Grigore Vieru (la o nouă lectură)
Pentru tiparGrigore Vieru are o înfăţişare de poet romantic. Fruntea înaltă, continuată de un început de calviţie, pletele lungi, răsfrânte pe umeri, privirea visătoare, îndreptată spre un dincolo inaccesibil oamenilor obişnuiţi, fac parte dintr-un tipar fizionomic consacrat de multă vreme de istoria literaturii. La acestea se adaugă – ca trăsături particulare – un zâmbet timid şi o fragilitate a întregii fiinţe, datorită cărora ne gândim la poet nu numai cu admiraţie, ci şi cu dorinţa de a-l ocroti.
S-a născut la 14 februarie 1935 în comuna Pererâta din raionul Briceni (fostul judeţ Hotin), comună aşezată pe malul stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui Ion Pillat de pe malul drept. După absolvirea liceului, la Lipcani, urmează cursurile Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, pe care le încheie în 1957. În acelaşi an îi apare şi prima sa carte, Alarma, cuprinzând versuri pentru copii. Începe Facultatea de Filologie şi Istorie, însă, neavând mijloacele materiale necesare, este nevoit să întrerupă periodic studiile. Lucrează ca redactor la revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească. Volumul de versuri Numele tău, 1968, şi cele care urmează au ecou în conştiinţa publică, remarcându-se prin simplitate, printr-un sentimentalism răscolitor, prin nostalgia stilului de viaţă românesc, distrus de sovietici în Basarabia.
În 1973 i se îndeplineşte dorinţa arzătoare de a vizita România: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. În România este primit cu dragoste, ca un erou al cauzei româneşti. Şi în Basarabia începe să aibă o aureolă de tribun. „Păstrând proporţiile – observă Eugen Simion – Grigore Vieru şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional”.
În perioada 1987-1989 participă cu înflăcărare şi curaj, alături de alţi intelectuali basarabeni, la bătălia pentru limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a unei legi care consacră folosirea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin.
După căderea comunismului în România, Grigore Vieru trece frecvent Prutul. Încă din 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române şi primeşte, în continuare, numeroase alte dovezi de preţuire: premii, distincţii, sărbătoriri oficiale, invitaţii la emisiuni TV etc. Există însă scriitori şi critici literari care privesc cu mefienţă comuniunea lui afectivă, exhibată în mass-media, cu promotorii naţionalismului comunist din timpul lui Ceauşescu.
Un malentendu
Poezia lui Grigore Vieru este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroase. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă o rană.
Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate. Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe care l-a părăsit. Poetul român, chiar daca foloseşte şi el verbele la persoana întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate la înstrăinare.
Cine doreşte să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În tradiţia lui Eminescu, deşi n-are, nici pe departe, aceeaşi anvergură ca poet, Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieţii afective a comunităţii lui etnice, dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu vocea sugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de bărbat, care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai tandru-jucăuşe sună ca un imn:
„Vârful cel mai ridicat / E-al ierbii creştet. / Nimeni încă n-a zburat / Mai sus de iarbă, // Peste vârful înverzit / Prin care, tainic, / Urcă laptele-ndulcit / Şi sfânt al vacii. // Cum să-nvingi? De ce să-nvingi / Străbunul are / Alba rouă pe ferigi: / Pe tine, mamă!” (Iarba).
Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România, în anii ’80, când au apărut, în sfârşit, şi la Bucureşti selecţii din poezia lui: Izvorul şi clipa, 1981, cele unsprezece poeme din Constelaţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldoveneasca, 1987, Rădăcina de foc, 1988 etc. Publicul era sătul de poezia-butaforie, fabricată în cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul de-a poezia, inteligent, dar cam infantil, practicat de o mulţime de studenţi şi foşti studenţi de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau impresia redescoperirii adevăratei poezii.
Emoţia trăită de cititori era intensificată de gândul că mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România, pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial şi supus decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa faptului că limba română supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un sprijin din partea ţării-mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi.
După 1989 lucrurile s-au schimbat. La reluarea legăturilor dintre cele două culturi româneşti, despărţite de Prut – ca de un zid al Berlinului – timp de aproape o jumătate de secol, s-a produs un malentendu grotesc. Scriitorii din Basarabia însufleţiţi de un patriotism sincer au crezut că autorii de literatură patriotardă din România – favorizaţi cândva de naţionalismul comunist promovat de Nicolae Ceauşescu – reprezintă replica lor simetrică. Şi şi-au întins mâinile unii altora, primii din naivitate, iar ultimii pentru a profita grabnic de o legitimare nesperată, în condiţiile în care în România erau – şi pe bună dreptate – dispreţuiţi. Drept urmare, Grigore Vieru şi ceilalţi scriitori din Basarabia înrudiţi spiritual cu el au pierdut o mare parte din capitalul de stimă şi simpatie de care se bucurau în România.
Este o nedreptate. Grigore Vieru rămâne un poet foarte talentat, care nu seamănă prin nimic cu „aliatul” său din România, Corneliu Vadim Tudor, un autor minor şi grandilocvent, un Rică Venturiano al iubirii de patrie.
Proza care se transformă în poezie
Grigore Vieru nici nu omagiază, de altfel, direct şi declamativ „patria”. El evocă satul natal, casa „de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până şi necazurile de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-şi aducă aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilocvenţă şi nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca sincer şi adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri şi trăiri nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic.
Aflăm, ca dintr-o scriere în proză, că poetul locuieşte într-un oraş, la bloc, că a luat-o la el şi pe mama lui, convingând-o să abandoneze casa din sat, că are un copil „mititel”, care i se suie bunicii în cap etc. Toate acestea ar putea să ne plictisească, aşa cum se întâmplă atunci când mergem la cineva în vizită şi trebuie să răsfoim, din politeţe, un album cu fotografii de familie. lată însă că nu ne plictisim deloc, că, dimpotrivă, regăsim propriile noastre stări sufleteşti în mărturisirile poetului şi că ne simţim înduioşaţi până la lacrimi. Explicaţia consta în faptul ca „albumul cu fotografii de familie” este alcătuit de un artist foarte înzestrat, care a ştiut ce imagini să aleagă şi cum să le aşeze în pagină. Textele sale nu sunt nici proză, nici poezie, ci proză care se transformă în poezie, sub ochii noştri:
„Tu mă iartă, o, mă iartă, / Casa mea de humă, tu, / Despre toate-am scris pe lume, / Numai despre tine nu. // Să-ţi trag radio şi lumină / Ţi-am făgăduit cândva / Şi că fi-vom împreună / Pieptul meu cât va sufla. // Dar prin alte case, iată, / Eu lumina o presor, / Alte case mă ascultă / Când vorbesc la difuzor. // Ţi-am luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acuma, ia / Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşancă ea. // Las’că vin eu cu bătrâna / Şi nepotu-ţi o să-l iau / Care pe neprins de veste / Speria-va-ţi bezna: «Hau!» // Şi vei râde cu băiatul / Ca doi prunci prea mititei / Şi vei plânge cu bătrâna / De dor ca două femei. // Şi vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur şi durut, / Casă văduvă şi tristă / De pe margine de Prut” (Casa mea).
Secretul transformării prozei în poezie rămâne un secret al lui Grigore Vieru. Ceea ce putem spune cu siguranţă este că nu avem de a face cu o artă naivă, cu o „expresivitate involuntară” etc., ci cu tehnici ale simplităţii de un mare rafinament, constând în activarea duioşiei prin umor, în cultivarea – atent dozată – a melodramei, în personificări discrete (morale, nu fizice), care nu cad în ridicol, ca la alţi autori de azi.
Foarte frecvente sunt poemele cu final neaşteptat. Ideea surprinzătoare cu care se încheie asemenea poeme are rezonanţă în conştiinţa cititorului şi nu poate fi uitată uşor:
„În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ, / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns, // Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce / Tot în limba ta” (În limba ta).
Autoritatea cuvintelor
Textele pe care le-am citat sunt faimoase, ca Moartea căprioarei de Nicolae Labiş sau Repetabila povară de Adrian Păunescu. Ele fac parte dintre poemele-şlagăre ale lui Grigore Vieru, şlagăre nu numai la figurat, ci şi la propriu, întrucât unele chiar au fost puse pe muzică (de Ion Aldea Teodorovici, Iulia Ţibulschi, Mihai Dolgan, Anatol Chiriac, Eugen Doga ş.a.).
O remarcabilă popularitate au versurile închinate mamei. Nu este vorba de o exploatare comercială a unui sentiment universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate cele mai frumoase care s-au scris vreodată în limba română pe această temă. Grigore Vieru ar merita Premiul Nobel pentru poezia dragostei filiale:
„Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească” (Mâinile mamei).
„...Iar noaptea / Mama lucra croitoreasă. / Cosea cămăşi de pânză / Din cânepă scorţoasă. / Şi cântecul maşinii, / Sunând fără oprire. / Fu cântecul meu de leagăn / Şi cântecul de trezire” (Cântec cu acul).
„O, buzele ce sărutară / Al tatei mormânt / Mai mult ca pre dânsul / Pre tata-n / Puţinii lui ani pre pământ. // Acuma când nu te poţi, mamă, / De sarea din şale pleca, / Cine ridică mormântul / Spre gura uscată a ta?!”
„Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ. // În priviri cu-n fel de teamă, / Fericită totuşi eşti – / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti” (Făptura mamei).
Nu se ştie cum, dar lui Grigore Vieru îi stă bine să adore, să proslăvească, să idolatrizeze, chiar şi azi, când ne aflăm sub dictatura ironiei. Unul dintre puţinele poeme cu adevărat emoţionante din literatura noastră închinate lui Eminescu îi aparţine:
„Ştiu: cândva la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale. // Am s-ajung atunce, poate, / La mijlocul ei aproape. / Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recele-mi pleoape. / S-o lăsaţi aşa deschisă, / Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata. // Iar de n-au s-auză dânşii / Al străvechei slove bucium, / Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei în zbucium” (Legământ).
Dincolo de teme – sacre sau profane –, ceea ce conferă o frumuseţe tragică poeziei lui Grigore Vieru este conştiinţa valorii imense a limbii. Nu contează faptul că această preţuire exacerbată se datorează unor circumstanţe istorice; important este că ea are un efect estetic, făcând cuvintele extrem de preţioase şi redându-le autoritatea originară. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru ni se transmite sentimentul că trebuie să acordăm o importanţă maxima fiecărui cuvânt, pentru că a fost obţinut cu greu. În felul acesta se reconstituie ceva din condiţia orfică a limbajului poetic.
* * *
Receptarea critică a poeziei lui Grigore Vieru este grav perturbată de calcule politice şi prejudecăţi estetice. O impresie dezagreabilă fac scriitorii cu nostalgii naţional-comuniste care îl pupă zgomotos pe amândoi obrajii pe delicatul poet, făcându-l să se sufoce, şi îi recită versurile extaziaţi, înainte de a le citi. Dar tot atât de dezolantă – şi compromiţătoare – este atitudinea acelor critici literari care nu se pronunţă în legătură cu Grigore Vieru, ca să nu-şi piardă presupusul loc într-o presupusă elită intelectuală, frigidă estetic, sau îl privesc de foarte sus, considerându-l un elegiac minor, un tradiţionalist întârziat etc. „Consensul cu aspiraţiile naţionale – explică de la mare altitudine Al. Cistelecan, după ce a comentat de la mică altitudine versurile a zeci şi zeci de poeţi mediocri –, topite într-o elegie regresivă ce găsea tot mai puţine valori de sprijin în prezent, a exaltat şi dimensiunea valorică a operei lui Grigore Vieru, altminteri o diagramă onestă a tradiţionalismului atât în privinţa scriiturii, cât şi a pachetului tematic” (Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Albatros, 2000).
Dincolo de „diagramă” şi de „pachet” trebuie luat însă în considerare talentul lui Grigore Vieru, care îl face mai prezent în lumea noastră de azi decât noutatea în sine a unui program estetic. În creaţia poetică nu se întâmplă ca în producţia de bunuri electrocasnice, unde ultimul tip de frigider este de obicei mai bun decât cele anterioare. În creaţia poetică contează exclusiv personalitatea poetului, capacitatea lui de-a emoţiona, indiferent de tehnica pe care o foloseşte.
(România Literară,
nr. 38, 24 septembrie 2003)