Nicolae Corlăteanu şi Eugeniu Russev.
Peste 10 ani, la anul I de universitate, la cursul de Lexicologie, l-am văzut pe domnul profesor în carne şi oase: zvelt, tânăr, senin, cu faţa unui soare ce răsare dimineaţa, bun cum e pâinea cea caldă, frumos şi modest ca o floare de cicoare, de care eram îndrăgostiţi toţi (şi băieţi şi fete), dobă de carte. Însă din butoiul de cunoştinţe pe care le poseda domnul profesor ne servea, nu puteam pricepe de ce, cu linguriţa de miere. Acum înţeleg procedeul metodic la care apela ilustrul pedagog: puţinul rămâne în memoria ascultătorilor, multul se evaporă.
Sunt mândru, împreună cu toţi colegii de facultate, că am absolvit şcoala academică a domnului profesor. Cred că şi domnul profesor se mândreşte cu brazda pe care a răsturnat-o pe ogorul culturii, ştiinţei, literelor din Basarabia. Prin tot ce am învăţat de la Domnia sa: cunoştinţe, cumsecădenie, decenţă, bunătate, ne-am străduit şi noi, de-a lungul carierei, să fim un pic mai buni, mai blajini, mai frumoşi în cuget şi-n simţire.
Inchiziţia kaghebistă i-a alungat pe profesorii noştri din agora în siberiile de gheaţă, de unde nu mai exista drum de întoarcere, sau, pe puţinii care au fost toleraţi, i-a forţat să ne servească minciuna drept adevăr. Sunt extrem de puţini cei care au ştiut să ne călăuzească pe sinuoasele poteci (dintr-o epocă de urmărire generalizată) spre adevăr. Nicolae Corlăteanu este unul dintre aceştia. Prin limbajul D-sale esopic, dar şi al unui avocat abil, domnul profesor ne punea pe noi, învăţăceii, să medităm de partea cui este adevărul. Mai ţineţi minte? Pentru a spulbera acuzaţiile de laşitate, pe care ni le aducea, mult mai târziu, nouă, profesorilor de limbă de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”, un fost discipol, de altfel, foarte capabil, voi reproduce o mostră din expunerile dascălului nostru: Unii lingvişti romanişti (parcă-i aud şi acum vocea catifelată, un pic tărăgănată, neaoş „moldovenească”), printre care şi academicianul român Alexandru Graur, socot că, în condiţii social-politice şi naţional-statale noi, graiul moldovenesc din R.S.S. Moldovenească s-a constituit într-o limbă aparte a naţiunii sovietice moldoveneşti: limba moldovenească. Pentru obiectivitate ar trebui să amintesc că, într-un interviu din 1985, acad. A. Graur, la întrebarea dacă s-ar putea vorbi despre existenţa unei limbi moldoveneşti aparte, cum afirmase anterior, a răspuns prompt: „Bineînţelescă nu; moldoveneasca este un dialect (sau subdialect) al limbii române (sau dacoromâne)”. Şi înţeleptul nostru Esop continua de la catedră: „Alţi romanişti, printre care şi lingviştii sovietici R. A. Budagov, D. E. Mihalci, consideră că limba moldovenească ar fi o varietate teritorială a limbii române”. Aici comentariul domnului profesor se termina. Cine are urechi de auzit să audă, cine are capacitatea de a judeca – să înţeleagă!
Cursul de Lexicologie al domnului profesor abundă în prezentarea reflexelor romanice ale originalelor latineşti. Când ajungea la aşa-zisele „limbi romanice răsăritene”, reflexul era dat în „moldoveneşte” cu caractere ruseşti şi în „româneşte” cu caractere latine. Domnul profesor nu le comenta, însă studenţii D-sale vedeau că regele numit în enciclopediile sovietice „moldavskii iazâk” era gol.
Regimul concentraţionar nu accepta din partea savantului servil nici comportarea lui Diogene şi nici limbajul lui Esop. Lui să-i spui dacă e albă sau neagră (altfel spus, cu cine eşti: cu „ai noştri” sau cu „ai lor”?). Deja în plin proces de restructurare gorbaciovistă, când o bună parte din oamenii de cultura şi de suflet românesc din Basarabia crezuseră că adevărul trebuie rostit întreg, aşa cum este, când cenaclul medicului Anatol Şalaru luase proporţiile unui pojar, când multă lume recunoştea deschis că suntem români, vorbim româneşte, de aceea trebuie să revenim la scrisul nostru latin, locotenenţii regimului, care se agăţau şi de un pai în apărarea ideologiei oficiale, n-au pregetat să-i expună oprobriului public pe cei cărora timp de o viaţă de om le inoculaseră în oase răceala Siberiei. S-a pomenit atras în plasa acestora şi iubitul nostru profesor, obligat să scrie, la comanda c.c.-ului, un articol despre etapele dezvoltării limbii moldoveneşti, mai ales despre „înflorirea fără precedent” a acesteia în perioada sovietică. Penibilă situaţia în care, aidoma lui Galileo Galilei (1564-1642), adept al teoriei heliocentrice, care, în 1633, în faţa tribunalului inchizitorial, fusese umilit şi silit să-şi retracteze propriile idei, spunând că nu Pământul se-nvârte în jurul Soarelui, ci invers, şi domnul profesor Corlăteanu fu pus în situaţia umilitoare de a recunoaşte univoc existenţa de sine stătătoare a aşa-zisei limbi moldoveneşti.
Opinia publică, în persoana reputatului om de cultură şi de litere Valentin Mândâcanu (Veşmântul fiinţei noastre,revista Nistru,nr. 4, 1988), a fost necruţătoare cu slăbiciunea de moment a omului Corlăteanu. Timp de 8 ani de la întâmplarea de tristă pomină obrazul savantului Corlăteanu a ars de jenă în faţa propriei conştiinţe, a ştiinţei pe care o reprezintă şi în ochii lumii. Am putea să ne închipuim cât de greu a suportat bunul nostru profesor acest supliciu? Ştie oare domnul profesor cât de mult am aşteptat noi o revenire a Domniei sale asupra acelui subiect?
Se zice că acelaşi Galileo Galilei, când s-a ridicat din genunchi, umilit în convingerea sa, ar fi rostit expresia devenită celebră: Eppur, si muove! („Şi totuşi, (pământul – N.M.) se-nvârte!”. Mă bucur sincer că, după 8 ani de tăcere şi izolare în „turnul de fildeş”, domnul profesor Corlăteanu, la Conferinţa Numele corect al limbii noastre este limba română,care, la iniţiativa revistei Limba romană, pe data de 20-21 iulie 1995, şi-a ţinut lucrările în faţa parlamentarilor de la Chişinău, a avut curajul să spună, aidoma înaintaşului său italian de acum trei veacuri şi jumătate: „Şi totuşi, este română!”. Citez din raportul domnului profesor: „Cât priveşte limba literară, limba model, exemplară, de care ne folosim mai ales în scris, în lucrările literare, ştiinţifico-tehnice,limba oficială din documentele noastre social-politice şi administrative, ea trebuie numită Limba română. Ea este limba normată, supradialectală, limba română literară, unică pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistreni, cei din Banatul sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.” (după culegerea: Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, Revista Limba Română, Fundaţia Grai şi suflet, Chişinău, 1996, p. 42). Spre dezamăgirea lui Stati şi Co, se recunoaşte nu numai unitatea de limbă, ci şi unitatea de conştiinţă, unitatea de neam.
Valentin Mândâcanu a recurs la gestul cavaleresc de a se închina şi de a-şi cere scuze în faţa domnului profesor pentru tonul său vehement din articolul care a revoluţionat lumea basarabeană, iar noi toţi, adoratorii domnului profesor, am răsuflat uşurat când acesta din urmă a reuşit să izgonească sclavul din sine, ispăşindu-şi păcatul de a fi pactizat – într-un moment crucial pentru destinele basarabeanului dezmoştenit de limbă şi istorie –, fie şi numai pentru o secundă, cu diavolul. Reabilitarea domnului profesor de către opinia publică s-a produs! (Amintesc aici, cu titlu de informaţie, că şi Galilei a fost reabilitat de biserică abia în 1992!)
Parafrazând un cunoscut dicton rusesc, voi spune că nu numai eu, ci noi toţi am ieşit din Abecedarul domnului profesor Corlăteanu. Ne mândrim că suntem discipoli direcţi ai Domniei sale, iar prin noi – multe alte generaţii de tineri, care n-au avut norocul să-l aplaude în aula studenţească. Personal, mă bucur că, împreună cu colegii de la Limba Română,l-am ajutat să se izbăvească de satana.
Ne quid falsi audeat, ne quid veri non audeat istoria! („Teamă-se istoria de orice minciună, să nu se teamă de nici un adevăr!”),după cum spuneau latinii.
Mulţi şi fericiţi ani, stimate domnule profesor! Cu adânci plecăciuni.
12.04.2005, Bucureşti