Fonetica pentru lingvişti şi lingviştii despre fonetică
Pentru tiparOmagiu academicianului Nicolae Corlăteanu la 90 de ani
Academicianul Nicolae Corlăteanu este un filolog de tip hasdeian. Mai aproape de suflet i-au fost, desigur, lexicologia şi lexicografia, dar a făcut cercetări serioase şi în alte domenii ale lingvisticii, inclusiv în fonetică, o ştiinţă aridă, la prima vedere, dar foarte importantă pentru investigaţiile lingvistice în special şi pentru cele filologice în general (de exemplu: studiul textelor vechi, poetica, versificaţia ş.a.). Căci, după cum susţine, pe bună dreptate, Iosif Popovici (1876-1928), primul specialist român în fonetica experimentală, „filologie fără fonetică nu există şi nici nu se poate concepe” [12, p. 5]. În domeniul foneticii Nicolae Corlăteanu a publicat două manuale: Fonetica limbii moldoveneşti literare contemporane [4, 232 p.] şi Fonetica [6, 272 p., în colaborare cu subsemnatul], monografia Issledovanije narodnoj latyni i jejo otnošenij s romanskimi jazykami (Moskva, Nauka, 1974, p. 128-160), unde sunt analizate o serie de particularităţi ale sistemului fonetic al latinei populare (accentul, consonantismul, vocalismul), şi mai multe studii şi articole, cum ar fi: Începuturile scrisului în limba moldovenească, Valoarea morfologică a alternanţei fonetice, Chestiuni de fonetică în interpretare eminesciană ş.a., apărute în culegeri colective, reviste, ziare.
Acad. Nicolae Corlăteanu a fost şi fonetist. Domnia sa nu putea să neglijeze fonetica, această piatră de temelie a tuturor ştiinţelor lingvistice, pentru că, după cum susţinea şi Sextil Puşcariu, „fonetica, [ştiinţa] care studiază mecanismul rostirii, formează un capitol important al lingvisticii” [14, p. 45]. Iar reputatul lingvist rus, profesor la Universitatea „M. V. Lomonosov” din Moscova, R. A. Budagov (1910-2001), precizează: „Sunetele vorbirii reprezintă nu numai nişte unităţi lingvistice aparte, ci şi un mod de existenţă a oricărei limbi” [2, p. 160].
Cândva, la o altă aniversare a profesorului nostru, a „învăţătorului învăţătorilor” din spaţiul pruto-nistrean, evocam această pasiune a D-sale pentru fonetică, comparând-o cu cea a marilor lingvişti, care, de regulă, au fost şi buni fonetişti. Mă refeream atunci, întâi de toate, la personalităţile lingvisticii române S. Puşcariu, Al. Rosetti, I. Iordan, Em. Petrovici ş.a. Pentru că, spuneam atunci, tocmai prin cunoştinţele de fonetică investigaţiile lor în diferite domenii ale lingvisticii au devenit mai valoroase şi mai importante. Anume cunoştinţele de fonetică îi ajutau să răstoarne brazdă mai adâncă în cercetările de toponimie şi în cele etimologice, în studiile de dialectologie, gramatică istorică şi istoria limbii literare, de comparativistică, de lingvistică generală, nemaivorbind de probleme legate de alfabet, de sisteme de transcriere fonetică şi de transliterare, de ortografie, de ortoepie, de poetică etc. [18, p. 86].
Acad. Nicolae Corlăteanu recunoaşte că „fonetica ocupă un loc special în sistemul disciplinelor lingvistice, întrucât obiectul ei de studiu îl constituie sunetul vorbit, acel element al limbii în care se evidenţiază cu toată claritatea atât latura fizică şi fiziologică, precum şi cea psihologică şi socială” [6, p. 17] şi că „sunetele vorbite se prezintă ca nişte atomi sonori absolut necesari la formarea diferitelor unităţi lingvistice (silabe, cuvinte, expresii, propoziţii)”, din care cauză „fonetica se găseşte într-o foarte strânsă legătură cu toate celelalte compartimente lingvistice” [6, p. 18]. Dar această legătură se face numai cu ajutorul unităţilor fonetice segmentale (fonemele) şi suprasegmentale (accentul, intonaţia), care, după L. V. Ščerba, „sunt capabile să diferenţieze cuvinte şi forme gramaticale, adică să servească scopului comunicării între oameni” [17, p. 18]. Astfel, legătura dintre fonetică şi lexicologie se realizează prin faptul că unităţile fonetice (fonemele, accentul) au capacitatea de a schimba sensul cuvântului, adică îndeplinesc în limbă o funcţie distinctivă semantică şi anume: prin însăşi componenţa diferită a fonemelor în cuvânt (lac – pod, dovleac – frunză), prin înlocuirea unui fonem din cadrul cuvântului prin alt fonem (doamnă – toamnă, rimă – râmă), prin prezenţa într-un cuvânt şi absenţa în alt cuvânt a unui fonem (turmă – urmă, clamă – lamă), prin inversarea fonemelor (parc – crap, arc – rac – car, urdă – rudă), prin accent (compánie – companíe, pára – pará). Unităţile fonetice îndeplinesc şi o funcţie distinctivă lexico-gramaticală atunci când, prin schimbarea fonemului sau a locului accentului pe altă silabă, se schimbă nu numai sensul (noţiunea) cuvântului, ci şi categoria gramaticală, adică partea de vorbire (prună – brună, soră – sură, luncă – lungă, prin accent: vesélă – véselă, dudúie – dúduie, ácele – acéle); de asemenea, ele pot realiza o funcţie morfologică în cazul când accentul sau fonemul, fie în calitatea sa de flexie internă (alternanţa), fie în cea de flexie externă (desinenţa) schimbă nu cuvântul, ci doar forma lui morfologică (ex., resp.: el cântă – el cântă; el merge – el să meargă, el şede – el să şadă; casă – case, negru – negri). Legătura dintre fonetică şi sintaxă se realizează prin accentul logic sau accentul frazei: Astăzi vom pleca la teatru (adică: nu mâine, precum ne înţelesesem anterior) – Astăzi vom pleca la teatru (nu la cinema), dar şi prin intonaţie: Vine trenul (.), Vine trenul (?), Vine trenul (!). În poetică sau teoria versificaţiei fonetica contribuie la crearea unor rime perfecte prin potrivirea aceloraşi sunete la sfârşitul a două versuri (ca niciodată – o prea frumoasă fată) şi la respectarea ritmului, a aceluiaşi picior de ritm printr-o succesiune armonioasă a silabelor accentuate şi neaccentuate (Bate vântul frunza-n dungă / Cântăreţii mi-i alungă), la care se mai adaugă anumite repetări ale aceloraşi vocale sau silabe (Căci unde-ajunge nu-i hotar, M. Eminescu) ori consoane (Prin vârfuri vântul viu vuia, G. Coşbuc), numite, respectiv, asonanţe şi aliteraţii, ambele fenomene cu efecte eufonice, imitative (onomatopeice) şi expresive. Nu mai vorbim aici despre legătura foneticii cu ştiinţele nelingvistice: fizica (acustica), fiziologia, logopedia.
Dacă spuneam supra că marii lingvişti au fost şi buni fonetişti, să urmărim în continuare care sunt părerile lor despre fonetică, ştiinţă care „este mai legată de realităţi, de materia naturală a limbii” [10, p. 270].
Privitor la importanţa incontestabilă a foneticii pentru cercetările lingvistice s-au pronunţat gramaticienii din antichitate, marii lingvişti ai secolelor al XIX-lea – al XX-lea. Încă în gramatica sanscrită a lui Panini (sec. V-IV p. Hr.) găsim informaţii despre consoane ca unităţi fonetice şi despre funcţia distinctivă (fonologică) a sunetelor vorbirii. Astfel, într-un comentariu la Vede putem citi următoarele: „Nu este nici o îndoială că o consoană are existenţă în sine, căci sensul cuvintelor se schimbă în funcţie de modificarea consoanelor” [6, p. 15]. În termeni metaforici, lingvistul şi filologul german, întemeietorul gramaticii istorice, Iakob Grimm (1785-1863), spunea şi el că „gândul este fulger, cuvântul – tunet, consoanele reprezintă scheletul, iar vocalele – sângele limbii” [6, p. 15]. Dar ce asigură sângele, ne întrebăm noi, dacă nu funcţionarea organelor, aparatelor şi a ţesuturilor organismelor vii, iar funcţia e însăşi activitatea fiecărui organ. Şi aici S. Puşcariu parcă ar veni să ne scoată din metaforă la realitatea lucrurilor: „preocupările de natură fonologică îmi îndreptau atenţia spre ceea ce e funcţional în limbă” [13, p. 8].
Lingvistul comparativist, cunoscut teoretician şi filozof al limbii, Wilhelm von Humboldt (1767-1835) insista asupra cunoaşterii particularităţilor reale ale sunetelor ca bază în cercetările lingvistice: „Pentru a-ţi crea o idee asupra formei unei limbi, trebuie să atragi o atenţie deosebită particularităţilor reale ale sunetelor ei. De la alfabet (citeşte: sistemul sonor – n.n., Vl. Z.) trebuie să pornească cercetarea formei limbii, el trebuie să servească baza în cercetarea tuturor compartimentelor limbii”. În altă formulare, acelaşi principiu este susţinut şi de către cunoscutul filolog rus, fondatorul Şcolii lingvistice din Moscova, Filipp Fiodorovici Fortunatov (1848-1914), care este ferm convins că „de la fonetică trebuie să se înceapă cercetarea ştiinţifică a oricărei limbi” („Ń ôîíĺňčęč äîëćíî áűňü íŕ÷číŕĺěî íŕó÷íîĺ čçó÷ĺíčĺ ęŕęîăî-áű ňî íč áűëî ˙çűęŕ”) [8, p. 10].
Reputatul lingvist Sextil Puşcariu (1877-1848), fondatorul „Muzeului Limbii Române” de la Cluj, autorul volumului Limba română. Rostirea şi a numeroase studii şi articole de fonetică şi fonologie, cel care „a îmbrăţişat aproape toate ramurile lingvisticii” [11, p. 269], spunea că fonetica este o disciplină indispensabilă limbii, pe care o compară cu tabla de înmulţire, „fără de care nu se pot face operaţiuni complicate de calcul” [13, p. 60]. Subliniind în mod expres însemnătatea foneticii pentru cercetările lingvistice, el susţine, cu toată convingerea, că „cu cât un lingvist are cunoştinţe fonetice mai ample, cu atât e mai bine înarmat” [13, p. 60]. După Sextil Puşcariu, fonetica ia naştere atunci (1) când marile invenţii tehnice au apropiat popoarele, silindu-le să-şi înveţe reciproc limbile; (2) când neogramaticii erau stăpâniţi în cercetările lor de istorism, de legile fonetice; (3) când apar primele cercetări dialectale pe teren, acestea pornind tot de la fonetică [14, p. 45]. Aici S. Puşcariu este susţinut de către B. P. Hasdeu (1836-1907), considerat întemeietorul foneticii teoretice în România şi unul dintre primii europeni care încep anchetele lingvistice pe teren, prin chestionarul pe care îl lansează în 1884 în toate ţinuturile locuite de români [11, p. 134]. Aşadar, scrie B. P. Hasdeu, „fonetica este temelia dialectologiei”.
Dar dialectologia, la rândul ei, are legaturi dintre cele mai strânse cu istoria limbii, cu gramatica istorică, în primul rând, cu fonetica istorică. Nu întâmplător lingvistul georgian, prof. A. S. Čikobava susţine că „fără fonetica istorică nu ar fi putut exista gramatica comparativă-istorică şi nici istoria lingvisticii. Nu am exagera, – continuă el, – dacă am spune că anume datorită foneticii lingvistica a devenit una din cele mai exacte ştiinţe umaniste”. („Без исторической фонетики не могло быть историко-сравни-тельной грамматики, истори-ческого языкознания. Не будет преувеличением, если сказать, что именно благодаря фонетике языкознание стало одной из наиболее точных общественных наук”) [3, p. 143].
Studierea foneticii este necesară pentru istoria limbii, pentru cercetările etimologice şi gramaticale, pentru relevarea gradului de înrudire dintre limbi. Necunoscând corespondenţele fonetice din istoria unei limbi concrete, nu poţi stabili originea anumitor cuvinte şi legătura lor cu aceleaşi corespondenţe din limbile înrudite. Încă gramaticianul latin M. T. Varro (117-27 p. Hr.) menţiona că „cel ce observă cum se schimbă sunetele în cursul istoriei, acela va putea mai uşor să-şi dea seama şi despre formarea şi dezvoltarea cuvintelor” [5, p. 158]. Iar cunoscutul filolog german, părintele lingvisticii romanice, Friedrich Diez (1794-1876), susţinea, cu toată certitudinea, că „etimologia îşi are temelia ştiinţifică în fonetică”. La aproape un secol, lingvistul numărul unu al secolului XX, compatriotul nostru din Mihăileni, Eugeniu Coşeriu (1921-2002), în unison cu lingvistul secolului al XIX-lea, F. Diez, scrie că „etimologia se află în relaţii cu fonetica istorică, aplicând datele acesteia fiecărui cuvânt în parte” [7, p. 95].
Se ştie, de asemenea, că învăţarea unei limbi moderne este, pur şi simplu, de neconceput fără o cunoaştere în prealabil şi în amănunte a structurii ei fonetice (sunete, structură silabică, accent, intonaţie ş.a.). „Ştiind exact cum se produc sunetele când vorbim, – scrie S. Puşcariu, – putem învăţa uşor pronunţarea unor limbi străine”, căci „în opoziţie cu urechea, asupra căreia nu suntem stăpâni, organul cu care producem sunetele poate fi dirijat de noi. Deşi mişcările lui sunt în general automatizate, totuşi ele pot fi modificate, augmentate sau oprite de noi” [14, p. 45]. Lingvistul american H. A. Gleason aduce interesante şi instructive date statistice din care se vede că „pentru o însuşire activă a unei limbi e nevoie de cunoştinţe de fonetică în volum de 100%, gramatică – de cel puţin 50%-90% (în dependenţă de structura tipologică a limbii: izolantă, cum este chineza, analitică, cum este engleza, analitică-sintetică, cum este franceza, româna sau sintetică, cum a fost latina, cum este rusa – n.n., Vl. Z.). Cât priveşte cunoaşterea vocabularului, aici deseori ne putem descurca uşor cu doar 1%sau chiar uneori şi mai puţin” [9, p. 339]. Într-adevăr, ce volum de vocabular ar trebui să posede, spre exemplu, o bucătăreasă, o casieriţă, o chelneriţă, o taxatoare, pentru a-şi putea îndeplini funcţia şi a se putea încadra în societate? Al. Graur e de aceeaşi părere: „Sunt limbi a căror morfologie se poate învăţa comod în câteva zile”, cât priveşte fonetica, ea se însuşeşte anevoios şi „nu este destul să ştim teoretic care sunt fonemele unei limbi, ci trebuie să izbutim să le rostim corect, în orice context şi fără sforţare. Pentru aceasta se cer totdeauna mulţi ani” [10, p. 273]. (Spre regret, în programele noastre şcolare este prevăzut un număr infim de ore la fonetică. Acest obiect se predă în cl. a V-a în luna septembrie, timp de doar două săptămâni. În restul anului, dar şi în anii următori, se face numai gramatică. Să nu uităm însă că, după cum spune S. Puşcariu, „gramatica este schelet fără carne” [13, p. 8].)
Un alt lingvist şi specialist în predarea limbilor moderne, profesorul clujean Mihail Bogdan, înaintează serioase exigenţe faţă de cei implicaţi în procesul de predare-însuşire a limbilor: „Cunoştinţele aprofundate de fonetică sunt de mare folos nu numai specialistului lingvist, ci şi celui care vrea să o predea. Un profesor de limbă străină fără o pregătire fonetică este la fel de incompetent în materia lui, ca şi un medic căruia îi lipsesc cunoştinţele elementare de anatomie” [1, p. 8]. Într-adevăr, cum să-ţi închipui un chirurg, care să nu cunoască, în cele mai mici detalii, structura anatomică a organismului omenesc? Tot aşa în fonetică (în pronunţare), de la o limbă la alta, există subtilităţi. Să demonstrăm doar câteva cazuri: vocalele posterioare labiale o şi u sunt cunoscute în majoritatea absolută a limbilor. Cu atât mai mult sunt cunoscute în limbile europene. Oricum, trebuie să ştim că în diferite limbi gradul de rotunjire a buzelor la rostirea vocalelor o şi u este diferit. În română şi franceză labializarea e puternică, în rusă e medie, în engleză e foarte slabă, chiar la vocalele durative; în germană rotunjirea buzelor e puternică numai la vocalele durative, la cele non-durative fiind slabă [15, p. 181]. Aşadar, cu rostirea noastră românească a vocalelor o şi u nu ne putem duce nici la Moscova, nici la Londra. Un român care nu e iniţiat în pronunţarea rusească, va citi şi va rosti cuvântul хорошо (horoşo) ad litteram, pe când un rus rosteşte хърашо. Este vorba că vocala o din prima silabă protonică, cea adiacentă, se pronunţă mai slab /a/, decât silaba accentuată /o/, dar mai desluşit decât cea din silaba a doua protonică /ъ/ [19, p. 38-39]. Există diferenţe şi în domeniul accentului. Deşi majoritatea limbilor europene se caracterizează prin accent dinamic, gradul de intensitate al accentului diferă de la o limbă la alta. Astfel, în unele limbi, cum ar fi româna, engleza, rusa, maghiara ş.a., acest grad de intensitate al accentului este puternic, silaba accentuată se rosteşte energic, desluşit faţă de silabele neaccentuate, între silaba tonică şi silabele atone formându-se un contrast vădit, pe când în limbile franceză, spaniolă, italiană, ucraineană, armeană, georgiană gradul de intensitate este atât de slab, încât toate silabele par a fi accentuate în egală măsură. Acest fapt l-a făcut pe L. V. Ščerba să afirme că în limba franceză accentul vizează nu cuvântul, ci tactul ritmic [17, p. 83, 89].
Importanţa teoretică şi practică a foneticii în viaţa limbilor este atât de apreciată de către lingviştii lumii, încât în anul 1886, la Paris, a fost înfiinţată de către cunoscutul fonetician francez Paul Passy o organizaţie ştiinţifică internaţională de specialitate, numită Asociaţia Fonetică Internaţională (International Phonetic Association), care a întocmit un sistem de transcriere fonetică, bazat pe grafia latină, şi a editat până în 1977 revista Le Maître Phonétique. Ceva mai târziu, în 1991, a fost întemeiat Institutul de Fonetică pe lângă Universitatea din Paris, ai căror colaboratori au adus o contribuţie substanţială la dezvoltarea foneticii ca ştiinţă. Aici se ţineau cursuri de ortoepie, de ortofonie, de fonetică experimentală, iar absolvenţii Institutului căpătau un certificat de fonetician, o diplomă de fonetică, o diplomă de rostire franţuzească, diplomă de foniatrie, de fonetică generală, de fonetică istorică, de fonetică psihologică şi pedagogică [16, p. 39]. Din anul 1971, la Londra, apare revista Journal of the International Phonetic Association. În anul 1932 la Amsterdam, din iniţiativa lui Zwirner, ia naştere Asociaţia Internaţională a Ştiinţelor Fonetice (International Society of Phonetic Sciences). În cadrul Asociaţiei există un Consiliu permanentpentru organizarea Congreselor Internaţionale ale Foneticienilor. Primul Congres (CIF) a avut loc la Amsterdam în anul 1932, iar ultimul, al XII-lea, şi-a desfăşurat lucrările la Aix-en-Provence (Franţa) în anul 1991. Din anul 1979, la Universitatea din Florida (SUA), apare o revistă informativă The Phonetician. La Strasbourg funcţionează un Institut de Fonetică (L’Institut de Phonétique de Strasbourg), care editează şi publicaţia Travaux de l’Institut de Phonétique de Strasbourg. Université des Sciences Humaines de Strasbourg, ajunsă, în anul 1994, la nr. 24. În cadrul Academiei Române, alături de alte institute de cercetări ştiinţifice, a activat şi Institutul de Fonetică şi Dialectologie (comasat de câţiva ani cu Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” şi numit Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”), începând cu anul 1958 editează anual, cu anumite întreruperi, revista Fonetică şi dialectologie, ajungând în anul 2000 la volumul XIX.
Enumerarea institutelor şi revistelor ştiinţifice care vizează cercetările din domeniul foneticii ar putea continua. Informaţia însă ar fi necompletă, dacă nu am nominaliza şi câteva dintre numeroasele Laboratoare de fonetică experimentală, întemeiate pe lângă centrele ştiinţifice şi universitare. Aşadar, în 1897, la Collège de France, a fost înfiinţat, de către abatele J. P. Rousselot, primul Laborator de fonetică experimentală din Franţa şi, am putea spune, din lume. În 1895, la Universitatea din Kazan, a fost fondat un laborator de acest fel de către V. A. Bogorodiţkii, primul în Rusia, iar, în 1899, S. K. Bulič întemeiază un asemenea laborator pe lângă universitatea din Sankt Petersburg, la care mai apoi au desfăşurat o activitate prodigioasă L. V. Ščerba şi discipolii lui, M. I. Matusevič, L. R. Zinder ş.a. În România primul Laborator de fonetică experimentală a fost înfiinţat în 1920, pe lângă Universitatea din Cluj, de către Iosif Popovici, care a fost elevul lui E. Sievers la Leipzig şi al abatelui Rousselot la Paris. Experienţele în acest laborator au fost continuate cu mult succes de către Em. Petrovici (fost elev şi colaborator al lui I. Popovici). Ar mai fi de menţionat Laboratorul de fonetică experimentală din Grenoble, fondat în 1904, cel din Montpellier, întemeiat în 1905 şi condus de Maurice Grammont, de asemenea, Laboratorul de fonetică experimentală de pe lângă Institutul Pedagogic de Stat de Limbi Străine din Moscova, condus de V. A. Artiomov, şi cel de pe lângă Universitatea Naţională „T. Ševčenko” din Kiev, cercetările fiind îndrumate de L. G. Skalozub [16, passim]. În Laboratoarele din Moscova şi Kiev, conduse de V. A. Artiomov şi L. G. Skalozub, au făcut, pe timpuri, cercetări şi unii tineri din Republica Moldova, devenind apoi specialişti în fonetica experimentală (G. Gogin, A. Cenuşă, N. Babâră ş.a.).
În concluzie, se desprind câteva idei marcante, emise de mari personalităţi ale lingvisticii, din care reiese că fonetica formează un capitol important al lingvisticii, este „tabla de înmulţire, fără de care nu se pot face operaţiuni complicate de calcul”. Fonetica este chiar modul de existenţă a oricărei limbi, de aceea cercetarea ştiinţifică a fiecărei limbi în parte trebuie să se înceapă de la fonetică, este de natură fonetică (sonoră). Anume datorită foneticii lingvistica a devenit una dintre cele mai exacte ştiinţe umaniste. În cele din urmă, cu cât un lingvist are cunoştinţe mai ample în fonetică, cu atât e mai bine înarmat.
Referinţe bibliografice
1. Bogdan, M., Fonetica limbii engleze, Cluj, Editura Ştiinţifică, 1962.
2. Budagov, R. A., Vvedenije v nauku o jazyke, Moskva, Prosveščenije, 1965.
3. Čikobava, A. S., Vvedenije v jazykoznanije, Moskva, Učpedghiz, 1952.
4. Corlăteanu, N. G., Fonetica limbii moldoveneşti literare contemporane, Chişinău, Lumina, 1978.
5. Corlăteanu, N.; Melniciuc, I., Lexicologia, Chişinău, Lumina, 1992.
6. Corlăteanu, N.; Zagaevschi, Vl., Fonetica, Chişinău, Lumina, 1993.
7. Coşeriu, E., Introducere în lingvistică, Cluj, Echinox, 1995.
8. Fortunatov, F. F., Izbrannyje trudy. Tom 2, Moskva, Učpedghiz, 1957.
9. Gleason, H. A., Vvedenije v deskriptivnuju lingvistiku, Moskva, Izd-vo Inostr. Literatury, 1959.
10. Graur, Al., Studii de lingvistică generală, Bucureşti, EA R.P.R., 1960.
11. Macrea, D., Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1978.
12. Popovici, I., Fiziologia vocalelor româneşti ă şi î, Cluj (Universitatea din Cluj), 1921.
13. Puşcariu, S., Limba română. Vol. I. Privire generală, Bucureşti, Minerva, 1976.
14. Puşcariu, S., Limba română. Vol. II. Rostirea, Bucureşti, EAR, 1994.
15. Reformatskij, A. A., Vvedenije v jazykovedenije, Moskva, Prosveščenije, 1967.
16. Stan, I. T., Fonetica experimentală, Cluj-Napoca (Universitatea „Babeş-Bolyai”), 1978.
17. Ščerba, L. V., Fonetica francuzskogo jazyka, Moskva, Vysšaja Škola, 1963.
18. Zagaevschi, Vl., Academicianul Nicolae Corlăteanu – fonetist // Omagiu academicianului Nicolae Corlăteanu la 80 de ani, Chişinău, Editura Virginia, 1995.
19. Zagaevschi, Vl., Culorile accentului, Chişinău, Ştiinţa, 1988.