Sine ira et studio
Pentru tipar„Descoperirea” literaturii basarabene şi integrarea ei în peisajul literar din România, „reluarea legăturilor dintre cele două culturi româneşti despărţite de Prut – ca de un zid al Berlinului – timp de aproape o jumătate de secol” (Alex. Ştefănescu) constituie o experienţă ieşită din comun, restabilirea „vaselor comunicante” fiind un proces mult mai anevoios şi mai complicat decât părea imediat după 1989. Lucrurile reintră, aşadar, în ordinea lor firească. După Podurile de Flori, metaforă dată uitării şi chiar ironizată, Prutul şi-a urmat cursul, purtând ape când mai limpezi, când mai tulburi, în care aspiranţi la gloria literelor, din cea mai variată şi „bogata” gamă, s-au apucat de pescuit. Cei mai iuţi de picior s-au repezit voiniceşte şi cu lăcomie să prindă peştele cel mai mare, aducător de faimă, iar alţii au aşteptat fără grabă, după principiul „laisser faire”. „Valul” echivalent cu „febra aurului” sau cu expediţiile spre pământul făgăduinţei gloriei literare se stinge. Peştele mare sau, mai exact, „peştişorul de aur” nu se lasă prins cu una-cu două din simplul motiv că, potrivit principiilor geopolitice, „locuieşte” în cu totul altă poveste... Iar pe malul râului cu cea mai curată apă din Europa de acum câteva decenii rămâne în continuare, „văduvă şi tristă”, „casa de lut”, mai mult intrată în pământ, care, ca şi poetul Grigore Vieru, este martora a toate câte se întâmplă, cu voia sau fără voia noastră. Copilul de odinioară, astăzi „domn cu multă carte”, atrage atenţia criticii literare din ţară dispusă să analizeze cu mai multă luare aminte literatura din Basarabia şi să înţeleagă esenţa fenomenului. Anume aşa ni se prezintă monografia lui Theodor Codreanu Duminica mare a lui Grigore Vieru (Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2004) şi articolele Poezia de patrie şi Grigore Vieru (la o nouă lectură), semnate de Gheorghe Grigurcu şi, respectiv, de Alex. Ştefănescu, toţi trei cunoscuţi şi apreciaţi interpreţi ai procesului literar românesc contemporan.
Apariţia acestor lucrări este binevenită, căci nu întotdeauna comunicarea intensă, acum favorizată şi de mass-media, este pe măsură să redea autenticul, acesta ţinând de structuri mentale sedimentate în timp. Cu alte cuvinte, experienţa extraordinară a comunicării între fraţii izolaţi timp îndelungat obligă „părţile implicate” la nişte atitudini umane izvorâte din profunzimile mentalităţii. De precizat că la constituirea acestor structuri adânci au contribuit în mare parte scriitorii şaizecişti, lor revenindu-le misiunea dificilă de a reabilita expresia literară care, după cel de-al doilea război, a fost ideologizată în mod abuziv. Autenticitatea interpretării fenomenului literar basarabean ţine şi de recunoaşterea efortului scriitorilor din această generaţie. Să exemplificăm: influenţa folclorului asupra autorilor şaizecişti basarabeni poate fi „explicată” prin căutarea firescului şi prin necesitatea de a corecta traiectoria expresiei artistice orientată spre domenii tot mai străine. Revolta împotriva artei ideologizate, precum şi afirmarea culturii naţionale pe fundalul internaţionalismului sovietic sunt alte coordonate ale literaturii noastre de atunci.
Bun cunoscător al literaturii din Basarabia, profesorul Theodor Codreanu priveşte creaţia lui Grigore Vieru, pe care îl consideră „cel mai citit poet român din toate timpurile”, într-un context istorico-literar complex: de la consacrarea poetului în fosta Uniune Sovietică la reperele exegeţilor basarabeni şi până la reacţiile critice din ţară. Pornind de la constatarea că într-o primă perioadă a afirmării lui Gr. Vieru a contat mult prestigiul de mare poet pe care l-a avut în spaţiul ex-sovietic, unde era cunoscut prin intermediul a numeroşi şi importanţi traducători, criticul şi istoricul huşean urmăreşte cu luare aminte portretul în timp al protagonistului cărţii sale aşa cum este interpretat de critica literară basarabeană. Preaplinul şi freamătul creşterii, neliniştea şi „baladizarea” o dată cu apariţia poemului Cămăşile, „estetica reazemului”, „principiul matern al universului” şi coroborarea dintre ele, aproapele şi departele, ce descind din principiul matern, copilul ca „homo ludens”, miniaturalul, cantabilitatea versului vierean, – toate acestea sunt desprinse din monografia lui Mihai Cimpoi Întoarcerea la izvoare spre a fi analizate dintr-o perspectivă actualizată. Extinderea axei comparatistice, pe linia Eminescu – Alecsandri – Coşbuc – Mateevici – Goga, ca „poezie – strigăt existenţial, oracular – mesianică şi înverşunat-pamfletară”, reluarea în dezbatere a unor constante neoromantice vierene din perspectiva întoarcerii la „matricea românismului” în stare să refacă „întregul dezmembrat”, poetica preaplinului evocată prin „trăirismul organic” transfigurat finalmente „în moralism şi mesianism”, precum şi textualizarea postmodernistă de care Grigore Vieru nu e străin, comentate de criticul chişinăuian, la fel şi diversele aspecte menţionate de către majoritatea exegeţilor şi confraţilor de condei sunt aduse în prim-plan, constituindu-se astfel într-un argument forte al popularităţii ieşite din comun de care s-a bucurat şi continuă să se bucure autorul de pe marginea Prutului. Ţinând cont de criza spiritului european modern şi de raportarea literaturii române (de la 1900 încoace) la un prag zero al acestei crize, identificat cu Bacovia, precum şi de nevoia de depăşire a acesteia prin „întoarcerea la izvoarele tradiţiei, ale creştinismului în paradigmă modernă” (Ion Pillat, T. Arghezi, L. Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, care „sunt splendide transcenderi ale crizei bacoviene”) distinsul critic de la Huşi precizează că „în această constelaţie intră şi Grigore Vieru, după măsura şi puterile talentului său”. Evident, perspectiva propusă de către Theodor Codreanu este una adecvată necesităţii de a explica lucrurile din rădăcină, având în vedere tot ce s-a întâmplat în planul culturii europene şi române din a doua jumătate a secolului XX. Cred că monografia Duminica mare a lui Grigore Vieru este o lucrare de zile mari.
Articolele semnate de Gheorghe Grigurcu şi Alex. Ştefănescu se înscriu, de asemenea, în procesul tot mai pronunţat de abordare a literaturii basarabene din perspectiva autenticităţii. Captată mai mult de aspectul „poeziei de patrie”, atenţia lui Gheorghe Grigurcu reţine versul „cabrat de revoltă”, imaginile „compunându-se contrastant”, viziunea „translirică, obiectivă”, „lirismul colectiv, precipitat de o situaţie geopolitică”, „imaginea limpidă înşelător transparentă”, sugestiile folclorice „tratate fantast”, sensibilitatea de grup, aspirantă spre gnomism, simbolurile – „un adevărat corn al abundenţei” cu care se identifică patria „neoromanticului” Grigore Vieru. Criticul originar din Basarabia îl vede pe Grigore Vieru drept un „menestrel al simţămintelor simple”, înscriindu-l în categoria spiritelor din care mai fac parte poeţi precum Goga, Iosif, Coşbuc, Cotruş, Beniuc. Concluzia finală constă în relevanţa firescului iubirii de patrie, precum şi a „estetizării”, pe care criticul le depistează în creaţia poetului de la Chişinău.
La rândul său, Alex. Ştefănescu apreciază opera lui Grigore Vieru pentru „conştiinţa valorii imense a limbii”, pentru „simţul esenţialului”, precum şi pentru neîntrecutele sale poezii axate pe sentimentul dragostei filiale.
Fără a minimaliza valoarea studiilor ce s-au tipărit cu bună intenţie în România despre literatura din Basarabia, am certitudinea că monografia lui Theodor Codreanu şi articolul despre Gr. Vieru semnat de Alex. Ştefănescu sunt cele mai bune exegeze din câte s-au scris în dreapta Prutului despre un autor basarabean.
Receptarea poeziei din Basarabia „fără prejudecăţi estetice şi calcule politice” este un semn de bun augur prin aceste comentarii şi denotă reaşezarea lucrurilor pe alte temeiuri decât graba şi agitaţia. Căci, spunea cineva, „omul agitat îi face pe îngeri să râdă în hohote”.
2003, 2005