Fericirea şi nefericirea poetului
Pentru tipar;)
;)
Poetul Grigore Vieru ar avea, se pare, toate motivele să fie fericit. El, cu opera şi viaţa ca şi împlinite, cu admiraţia de care se bucură oriunde se vorbeşte limba română. Cel puţin aşa cred unii, pentru care un astfel de „deznodământ” individual ar fi chiar pricina interioară a existenţei lor. Poetul însuşi nu pare a fi un om fericit. Spre stupoarea jinduitorilor măgulitoarei noţiuni de „maestru”, el, nici la cei şaptezeci de ani ai săi, nu s-a retras în spatele cortinei aurite a laudelor sau al exegezelor ample şi asiguratorii de clară statuare în contextul general al literaturii române, nu stă – cum i-ar şedea bine unui maestru – în comoditatea unui salon luxos, proptit într-un jilţ de forma tronului, spre a da verdicte şi a fi mentor de şcoli literare în care aspiranţii la gloria de poeţi să-şi drămăluiască biografiile. Mai mult: întristat de laude, le dă acestor jinduitori prilejuri de cu totul şi cu totul alte răspunsuri, când, în replică, afirmă public: „N-am geniu şi nici nu ştiu dacă sunt un mare poet”. „Asta e!” – îşi spun ei. „Poate că noi suntem mai buni ca el, mai mari.” Şi pornesc să-l încolţească.
Să le lăsăm romanticilor noţiunea de geniu, oricum e apanajul lor, iar poezia lui Grigore Vieru s-o plasăm acolo unde-i este locul – în rândul aceleia scrisă de alţi poeţi ai generaţiei sale: Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu. Oricum, scrisul acestei generaţii, care a asigurat revenirea la firesc prin restabilirea legăturii cu literatura din perioada interbelică, are deja un rol important în cultura neamului nostru, iar creaţia lui Grigore Vieru îşi are un loc distinct în viaţa poeziei româneşti şi în poezia vieţii românilor. Ce motive ar avea atunci poetul să nu fie fericit, dacă, pe lângă împlinirile sale certe, mai e şi modest în a-şi aprecia truda?
Înrudit cu Bacovia prin simplitatea profundă, Grigore Vieru e convins că fericirea ar trebui să fie, dacă nu a tuturor, cel puţin a vorbitorilor limbii în care visează şi îndură suferinţele. E chiar felul de a fi al artiştilor autentici, e modul superior de neglijare a fericirii personale, caracteristic celor în fiinţa cărora „se bate inima lumii”, aşa cum o spunea marele Eminescu. Iată de ce poetul rămâne a fi un neliniştit, un captiv al zbuciumului cauzat de neîmplinirile noastre comune şi crede, acum, la fel ca şi în tinereţe, că poetului, aidoma călătorului, îi stă bine cu drumul, fiindcă, oriunde întâlneşte acest drum o aşezare, acolo sunt mulţi dintre cei cărora Logosul său le poate fi de mare ajutor întru a-şi găsi rostul şi împlinirea sufletească. Şi oriunde întâlneşte nefericirea, care are mereu la origine o nedreptate, el vibrează ca o strună rănită de un cântec nerostit. Verbul lui devine tăios, izbucnirile publice poartă necruţătoarea lavă a arderii nepăsării.
Neliniştea poetului e aidoma unui fluviu pe timp de arşiţă. Celor mai mulţi le potoleşte setea şi le înrourează sufletul, motoceilor de negură le provoacă disconfort şi aceştia pornesc să arunce cu pietre în apele-i răcoritoare pentru a-i tulbura fireasca alunecare spre marea cea mare. Încolţit de cei din urmă – neajutoraţi ucenici ai moftului de salon cu sânul mereu plin cu pietre –, poetul se vede nevoit să le răspundă, şi de multe ori o face cu liniştea fluviului ce aruncă şi asupra nisipurilor sterpe câte o undă răcoritoare. Cine ştie, poate se mai stinge invidia lor potopitoare sau, vorba cântecului, „Poate vor rodi vreodată”.
Poetul Grigore Vieru are un motiv în plus să fie senin şi încrezător în diminuarea treptată a nefericirii noastre colective, în inevitabila atingere a limanului, dincolo de care ne vom regăsi, integri, în spaţiul ce ni l-a hărăzit Dumnezeu. Acest motiv în plus sunt prietenii şi contemporanii săi fideli – copiii, crescuţi cu Abecedarul său, „cea mai cutremurătoare de conştiinţă carte” (Nichita Stănescu) şi cu Albinuţa sa, o veritabilă Odisee a copiilor basarabeni, menită să-i reîntoarcă în Itaca frumosului şi adevărului propriei lor identităţi. Nu cunosc un alt scriitor al ultimei jumătăţi de veac, opera căruia să fi avut un asemenea rol în destinul generaţiilor ce i-au urmat. Dar tocmai această situare distinctă îi şi sporeşte durerea, de vreme ce, la distanţă de câteva decenii de la apariţia acestor cărţi de căpătâi ale copiilor de la răsărit de Prut, în satele româneşti din stânga Nistrului şcolile de limbă română sunt închise cu forţa, în dreapta Nistrului cohortele întunericului mai uneltesc încă împotriva istoriei românilor şi a limbii române, iar prin urbele blazate motoceii negurii debutează „critic”, dând verdicte veninoase operei poetului, fără să ştie că urna de gunoi a istoriei e deja plină de asemenea verdicte, pronunţate cândva de vârcolacii defunctului imperiu sovietic.
Cu destinul şi opera împlinite, poetul Grigore Vieru nu poate fi un om fericit atâta timp cât bucuria copiilor de a-şi redobândi propria lor identitate este ameninţată. El rămâne a fi profund îndurerat de nefericirea altora. De nefericirea noastră a tuturora. A neamului din care face parte.