Poetul, Sisiful şi noi
Pentru tiparAm ales acest titlu pentru a-i aminti cititorului binecunoscutul Mit al lui Sisif (re)scris de Albert Camus. Expun aici, pe scurt, fabula mitului: Sisif a fost condamnat de zei, pentru aroganţă, la o muncă teribil de grea – să ridice pe vârful muntelui un pietroi. Munca mai e şi interminabilă: când i se pare eroului că chinurile sale vor lua sfârşit, pietroiul alunecă din mâinile-i slăbite şi se rostogoleşte la vale, el fiind nevoit să reia munca de la capăt. Camus speculează momentul pentru a-şi pune următoarea întrebare: Ce gândeşte bietul Sisif atunci când coboară iarăşi de pe munte? Altfel zis, eseistul îi dă lui Sisif şansa unui respiro şi, implicit, şansa de a gândi, întrucât nu putea s-o facă atunci când muncea din greu. Menţiona undeva şi Eminescu în aforismele sale că munca fizică extenuantă îl îndobitoceşte pe om.
Întrebarea pe care ne-o punem noi nu-i aceea dacă este sau nu valabilă similitudinea Eminescu-Sisif. Ceea ce ne interesează aici este dacă Sisif al nostru a avut şansa acelui respiro care i-ar fi asigurat, presupunem, ani în plus de viaţă şi de creaţie.
Răspunsul nu poate fi decât categoric negativ. Atunci când urca, Eminescu ridica pe munte Poezia. Ea, capricioasă, când îl vedea obosit sus pe Olimp îi fugea din mâini şi el trebuia să coboare din nou, ţinând subsuoară foile albe ale Timpului: câte o coală de tipar pe zi, adică vreo 20-30 de foi scrise de mână – o trudă pe care doar un Balzac putea să şi-o mai îngăduie.
Biografii serioşi ai lui Eminescu vorbesc cu preponderenţă, fără a ignora ipoteticul morb al demenţei pitit în familia Eminovici, despre mizerabilele condiţii în care a fost nevoit să trăiască poetul: odăi neîncălzite, haine mai mult urzeală decât pânză, hrană când şi pe unde apuca. Asta pe de o parte. Pe de alta – muncă interminabilă, istovitoare şi neplătită cu lunile. Toate acestea au impus părerea că societatea l-a ucis pe Eminescu, părere împărtăşită, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi de Dobrogeanu-Gherea, şi de Călinescu şi, mai încoace, de Augustin Z. Pop. A fost nevoie de intervenţia lui Perpessicius ca să se pună capăt unor speculaţii ieftine, de soiul aceleia că odată, la o masă, acasă la actorul Pascaly, Eminescu, venindu-i să strănute şi neavând băsmăluţă, a dus la gură şervetul de pe genunchi, sau că mânca lacom mere. Intuiţia ne şopteşte că ceva aici nu e la cale. Amintim, cu titlu de argument, romanul lui Irving Stone despre marele Mikelangelo. În finalul său găsim următorul pasaj: „La câteva săptămâni de când a început să picteze cupola Capelei Sixtine, marele pictor şi arhitect a încetat să mai vorbească cu oamenii. Avea un fel de luciu în ochi şi nu mai avea grijă nici de hainele pe care le purta. Întreţinându-se ziua cu îngerii, nu mai avea poftă de conversaţii cu oamenii”. E ceva obiectiv în comportamentul pictorului, ceva care nu ţine neapărat de presiunea socială. Alexandru Vlăhuţă îşi aminteşte că l-a văzut într-o dimineaţă de iarnă pe Eminescu alergând spre o cafenea pentru a se încălzi. „Avea o faţă de înger” – precizează scriitorul.
Poezia a făcut din Eminescu un claustrof, un solitar, fiindcă nu te poţi afla concomitent în cer şi pe pământ. E o chestiune mai teribilă decât, să zicem, faptul că scribul Iacob Negruzzi afirma că românul refuză să primească gândurile şi (sic!) gramatica „obscură” a poetului, că maiestatea sa regina Elisabeta a afirmat că Luceafărul nu e decât „o proastă imitaţie din Alecsandri cu limbă şi versuri rele”, sau că Macedonski îi prezicea lui Eminescu balamucul într-o epigramă care ulterior l-a costat şi pe el cariera literară.
Concluzia: poezia (cu cosmosul) şi jurnalistica (cu mocirla) sunt diferite, ca gângăniile care nu ezită nici o clipă a se devora una pe alta. Sigmund Freud ar spune că un creier care a încăput ceea ce e la polurile opuse nu poate să nu explodeze. Dacă ar fi fost vorba de o simplă extenuare poetul nu ar fi înnebunit, ca eroul lui Camus, pictorul Gilber Ioná care de mult ce muncea nu avea timp nici măcar să se îndrăgostească. Destinul a făcut să-şi rupă o mână pentru a-i „înlesni” găsirea consoartei. Şi a muncit, şi a leşinat, înţelegând subit că mai are multe de făcut.
Şi încă ceva: atâta timp cât cosmosul a fost în degetul lui mic, Eminescu a vorbit şi cu moartea. A chemat-o, a blamat-o, a râs de ea, a considerat-o mântuitoare. Nu a arătat că se teme de ea, fiindcă ştia: există un crâmpei de viaţă care celei cu coasa nu i se va supune niciodată. După prăbuşirea de la 1883 şi după cele ulterioare Eminescu a început să se teamă de moarte. I se părea mereu că cineva vrea să-l omoare. Geniul devenise un om obişnuit. Lupta s-a terminat, părţile beligerante s-au căsăpit reciproc. Prima jertfă a fost creierul, a doua – inima.
Sisif a murit, trăiască Sisif! – de aici încolo numai laude şi veşnicul respiro.
În continuare se cuvine, cred, pornind de la observaţia eminescologului Mihai Cimpoi că Eminescu ne priveşte întrebător din cer, să plasăm ceea ce urmează sub genericul O lecţie neînvăţată. După moartea poetului, Alexandru Vlăhuţă menţiona: Aşteptăm să apară noi genii şi ei vor apărea fiindcă limba este pregătită pentru aşa ceva. (În paranteze fie spus: vai de limba română a unor poeţi preeminescieni, cu inimaginabila ei ortografie şi cu pretenţiosul lexic turco-fanarioto-bonjurist.) Ei bine, la început au venit cei mititei care au iniţiat sterile polemici. Artă pentru artă, artă cu tendinţă care nu au dat literaturii nimic, decât poate anumite ecouri în inimile celor care vor să facă şi azi sluj, păstrându-şi imaginea de oameni liberi. Nu ştiu prin ce „minune” în inima literaturii şi-a făcut cuib durabil comoditatea. Nu vorbesc numai de epigoni, ci şi de literaţii care au dat speranţe. Fruntaşii emigraţiei române, autorii Tezelor şi antitezelor la Paris Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cu ei basarabeanul Paul Goma, când a sucombat regimul ceauşist formulau prompt îndemnul – scoateţi manuscrisele din sertare! Câte ceva s-a scos, dar intervenea a doua întrebare: unde e varianta a treia, a cincea a (manu)scrisului vostru? Să ne aducem cu această ocazie aminte de Lev Tolstoi care lua de bună doar varianta a şaptea a romanelor sale sau de şi mai drasticul Flaubert care din douăzeci de pagini scrise lăsa numai una. La Eminescu unele strofe au avut peste 30 de variante.
Eminescu a făcut revoluţie în poezia vremii, a afirmat ceea ce pe vremea lui părea nou şi un pic înfricoşător. Reţinem, pentru moment, cuvântul „nou” şi continuăm cu supoziţia că geniul îşi construieşte un univers al său şi acolo unde lucrează el lasă spaţiul „fierbinte”. În apropierea acestui univers nu se poate scrie decât complementar, idee asupra căreia a insistat, de mai multe ori, şi regretatul Liviu Damian.
Universul Eminescu, universul Sadoveanu, universul Rebreanu, universul Stănescu... Avem multe! Chiar şi literatura franceză, cu sutele de programe şi mofturi literare, a oscilat la un moment între un „Da” afirmat de românul Tristan Tzara şi care a generat dadaismul şi un „Nu”, precum s-a numit programul literar al lui Eugen Ionescu. Ei, iată că după toate acestea tot nu putem expulza sămănătorismul şi realismul socialist din noi, iar dacă uneori poezia contemporană nu aduce aminte de Mioriţa, o considerăm un fel de atentat la bunul-simţ. Aici e locul potrivit să amintim una din tabletele lui George Călinescu în care el aducea unele obiecţii firii cam leneşe şi baladesc-arhaice a românului. Indianul care lupta cu „pieile albe”, dacă punea mâna pe o armă, nu întârzia s-o şi folosească. Iar românul tânjeşte după trecutul lui idealizat zicând:
Şi cum viu pe drum de fier
Toate cântecele pier.
Să precizăm că aici nu e vorba de Eminescu, de viziunile şi de opera lui, ci de baladescul care ne copleşeşte şi pe care poetul l-a intuit cu atâta fineţe în Doina.
Criza de identitate a poporului, una despre care se vorbeşte foarte mult şi în partea dreaptă a Prutului – iată încă o temă la care avem corigenţe.
Nu ştiu de ce, uneori ni se pare că, orientaţi spre Europa, vom reuşi cumva să întrecem trenul alergând desculţ.
Îndrăznesc să presupun că peste un timp nu prea îndelungat – vreun sfert de veac – românul va deveni alt om. Vă sperie acest lucru? E şi firesc. Însă faptul acesta nu ne dă dreptul de a renunţa. Aş pomeni, în acest sens, o parabolă a scriitorului rus Rasputin care sună cam aşa: „Să zicem că de la Irkutsk spre Moscova a decolat un avion. După o vreme de la decolare toţi pasagerii avionului îşi dau seama brusc că au uitat acasă ceva fără de care zborul lor spre capitală devine lipsit de sens. Cel puţin aşa li se pare lor la moment. Ce să facă pasagerii? Să intervină pentru a întoarce avionul sau să-şi continue zborul conştientizând noua lor situaţie. E clar că trebuie aleasă varianta a doua”.
Parabola ar fi valabilă la noi înlocuind avionul cu o corabie. Portul începe să rămână în urmă. Mersul e sigur, se pare că timonierul e om priceput. Dar stai să mă uit bine – suntem şi noi la bord?
Or, am vrut să precizez de la început, în ciuda comparaţiei cu Sisif, Eminescu n-a muncit degeaba. De ce am face-o noi? Ar fi a treia şi cea mai cumplită corigenţă.