Frunză verde, dorul creşte
Pentru tipar(folclor)
Frunză verde, dorul creşte,
Vai de-acela ce iubeşte!
Nu moare, nici nu trăieşte:
Numai cât se necăjeşte;
Se bate cu gândurile
Ca apa cu malurile.
Păsărica râului
(folclor)
Păsărica râului,
Zboară, spune badelui
Să-ngrijească dorul meu
La un colţ, într-un chindeu.
Că şi eu grijesc al lui
În lumea inelului.
În pădure duce-m-aş
(folclor)
În pădure duce-m-aş,
Frunză verde rupere-aş,
Pe genunche pune-o-aş,
Slovă neagră scriere-aş,
La mândra trimite-o-aş,
Ca să vază
Şi să crează
Că precum e slova neagră,
Aşa mi-i inima-ntreagă,
Şi precum e slova scrisă
Aşa mi-i inima-nchisă.
Vasile ALECSANDRI
Mărgărinta din Muncel
Mama pentru-a ei copil are scumpe dismierdări.
Are inimă cu ochi, are ochi cu sărutări.
Plânsul lui e plânsul ei; orice-l doare, pe ea o doare,
Ea trăieşte pentru el; când el moare, şi ea moare!
Mărgărinta din Muncel născu mândru pruncuşor,
Ce muri pe sânul ei, legănat cu mare dor.
Ea îl duse la mormânt, lângă inima-i de gheaţă,
Legănându-l nencetat, ca şi când ar fi în viaţă.
Apoi merse la bordei de pustiu amar cuprins.
Leagănul era deşert, soarele-n cer era stins!
Apoi prinse a striga pe câmpii şi zi şi noapte:
„Vino, dragă copilaş, vin’ la mama, să sugi lapte!...”
Mama fără de copil nu mai are dismierdări,
N-are inimă cu ochi, n-are ochi cu sărutări!...
A doua zi, despre ziori, pe-un mormânt ea fu găsită,
Pieptul gol, trupul răcit, ţâţa-i de mormânt lipită!
Mihai EMINESCU
O, mamă...
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi;
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.
Tudor ARGHEZI
Mirele
Păşunea mea tu să fii
Cu păpădii.
Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat
Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat,
Pe înserate.
Pe copitele îngenuncheate.
În jugul braţelor tale
Aş urca greul cerurilor goale
Şi munţii lunii până-n pisc.
Am rămâne în lună, pe disc,
Să arăm văile de tibişir,
Să semănăm lămâiţă şi calomfir.
Culcă-mi-te trândávă pe coarne,
Fă-te jugul meu de carne,
Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,
De care tremură taurul.
George BACOVIA
Seară tristă
Barbar, cânta femeia-aceea,
Târziu, în cafeneaua goală,
Barbar cânta, dar plin de jale, –
Şi-n jur era aşa răscoală...
Şi-n zgomot monstru de ţimbale
Barbar, cânta femeia-aceea.
Barbar, cânta femeia-aceea...
Şi noi eram o ceată tristă –
Prin fumul de ţigări, ca-n nouri,
Gândeam la lumi ce nu există...
Şi-n lungi, satanice ecouri,
Barbar, cânta femeia-aceea.
Barbar, cânta femeia-aceea,
Şi-n jur era aşa răscoală...
Şi nici nu ne-am mai dus acasă,
Şi-am plâns cu frunţile pe masă,
Iar peste noi, în sala goală, –
Barbar, cânta femeia-aceea...
Ion BARBU
Ţi-am împletit...
Ţi-am împletit suprema cunună de tristeţe,
Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de-azur
Iar seara să-ţi umbrească înalta frumuseţe
Şi astfel întregită să-atingi Acordul-Pur.
Dar dacă-ncumetarea ta şovăie şi seara
Descinde friguroasă în inimă şi gând
Iar, umedă, pe frunte apasă greu tiara
Atunci, slăvită Soră, zoreşte mai curând
Spre malurile unde demult îmbrăţişarea
Aşteaptă să te-adoarmă aşa cum tu dezmierzi,
Aşteaptă infinită şi limpede ca marea
Să te cununi cu somnul şi-n unde să te pierzi.
Ion VINEA
Crin de iarnă
Pe căile de os ale Basarabiei
gândul şi-alungă liliecii,
în iazul frigului crengi se zgârcesc,
goana prin oglinzi se înteţeşte.
Vrei un alai cu ogari de argint,
de raiuri de chiciură vulpi de fum vrei,
vrei zodia nopţii de buze s-atingi
sau clinchetul spulberat în polei?
Oră sub potir scump luminată
în nămeţi îngeri înseamnă verstele,
sania ca o stea lunecă în veşnicie, –
albă eşti ca balul de care mint ferestrele.
Beniamin FUNDOIANU
Odă de aur
Femeie grâu, femeie mălai, femeie pâine,
cu trup ca o mocirlă, domestic ca un câine,
păşune albă în care braţele îmi pasc.
Prin tine mor, prin tine trăiesc, prin tine nasc,
şi văd prin tine viaţa ca printr-un ochi de juncă.
Ţăranii-s mizeri, plugul e spart şi boi de muncă
asudă cu nemâncarea în pântec; dar, în râu,
simţi revărsarea lungă a holdelor de grâu
şi simţi belşugul, moartea, pământul şi planeţii,
tu ce eşti geam spre moarte şi ferestruia vieţii,
tu care eşti urâtă, căci omul e urât –
şi care eşti frumoasă şi preacurată-atât,
deoarece fiinţa-mi de-acum te vrea frumoasă
Eşti ca un câmp robustă şi ca o boltă joasă,
eşti ochi de libelulă prin care cat divers –
pretext pentru iubire, pretext de univers,
pretext pentru viaţa domestică de câine –
femeie grâu, femeie mălai, femeie pâine.
Gellu NAUM
Homing
Mă simt obligat să arăt că domnişoara
pe atunci gravidă
purta în pântec un pământ ca al nostru
cu oceane şi continente
seara mergea la oraş să se mai distreze
stătea la masă consuma
nimica toată
vorbea de una şi de alta cu prietenii
până când eu pierdut pe pământul ei
o chemam acolo
eram prea singur ea venea observa
că mă tăiasem cu un capăt de trestie
o ramă superficială ca atâtea altele
bascheţii mi se murdăriseră în
mlaştină stai să mi-i spăl
ţi-i spăl eu când ne întoarcem
plecam loveam în dreapta şi în stânga
cu o nuia ne apăram
de albine până ajungeam la oraş
umblam pe vârfuri cu bascheţii mei murdari
mă gândeam să mi-i spăl
singur la prima gură de apă
luam autobuzul stăteam la aceeaşi masă cu
prietenii o respectam
ne impresiona pântecul ei uşor rotunjit
ne mişcam stingheriţi vorbeam în şoapte
încercam să zâmbim
târziu ne ridicam plecam spre casă
ea purta în pântec un pământ ca al nostru
cu pajişti cu gheţari cu poduri
şi eu bărbat puternic aţipeam pe pământul acela
Nichita STĂNESCU
Sete
Se dizolvă în mine încet
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansând un menuet,
pururea nubilă.
Mă vor bea cândva zeii
şi vor simţi în mine gustul tău,
cândva, când întomna-se-vor teii
de sete şi de rău.
Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămân îngheţat
...suavă meninge
şi somn tulburat.
Nicolae LABIŞ
Dans
Toamna îşi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...
Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s uitate. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...
Marin SORESCU
Pe un prund
În dragoste totul s-a cam scris
Şi de mână şi de tipar.
Cât te-ai freca la ochi după un vis
Mă cufund în dor şi dispar.
Înot în simţirea ta ca pe sub gheaţă
Şi ies la sărutat ca la o copcă.
Sigur, în această viaţă
Totul se va duce pe copcă.
Însă cât putem da din mâini,
Cât ne mai agităm şi gâfâim,
Cât ne mai frângem mâinile pâini
Pe care nouă înşine ni le-mpărţim,
Totul ne va părea frumos şi rotund –
În suflete dragostea-şi creşte mărgeanul –
Trecem desculţi pe un prund
Pe unde, de obicei, curge oceanul.
Cristian POPESCU
O rugăciune de jucărie
(fragment)
Fecioară Marie, poate c-ar fi mai bine să-mi
cioplesc şi eu un fluier din icoana Ta
de lemn, atârnată de perete. S-au (dacă-aş fi cinstit
cu mine până la capăt) poate c-ar fi
şi mai bine să-mi tai mâna dreaptă pentru tot ce am
scris o viaţă cu ea, iar din osul
proaspăt să-mi cioplesc un fluier şi să-Ţi spun
vorbele pe care n-am reuşit să Ţi le spun
niciodată.
Am citit în „Cartea recordurilor” că viteza cea mai
mare pe care o atinge corpul uman este de 289
km/oră în poziţie liberă cu capul în jos, dar că s-au
înregistrat şi viteze de 1005 km/oră la altitudini
mari şi atmosferă rarefiată. Atunci imediat m-am
gândit că ăia de la „Cartea recordurilor” n-au
calculat bine. Atunci când cade liber, cu capul în
jos, aruncându-se – Doamne, fereşte! – pe fereastră
la exact 3 cm de caldarâm omul atinge 666.666.666
întuneric/an. Aşa că, de fapt, eu asta ar fi bine să
fac: să nici nu mai stau pe gânduri. Să mă arunc
imediat şi direct prin icoană.
* Selecţie din antologia Cât de frumoasă eşti de Grigore Vieru.