Poezie de patrie
Pentru tiparGrigore Vieru poate fi văzut ca un fel de Octavian Goga al Basarabiei. Ca şi poetul pătimirii Ardealului, împrăştie vâlvătăile unui crez naţional programatic, care impune printr-o justificare intrinsecă, înfăţişând o angajare, e drept extraestetică, însă nu de natură a submina arta cuvântului, ci a o corobora prin valenţele sale afective. Ne putem aminti de consideraţiile prin care Titu Maiorescu îl saluta, fără a se situa în contradicţie cu sine însuşi, pe tânărul Goga, îmbrăţişându-i patriotismul. Există angajări şi angajări. Cea a lui Vieru e una dimensionată pe idealul încă neîmplinit al unităţii pământului românesc, drept care se cuvine a o lua ca atare, fără a exagera semnificaţia factorilor colaterali ai unor alianţe dubioase, pe care, în plan biografic, le-a contractat bardul basarabean, ca şi, de altfel, predecesorul său, marcat de regretabile prestaţii politicianiste. Faptul că am polemizat cu Grigore Vieru pe tărâmul civic nu ne împiedică a ne strădui să-i citim cu obiectivitate creaţia poetică şi a o preţui. Există opinia că poezia lui Vieru ar fi „depăşită”, „demodată”. Din punctul de vedere al inserţiei în istorie, evident că nu e. Separarea Basarabiei de patria-mamă rămâne o rană deschisă a sensibilităţii noastre etnice. Din punctul de vedere al discursului literar, credem că răspunsul e aşijderea negativ, căci, ţinând seama şi de dezvoltarea în condiţii ingrate a culturii dintre Prut şi Nistru, poetul are un timbru personal, adesea acut, în registrul tradiţionalist pe care l-a adoptat oarecum obligatoriu. Versul lui Grigore Vieru e cabrat de revoltă, purtător al unei sarcini incandescente, care-l particularizează, inclusiv sub unghiul plastic. Compunându-se contrastant, imaginile conturează un stil inconfundabil: „Muţesc privighetorile, / mierlele, cucii. / Sângeră în biserici / icoana, pristolul. // Atenţie: / vin politrucii / care vor bate în masă / cu tovarăş pistolul. // Învaţă citirea şi scrisul / copiii noştri plăpânzi ca macii, / parcă vorbind literei: / „ţinem la tine”. // Atenţie: / vin maniacii / care vor scoate ochii / scrierii noastre latine. // Încă mai sună în zori / „Deşteaptă-te, române”, / încă nu-s izgonite, domnule Eminescu, / cărţile Dumitale. // Atenţie: / vin căpcăunii / care înjunghie Steme / şi înghit Imne Naţionale. // Ca cel mai frumos pom al Ţării / încă mai fâlfâie sus Tricolorul. // Atenţie: / vin ienicerii / care-l vor doborî cu toporul. // Umblă ţanţoş cu şapca roşie / şi burduhoşii moşnegi / parlamentarii de mâine. // Atenţie: / vin călăii / care vor pune pe trunchi / capul Limbii Române” (Discurs electoral). Viziunea poetului e una translirică, obiectivă. E cea a patriei care devine melos cu miză cosmică şi chiar se propune ca un substitut al transcendenţei (modelul îndepărtat îl constituie motivul biblic al robiei babilonice a israeliţilor, de unde timbrul profetic, incisivitatea rostirii): „Au zăpăcit, / au încurcat până şi / lacrima bătrânei măicuţe, / până şi apa / copilăriei noastre. / Frate, ei urăsc / cântecul tău. / Ei urăsc cântecul / care arată Prutului / pe unde să curgă. / Noi credem în izbândă. / Chiar dacă nu / există Dumnezeu, cum spuneţi, / nimeni / nu-i poate ocupa locul” (Zăpăcirea lacrimii). Ţara e o măsură cristică, prin urmare absolută, aşa cum rezultă din următoarea închinare adresată lui Gheorghe Zamfir: „Se aude / în tot Universul / Şoapta naiului tău. / E ca şi cum Hristos / ar sufla dimineaţa / în foc. / Câtă Ţară e-n cântecul tău, / Atât vom trăi” (Focul).
Acest lirism colectiv, precipitat de o situaţie geopolitică, poate fi urmărit în meandrele sale imprevizibile, în strategiile prin care se întâlneşte cu lirismul propriu-zis, individual. E ca un joc de dilatări şi replieri ale unui suflet totodată generic şi personalizat. Poetul se exprimă şi pe sine prin tema sa dominantă, obsesivă, ca şi cum, vorbind mulţimii la un megafon, ar face mărturisiri intime: „N-ai ce să cauţi / În visele în care / Nu te-aşteaptă / Ochii lui Dumnezeu. / Odată şi-odată / Se vor limpezi / Şi apele Prutului. / Prundişul de gloanţe / Mut va sticli pe fundul / Chinuitului râu. / Frate cu frate / Nu va mai trage atunci. Şi ne vom minuna / Privindu-ne chipul / În apele clare răsfrânt, / Atât de mult semănând / Unul cu altul” (Chipul în ape răsfrânt). Nu sunt evitate nici momentele delicate ale ivirii unor opacităţi în relaţiile dintre români şi români, ale unei desconsiderări, din partea unor „regăţeni” mărginiţi, a Basarabiei „umile”, îngropate în roadele pământului său, roade nebăgate în seamă pe tarabele cosmopolite ale „Pieţei Obor sau Matache”. Anecdotica e spălată de undele elegiei etnice: „Spuneau c-ai vândut / Românilor Basarabia. / lată şi / Ţărani cu cartofi / Veniţi din Opacii tăi, / în piaţa Obor. / Nimeni nu vrea / Să cumpere Basarabia... / Aburi aromitori şi fudui / De cafea – vrajă, / Cum se spune, braziliană. / Fum tămâios de kent / Urcând leneş şi indiferent / Spre slăvi / Acestea oare să fie / hotarele Ţării? / Spuneau c-am vândut / Românilor Basarabia. / Iată şi / Ţărani cu mere, veniţi / Tocmai din satul meu de la Prut / În piaţa Matache, din Bucureşti. / Stau merele noastre / Ruşinoase şi umilite, / Printre banane” (Vremuri). În fine, Basarabia natală e proiectată într-o dialectică a libertăţii, nostalgic percepută în umbra neîmplinirii, a dramaticei incongruenţe dintre verbul speculativ şi fapta istorică: „Rău să nu înţelegi / Că eşti liber. / Dar groaznic / Să nu pricepi că eşti rob. / Aceasta e Basarabia, / Frate al meu, / Tu, care îngheţatele mâini / Ale copiilor ei / Le încălzeşti în mâinile tale. / Sunt palmele tale / Ca o carte frumoasă / Care le spune: „Albaştri / Sunt ochii libertăţii / Şi parcă tot nu-i destul / Numai atât” (Rău să nu înţelegi...). Pentru neoromanticul Vieru, patria alcătuieşte un inepuizabil rezervor de simboluri, un adevărat corn al abundenţei poetice. Să admitem totuşi că cititorul onest al textelor d-sale trebuie să facă un efort pentru a separa această ardentă imagistică de zona naţional-comunismului care a banalizat şi, mai rău, a infectat ideea de patrie cu diversionismul său, ceea ce la ora actuală nu e un lucru tocmai lesnicios...
Consemnăm acum alte câteva aspecte ale creaţiei în chestiune. Bard îndurerat al ţării despărţite în două, Grigore Vieru vădeşte în principiu o sensibilitate socială, adică bizuită pe generalităţi, pe tipologie, mult mai curând integrativă decât disociativă. E un menestrel al simţămintelor „simple”, precum Goga, Iosif, Coşbuc, Cotruş, Beniuc (şi, evident, patronalul Eminescu). Simţăminte care, în substanţialitatea lor perenă, pot oricând alcătui instrumentul unor noi experienţe literare, nefiind „învechite”, aşa cum s-ar putea crede de pe poziţiile unei poetici neapărat sofisticate, artificializate. Căile artei, ca şi cele ale Domnului, sunt imprevizibile. Directitatea, elementaritatea limbajului nu au mai puţin dreptul de-a pătrunde în cetatea poeziei decât indirectitatea, alambicarea sa. Cu atât mai vârtos cu cât această directitate şi această elementaritate nu posedă doar o accepţie morală, ci şi una estetică, permeabilă la sensurile adâncimii. Nu sunt măşti ale omului, ci ale creaţiei. Ne gândim în speţă la acel M. Beniuc al începuturilor sale, care aducea o pală de ozon montan în încăperile cu aer confinat ale unui modernism tras în fire prea subţiri, ostenit. Ca şi poetul Cântecelor de pierzanie, Vieru reîmprospătează motive şi modalităţi aparent defazate, le animă printr-o sinceritate părelnic conjuncturală, în fond bizuită pe arhetipuri sufleteşti. lată o cantilenă ce captează ecouri intemporale: „Pe drum alb, înzăpezit, / Pleacă mama. / Pe drum verde, înverzit, / vine draga. // S-o petrec pe cea plecând / Pe drum alb? / S-o-ntâlnesc pe cea venind / Pe drum verde? // Două drumuri strâns, în tot, / Alb şi verde, / Împleti-le-aş şi nu pot. / Cine poate? // Din inel, din flori de tei, / Gălbioară, / Se tot uită-n ochii mei / Suferinţa” (Pe drum alb, pe drum verde). Sau următorul pastel cu acelaşi recurent subiect matern: „În munţii cu brazi / Alb răsărit. / Orice necaz / M-a părăsit. // Am văzut veşnicia – Era singură. / Tăcută / Ca laptele mamei” (Sus). Mama, element „clasic”, punct de reper al sensibilităţii obşteşti, se prezintă în altă parte încununată de imagini suav-baroce, de-o complicaţie ce se dizolvă-n frăgezime: „Chipul tău, mamă, / Ca o mie / De privighetori rănite, / Ochii tăi / În care s-au întâmplat / Toate / Câte se pot întâmpla / Pe lume, / Lacrima ta: / diamant ce taie-n două / Oglinda zilei. / Nedespărţită de cer / Ca apa de uscat, / Locuieşti o casă / Cu două ferestre: / Una ce dă spre viaţă, / Alta cu faţa spre moarte, / La fel de limpezi amândouă. / O, mamă, / Spre mine mâinile-ţi întinde: / Spre cel / Care cu dor te-aşteaptă, / Şi ţie apropiindu-mă, / Apropie-mă liniştii ce eşti. / Acum şi-ntotdeauna” (Chipul tău, mamă...). Extazul iubirii e fixat la rându-i cu o ingeniozitate radioasă. E o incantaţie a primordialităţii sentimentale, ce nu se-ndură a se irosi, absolutizându-se. Clocotitorul sânge al versului mesianic se pacifică, devine enigmatic-străveziu cum undele lacului: „Unde sunt frunzele / hrănite cu sângele / dragostei noastre? / Unde e sângele verde / Al frunzelor tinere? // Şi unde apele sunt / limpezi de sufletul nostru? / Şi sufletul unde e / limpezit de tremurul apei? // Unde e pasărea / trezită în zori / de-al păsării cântec? // O ceaţă caldă de frunze / alunecă printre arbori / şi eu de ea mă lipesc, iubito, / precum atunci, precum atunci / de făptura ta somnoroasă” (O ceaţă caldă).
Nu o dată sevele acestei imagistici limpezi, înşelător transparente, pornesc din sugestiile folclorice tratate fantast, transpuse pe bolta unor tâlcuri patetice. Folclorul informează lăuntric producţia lui Grigore Vieru, în temeiul unei fibre congenere. Nu altminteri a procedat Federico Garcia Lorca, în raport cu poezia populară andaluză, ajungând, cum afirmă un exeget al său, la „o împletire somnambulică a unor rudimente de acţiune abia indicate cu o magie ireală de imagini şi cuvinte”: „Ala-bala, prin aluni, / Unde eşti, copile-luni? / Şi tu, copilandre-marţi, / Cu mari ochii tăi miraţi? // Şi tu, / Miercure, ah, floare / Adolescenţă visătoare? / Şi tu, joie mohorâtă, / Tinereţea mea pierdută? / Nu pleca, vinere, încă / Nu, Stea matură, adâncă // C-o să vină sâmbăta / Cu rece suflarea sa // Şi-o să-mi lase geana stinsă / Şi-n duminici gura ninsă” (Steaua de vineri). Precum la poetul spaniol, jocul vieţii e de-o voluptate gravă, practicat la intersecţia materiilor aluzive, nimbat de sclipirea timpului devorator: „M-am amestecat cu viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa. // M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul // M-am amestecat cu dorul / Ca sângele cu izvorul. // M-am amestecat cu tine / Cum ce-aşteaptă cu ce vine” (Cu viaţa, cu dorul). Astfel aşezat peisajul cadenţelor folclorice, poetul cochetează cu postura anonimului, împrospătându-se paradoxal prin coborârea în obârşii.
Explicabil, sensibilitatea de grup aspiră spre forme concentrate, spre gnomism. Aforismul şi imaginea poetică se oglindesc reciproc. „Înţelepciunea” se înfăţişează vibratilă, încărcată de emoţii, iar figura de stil capătă un miez sapienţial. Se află la mijloc o gândire arhaică, structurată atât pe reflecţia propriu-zisă, cât şi pe răsfrângerea ei în oglinzile imaginative care-i măresc expresivitatea, năzuind la un soi de pragmatism al idealităţii. Câteva cugetări cu fior liric: „Trebuie să fii smintit ca, încredinţat osândei, să ceri cuie de aur, nici chiar Hristos n-a fost ţintuit cu ele”. Constatăm că iubirea de patrie a lui Grigore Vieru e atât de firesc pusă-n text, încât îşi poate transforma flama în sclipire decorativă, suferinţa în semn, dobândind aspecte hieratice. În destule locuri se estetizează.
Grigore Vieru, Strigat-am către Tine, volum antologic de autor, Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2002, 552 pag.
(România literară,
nr. 30, 30 iulie 2003)