„Atribuirea denumirii de Limbă Română pentru noţiunea de Limbă Literară în republica Moldova nu ştirbeşte nici autoritatea şi nici demnitatea nimănui”*
Pentru tipar– Stimate domnule academician, aţi participat împreună cu dnii Silviu Berejan, Nicolae Bileţchi, Anatol Ciobanu şi Haralambie Corbu la elaborarea opiniei specialiştilor-filologi ai Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova privind denumirea limbii noastre**. Răspunsul formulat şi acceptat apoi în unanimitate la şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei din 9 septembrie 1994 constituie pe drept cuvânt o victorie a oamenilor de ştiinţă de la noi, cea mai temerară acţiune din istoria lingvisticii basarabene. De la înălţimea acestei „redute” vă invităm la o discuţie retrospectivă... Aşadar, dle academician, în calitatea d-voastră de martor al istoriei noastre din ultima jumătate de secol, cum apreciaţi evoluţia mişcării pentru renaşterea naţională de la sfârşitul anilor ’80? Cum credeţi, ce va rămâne în istorie din efortul general de a proiecta un alt destin Republicii Moldova?
– Nu este în competenţa mea să vorbesc despre destinul istoric al Republicii Moldova. Cât priveşte rolul mişcării pentru renaşterea naţională de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului nostru în istoria culturii, literaturii şi lingvisticii, consider că ea a însemnat o adevărată revelaţie, o descoperire de idei şi concepţii noi, mai ales pentru generaţiile mai tinere.
E vorba despre un proces de modernizare a mijloacelor de expresie, a concepţiei privitoare la dezvoltarea literaturii, a culturii noastre. Modernizarea limbii şi a culturii în Republica Moldova înseamnă, de fapt, o revenire la trecut, la însuşirea deplină a moştenirii clasice literare, despre care nu se poate spune că nu se vorbea şi după 1940, mai ales în anii ’50-’60, dar acest patrimoniu cultural era prezentat cu multe rezerve, fiind divizat în cel din dreapta Prutului, adică din Moldova istorică, pe de o parte, şi în cel din Basarabia şi Transnistria, pe de alta, unde se studiau cărturarii Varlaam şi Dosoftei, cronicarii moldoveni, dar nu se pomenea activitatea culturală a diaconului Coresi, care a pus bazele limbii literare româneşti prin traducerile mai multor cărţi bisericeşti în limba slavă şi română. Aceasta numai din cauza că el îşi tipărise lucrările la Târgovişte şi Braşov. Dintre cronicari se studiau numai Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, dar erau uitate cronicile lui Constantin Cantacuzino stolnicul, Radu Hrizea Popescu, cea anonimă brâncovenească. Perioada clasică a literaturii era reprezentată doar prin C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, B. P. Hasdeu ş.a., dar nu se vorbea despre părintele limbii şi literaturii române, I. Heliade-Rădulescu, care împreună cu C. Negruzzi şi cu ardeleanul G. Bariţiu au stabilit normele limbii literare de pe întregul masiv romanic oriental. Nu mai vorbim despre scriitori ca M. Sadoveanu, L. Rebreanu, L. Blaga, ale căror opere erau puse la index. În felul acesta firul tradiţiei literar-culturale era rupt.
– Se ştie însă că între tradiţie şi modernitate există o legătură indisolubilă. Dacă aceasta lipseşte, are loc o izolare de tradiţie, iar modernizarea mijloacelor expresive devine efemeră, incompletă.
–Exact! Şi atunci se recurge la o imitare sau un împrumut direct nemotivat. Or, meritul mişcării noastre naţionale are la temelie tendinţa activă de a realiza o îngemănare reală şi completă a tradiţiei în toată complexitatea ei cu modernizarea resurselor de vocabular, cu pronunţia şi sintaxa limbii literare naţionale româneşti. Modernizarea poate şi trebuie să respire aerul, să simtă atmosfera vitală a tradiţiei literare şi culturale de pe întreg masivul dacoromân. S-ar putea spune că e vorba de realizarea unei tradiţii moderne, ţinându-se cont de progresul ştiinţific, tehnic, cultural al zilelor noastre şi prevăzându-se în măsura posibilităţilor – în virtutea faptelor prezente – evoluţia evenimentelor viitoare.
– Chiar după ce au fost aduse – în special în 1994 – suficiente şi mult prea convingătoare argumente ştiinţifice privind unitatea limbii române, unii politicieni din republică, sfidând adevărul, mai continuă să susţină că realităţile istorice, sociale, politice ce au survenit după 1812 au determinat apariţia în Basarabia a unei limbi diferită de cea de peste Prut. Dumneavoastră, domnule academician, care cunoaşteţi legităţile de constituire a unei limbi, ce aţi avea de spus în problema dată?
– Consolidarea fundamentului, dezvoltarea şi perfecţionarea unei limbi literare – care constituie chintesenţa, forma sublimată a unei limbi naţionale – nu au loc în zece sau o sută de ani de existenţă. Secole întregi le-au fost necesare celor mai diverse popoare ca să ajungă la stabilizarea normelor literare. Două exemple în această privinţă: francezilor le-au trebuit opt secole ca să ajungă la scriitorii clasici – P. Corneille, J. Racine şi J.-B. Molière – consideraţi modele de folosire a mijloacelor expresive ale limbii franceze, devenită limbă literară, iar ruşii au avut nevoie de cinci secole ca să citească şi să scrie aşa ca A. Puşkin, F. Dostoievski, L. Tolstoi.
De la primele texte scrise în limba română şi până la clasicii literaturii române au trecut nu mai puţin de patru sau cinci secole. Până la 1812 limbajul vorbit pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, precum şi dincolo de Nistru, a fost inclus în procesul general de dezvoltare a limbajului vorbit pe tot arealul romanic est-european. După acea dată limbajul vorbit în Basarabia timp de 106 ani s-a dezvoltat incidental, cu intermitenţe, fără să participe efectiv la perioada clasicismului român, neavând posibilitatea – aflându-se în condiţii vitrege – să dea la iveală anumiţi scriitori ce ar fi putut pune bazele unei noi limbi literare, deosebite de cea română. În Basarabia şi în Transnistria au rămas să fie în uz mijloacele de conversaţie, sub forma unor graiuri ale subdialectului moldovenesc, care – ca element component alături de celelalte graiuri dacoromâne – era inclus peste Prut în limba literară română.
– Deşi prin anii ’20 ai secolului al XIX-lea în Basarabia s-au deschis unele şcoli în limba băştinaşilor, a fost editat şi un abecedar moldovenesc, au fost tipărite cărţi bisericeşti în limba noastră, după un timp relativ scurt a început procesul de rusificare masivă, de altfel ca şi în oricare altă gubernie ţaristă.
– În cunoscuta sa lucrare din 1952 academicianul rus Vl. F. Şişmariov descrie amănunţit acest proces. Din 1878 Prutul a fost închis, devenind un hotar de netrecut. Abia după 1905 s-au făcut simţite şi în Basarabia unele semne timide de renaştere naţională, inclusiv predarea limbii materne a moldovenilor în şcoli, însă fără prea mari rezultate din cauza revenirii din şoc a ţarismului, care, până la urmă, s-a prăbuşit, în 1917. Între 1918 şi 1940 limbajul vorbit în Basarabia a fost inclus din nou în procesul general de dezvoltare a limbii române, dar cu o restanţă de 106 ani de existenţă precară în timpul rusificării ţariste, care a continuat, poate chiar mai intensiv, în timpul dominaţiei totalitarismului (1940-1989). Este o realitate istorică pe care trebuie s-o conştientizăm şi care impune, în special acum, îmbinarea strânsă a tradiţiei cultural-lingvistice a patrimoniului naţional general românesc cu ceea ce s-a conservat în vorbirea maselor populare ale românilor din Basarabia şi Transnisnistria din timpurile de stăpânire rusească şi sovietică. Vl. F. Şişmariov sublinia în mod deosebit că, deşi populaţia băştinaşă din R.S.S.M. se află în strânse legături cu ruşii şi cu alte popoare, ea nu trebuie să uite că vorbeşte o limbă romanică dominată de legile sale interne. Savantul rus atribuia un mare rol scriitorilor în statornicirea normelor unei limbi, dar nici în prima, nici în a doua perioadă în Basarabia n-a apărut vreun scriitor de talia clasicilor, care să poată fi considerat întemeietor al unei limbi literare, vorbirea de aici menţinându-se doar la nivel de grai sau subgrai.
– În opinia unora denumirea limbii nu contează şi implementarea ei în viaţa social-politică a statului moldovenesc nu poate avea nici un fel de repercusiuni. Ce părere aveţi d-voastră în acest sens? Care sunt dificultăţile ce pot surveni în şcoala de toate treptele după legiferarea glotonimului „limba moldovenească”?
– O dată cu legiferarea glotonimului „limba moldovenească” în şcolile de toate gradele se creează o mare încurcătură – aş spune chiar harababură. Elevilor şi studenţilor de la toate specialităţile li se spunea odinioară că limba noastră e cea română, manualele erau intitulate la fel. Iar la 1 septembrie 1994 învăţătorul şi profesorul au fost puşi în situaţia stupidă de a le spune discipolilor că obiectul şi-ar fi schimbat denumirea. Şi aceasta se întâmplă după ce Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, atât înainte, cât şi după votarea din Parlament s-a pronunţat absolut clar, fără echivoc, că limba de stat urmează să fie numită limba română, fapt motivat istoric şi ştiinţific.
– Din momentul angajării generale în inutila discuţie despre „corectitudinea” denumirii limbii noastre, am intrat într-o fază când este, se pare, tot mai mult neglijată cultivarea limbii. Radioul, televiziunea, ziarele şi revistele abordează doar sporadic problema. Ce ar trebui să întreprindem în acest context la nivel republican, cum ar putea fi orientate şi concentrate forţele pentru a demara la un nivel nou, calitativ, procesul de îngrijire a limbii vorbite şi scrise, lărgind, astfel, sfera ei de funcţionare?
– Într-adevăr, din cauza ezitării în legătură cu denumirea limbii noastre se constată o anumită neglijare a procesului de cultivare a limbii. În această situaţie, chiar dacă mai există pentru cineva unele nesiguranţe privind denumirea ei, pentru toţi este absolut clar că normele literare (fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale) sunt unice pentru limba noastră de pe tot întinsul spaţiului dacoromân. De aceea procesul de cultivare a limbii (la radio, TV, în ziare, reviste, lucrări aparte etc.) trebuie intensificat, pentru a face să pătrundă normele literare cât mai adânc în toate păturile de vorbitori (de pronunţare, anumite forme morfologice, construcţii sintactice, elemente de vocabular). În acest mod se va lărgi şi funcţionarea plenară a limbii române literare în Republica Moldova. Important este însă ca fiecare cetăţean al republicii noastre să simtă că este liber într-o ţară democratică, să se considere un demn urmaş al atâtor oameni de seamă – D. Cantemir, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, L. Blaga ş.a. – cunoscuţi în multe ţări din lume şi care au dus gloria neamului nostru, a limbii şi literaturii române pe întregul glob pământesc.
– Un vechi dicton spune: Nec regnum non est supra gramaticos. Altfel zis, dacă e să ne referim la situaţia de la noi, Parlamentul nu este investit cu dreptul de a stabili legi pentru gramatică, nu are dreptul să neglijeze adevărul ştiinţific, unanim recunoscut. Ce ar trebui să întreprindă oamenii politici de la Chişinău pentru a ieşi din impasul în care s-au pomenit după impactul cu ştiinţa?
– Răspunsul la această întrebare vreau să-l anticipez cu următoarea remarcă. La Consiliul catolic din oraşul elveţian Konstanz din 1414 împăratul roman german Sigismund de Luxemburg, deşi promisese nevătămarea reformatorului ceh Jan Hus, a încuviinţat arderea de viu pe rug a acestuia. Din aroganţă, împăratul – atunci când arhiepiscopul Placentius l-a corectat pentru o greşeală gramaticală – i-a replicat: Ego sum rex romanus et supra grammaticam („Sunt împărat roman şi mai presus de gramatică”). Prelatul i-a răspuns: Caesar non est supra gramaticos („Împăratul nu este mai presus de gramatici”). M-aş încumeta să afirm că Parlamentul nostru a abuzat de drepturile sale când şi-a asumat răspunderea de a fixa denumirea limbii literare, care nu trebuie confundată nicidecum cu vorbirea obişnuită, de conversaţie în familie, pe stradă, în alte situaţii similare, vorbire care în ştiinţa limbii se numeşte dialect, subdialect, grai, subgrai etc. B. P. Haşdeu sublinia că funcţia principală a limbii literare este „de a unifica toate dialectele, de a şterge sau cel puţin a slăbi provincialismele, de a spori puterea graiului din statul întreg printr-o centralizare cam analoagă cu centralizarea cea menită a mări forţa administraţiei”.
Limba literară are un caracter supradialectal, ea absoarbe din dialecte şi graiuri tot ce prezintă valoare expresivă. Ea selecţionează în mod conştient prin intermediul creaţiilor literare, lucrărilor ştiinţifice elementele lingvistice care coexistă în limba naţională la etapa actuală sau fac parte din rezerva lingvistică a trecutului. În raport cu limba literară dialectul (cu toate subdiviziunile sale) se află cam în aceleaşi relaţii ca şi melodiile populare moldoveneşti („Am un leu şi vreu să-l beu”, „Ciocârlia” ş.a.) cu elementele componente iniţiale întrunite în mod genial de G. Enescu în Rapsodiile sale, în Sonata a III-a (pentru vioară şi pian „în caracter popular”), în suita a III-a Sătească pentru orchestră, în suita pentru vioară şi pian Impresii de copilărie etc. G. Enescu a realizat o sinteză genială între melosul popular românesc şi marile tradiţii muzicale europene, ajungând la o surprinzătoare originalitate de limbaj general european, bazată pe valorificarea potenţelor expresive ale cântecelor populare româneşti din Moldova.
Comparasion n’est pas raison, spun francezii, şi totuşi cred că perfecţionarea limbii literare româneşti i-a dat posibilitate marelui Eminescu să creeze opere nemuritoare prin împletirea potenţelor expresive ale tuturor graiurilor şi subgraiurilor de pe tot cuprinsul românesc, incluzând şi Moldova, şi Muntenia, şi Transilvania, şi Basarabia, şi Bucovina ş.a.m.d. A apărut şi s-a dezvoltat acea muzicalitate tulburătoare şi armonie în spirit folcloric ce dăinuieşte de veacuri, au fost făurite capodopere ale literaturii noastre şi s-au creat posibilităţi de exprimare pentru toate noţiunile ştiinţifice şi tehnice specifice contemporaneităţii.
În toate ţările lumii de aceste probleme filologice s-au ocupat de-a lungul veacurilor instituţii speciale, academii, aşezăminte de învăţământ şi tot felul de organizaţii de cultură.
În primele articole ale regulamentelor unor asemenea instituţii (începând cu Academia dei Lincei de la Roma, înfiinţată în 1603; Academie Française, 1635; Royal Society (Londra), 1662; Academia din Madrid, 1713; Academia din Petersburg, 1725 ş.a.) se arăta că scopul principal al academicienilor este studierea problemelor privitoare la limba şi literatura ţărilor respective.
La 1 aprilie 1886 a fost semnat decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române, iar la 1 august 1867, la deschiderea acestei Societăţi (devenită în 1879 Academia Română), a fost adoptat regulamentul, al cărui prim articol suna astfel: „Se va forma în Bucureşti o Societate literară cu misiunea specială:
a) de a determina ortografia limbii române;
b) de a elabora gramatica limbii române;
c) de a începe şi a realiza lucrarea dicţionarului român”.
Vreau să spun prin aceasta că problemele de ştiinţă sunt de competenţa forurilor ştiinţifice. Şi numai a lor.
– Dle academician, cum ar putea fi spulberate odată şi pentru totdeauna speculaţiile ce se fac în jurul problemei denumirii limbii noastre?
– Denumirea unei limbi nu poate fi decretată, ea rezultă din conceptul şi definiţia de limbă literară – forma superioară a oricărei limbi naţionale –, spre deosebire de dialecte, subdialecte, graiuri, subgraiuri, care pot fi diverse (moldovenesc, muntean, ardelean, crişean, bănăţean, maramureşean etc.), indiferent de faptul dacă ultimele sunt sau nu vorbite în state aparte. Cred că atribuirea denumirii de limbă română pentru noţiunea de limbă literară în Republica Moldova nu ştirbeşte cu nimic nici autoritatea şi nici demnitatea nimănui. Ea are însă avantajul că prin această recunoaştere avem tot dreptul de a folosi întreaga moştenire clasică literară şi lingvistică din spaţiul est-romanic, se creează posibilitatea de a pătrunde mai lesne şi mai adânc în contextul general european, în care limba română nu este în nici un chip pusă la îndoială. Trebuie să înţelegem cu toţii, odată şi pentru totdeauna: încercările întreprinse în perioada sovietică de a crea o nouă limbă romanică diferită de română n-au dat nici un fel de rezultate.
– În continuare vă rog să vă referiţi la corelaţia dintre principialitate, consecvenţă în promovarea adevărului ştiinţific şi putere. Au putut oare oamenii noştri de ştiinţă, mulţi dintre ei oneşti, de la ’40 încoace să impună adevărata denumire a limbii sau premisele reale au apărut abia acum câţiva ani?
– Puterea politică a unui singur partid – în condiţiile unei democraţii veritabile, care se extinde tot mai mult pe întreg globul pământesc –, deşi poate să se impună pentru o anumită perioadă şi în domeniul literar lingvistic (în cazul nostru – la denumirea limbii), – tocmai datorită faptului că nu se sprijină pe argumente, pe dovezi ştiinţifice şi adevăr, pe cunoaşterea istoriei, a faptelor concrete ale limbii noastre şi a multor alte limbi, nu are şanse de izbândă definitivă, ci doar temporară. Oamenii de ştiinţă nu pot fi acuzaţi de lipsă de principialitate sau de onestitate într-o anumită perioadă a vieţii lor. În condiţiile de absolutism politic şi de dictatură era vorba de evitarea unor consecinţe nefaste, adeseori chiar tragice, consecinţe referitoare nu numai la anumite persoane, ci chiar la popoare întregi, care puteau fi supuse deportărilor, surghiunurilor, exterminării fizice. În asemenea împrejurări se recurgea la limbajul lui Esop, pentru a se evita unele afirmaţii directe, deşi aluziile de multe ori erau înţelese adecvat de cei vizaţi direct. În acele condiţii, era greu să menţii trează conştiinţa de neam şi de credinţă, de apartenenţă la unul şi acelaşi popor, la una şi aceeaşi entitate naţională. Încă înţeleptul călugăr şi medic al Evului Mediu francez François Rabelais, care credea în esenţa umană şi în ştiinţa generatoare a progresului, afirma pe bună dreptate că „ştiinţa fără conştiinţă înseamnă ruina sufletului”.
– Domnule academician, în ce context limba vorbită şi scrisă în stânga Prutului ar putea să funcţioneze nestingherit, să atingă nivelul de dezvoltare din dreapta Prutului?
– Neavând posibilitatea de a se dezvolta liber, în strâns contact cu matca românească în perioada 1812-1918 şi apoi în anii de stăpânire sovietică, limbajul vorbit şi mai ales limba literară au fost lipsite de o evoluţie normală, în special în privinţa îmbogăţirii vocabularului cu caracter romanic, a însuşirii terminologiei ştiinţifice şi tehnice. Limbajul vorbit pe malul stâng al Prutului şi mai ales pe cel al Nistrului a fost inundat de multe elemente alogene ruseşti, forme calchiate, cuvinte create artificial, care ameninţau destrămarea lui completă în lipsa tradiţiei lingvistice şi literare clasice şi a dezvoltării limbii literare în corespundere cu procesele comunicative specifice epocii moderne din viaţa popoarelor civilizate.
În încheierea interviului m-aş referi la unele aspecte ale comportării noastre într-un stat care a pornit de curând pe calea democraţiei şi a independenţei. În diverse ţări contemporane au loc mari schimburi de populaţie, datorită unor fapte şi evenimente ce se produc în viaţa curentă (războaie civile, conflicte interetnice, persecuţii, deportări, acte teroriste etc.). În acest mod se creează situaţia când trebuie să convieţuiască oameni de diverse origini etnice, adică să trăiască paşnic împreună în cadrul aceluiaşi stat. Drepturile şi obligaţiile convieţuitorilor trebuie să aibă un caracter reciproc: majoritatea să respecte prin toate legile patrimoniul lingvistic şi cultural al etniilor minoritare în statul dat şi invers – minorităţile sunt datoare nu numai să nu neglijeze în nici un fel moştenirea literară, lingvistică şi culturală a populaţiei de bază, majoritare, ci şi s-o respecte. În lipsa unei atare înţelegeri a fenomenelor sunt inevitabile şi conflictele. Cu alte cuvinte, se cere creată o unitate în diversitate, inclusiv în plan lingvistic şi literar. Ideea aceasta nu este nouă. La ea s-au gândit predecesorii noştri. Astfel, marele ierarh-cărturar Dosoftei, aflându-se în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în condiţii grele, poate chiar mai grele decât ale noastre de astăzi, a găsit totuşi cuvinte înţelepte de propovăduire a bunei înţelegeri nu numai între fraţii de aceeaşi limbă şi neam, ci şi între aceştia şi străini:
Cine face zid de pace,
Turnuri de frăţie
Duce viaţă fără greaţă
’Ntr-a sa bogăţie,
Că-i mai bună, depreună,
Viaţa cea frăţească
Decât arma ce destramă
Oaste vitejească.
Să luăm aminte la sfaturile înaintaşilor, căci ele pot avea efecte benefice şi asupra comportamentului nostru acum, la sfârşit de mileniu, când se impune în mod imperios frăţia între cei de un neam şi de-o lege:
Fraţilor, rămâneţi fraţi
Într-o ţară, într-o lume,
Într-o limbă, într-un nume.
Asta v-o doresc anume –
Fraţilor, rămâneţi fraţi.
(V. Romanciuc)
* Dialogul a apărut în nr. 1, 1995, al revistei Limba Română.
** La Addenda reproducem informaţia privind Şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova... din 9 septembrie 1994 şi Opinia specialiştilor-filologi ai Academiei, aprobată la această şedinţa. În 1996, la 28 februarie, Adunarea Generală Anuală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei a reconfirmat printr-o declaraţie opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor-filologi, „potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”.