Digeri, digerezi?
Pentru tiparMeditaţiile de faţă au luat fiinţă la lectura unei propoziţii din presă: „Sărmanele plăcintărese abia scot plăcintele din cuptor, că noi le şi înfulecăm într-o clipă, frigându-ne şi gâtul, şi bietul stomac, care nu degeră bucatele noastre naţionale”.
De ce, la o adică, stomacul ar trebui să „degere” bucatele? ne-am întrebat.
A degera înseamnă – o ştim, probabil, toţi, inclusiv autorul enunţului citat, – „a amorţi de frig”. Prin exagerare, verbul acesta semnifică şi „a-i fi cuiva foarte frig, a tremura de frig”. Cu privire la plante, fructe şi legume, el are echivalentul „a îngheţa”.
Or, în propoziţia din ziar nu se potriveşte nici unul dintre sensurile verbului întrebuinţat de autor.
Numai luând în calcul contextul în care a fost utilizat cuvântul în discuţie, realizăm că la mijloc e o eroare, una provenită din aproape totala asemănare – la scris şi la rostire – a verbului folosit în ziar cu cel care ar fi fost potrivit: a digera. Acesta are semnificaţia „a mistui alimentele”, între care – precizăm – şi... plăcintele savurate de autorul articolului din care am citat.
Evident, e rău de omul al cărui stomac nu digeră bucatele. Însă şi mai rău e de acei care nu intuiesc diferenţa dintre verbele a degera şi a digera.
Or, nu credem că e suficient să corectăm, cu întârziere, greşeala din ziar. E cazul să medităm şi la cele două forme recomandabile ale verbului în discuţie la prezent indicativ: diger, digeri, digeră şi digerez, digerezi, digerează.
Dacă autorul articolului le-ar fi cunoscut la timp şi ar fi întrebuinţat forma digerează, greşeala ar fi fost evitată, de vreme ce verbul a degera nu are şi forma „degerează”, ci numai „degeră”, cu care forma digeră poate fi confundată uşor şi... perfid.
Oricum, atât autorul, corectorul şi ceilalţi „îngrijitori” ai articolului la care ne referim, cât şi lumea cititoare (de concetăţenii care nu citesc, ce să zicem?) au a se gândi la folosirea corectă a verbelor lesne confundabile, ca a digera şi a degera. Nu de alta, dar există şi nenumărate alte verbe care ne pot juca festa oricând dacă nu acordăm toată atenţia sensului fiecăruia dintre ele. De exemplu, a diferi (= a fi deosebit [de altcineva sau de altceva; a se deosebi]) şi a deferi, care, însoţit de cuvintele „justiţiei”, „tribunalului” etc., înseamnă a trimite (pe cineva) înaintea unui organ de judecată sau de urmărire penală; a supune o cauză unui for judecătoresc.
Că una e a degera şi cu totul alta e a digera, sperăm că s-a înţeles temeinic. Urmează să răspundem la întrebarea: pe când o întrebuinţare corectă a acestui verb şi a tuturor celorlalte cuvinte asemănătoare la scris şi la rostire, dar principial şi esenţial diferite între ele după semnificaţiile lor?
Alecsandri!
Timpul trece în mod implacabil şi ne îndepărtează tot mai mult de ziua în care ne-am văzut obligaţi să constatăm în paginile ziarului municipal Capitala că pe poarta masivă, de metal, a unei impunătoare curţi din Chişinău adresa era scrisă greşit: Alexandri, 27 (cu x). Adică, nu e greşit în principiu, ci numai în funcţie de faptul că în literatura şi în istoria literaturii române s-a încetăţenit ortografierea numelui acestui clasic cu cs: Alecsandri.
Arătam în tableta respectivă că nu numai pe poarta acelei curţi, ci şi în bonurile de plată, expediate cetăţenilor de către diferite întreprinderi, inclusiv de către organisme oficiale, ca Inspectoratul Fiscal de Stat, numele scriitorului e ortografiat în mod nepermis (Alexandri).
Nu ne facem iluzii că anume tableta noastră a contribuit la redresarea situaţiei concrete, consemnate în ziar, însă de la un timp încoace pe poarta curţii cu pricina inscripţia a fost corectată: Alecsandri. Se vede că stăpânii imobilului în cauză sunt receptivi la obiecţiile ce li se fac şi procedează înţelept.
Întrebarea noastră de acum e simplă, dar nu mai puţin serioasă decât la ora formulării ei dintâi în publicaţia amintită (15 august 2001): când va fi corectat numele scriitorului în bonurile de plată expediate sistematic de întreprinderea municipală de gestionare a fondului locativ nr. 10, Societatea pe acţiuni „Apă-Canal Chişinău”, Societatea cu răspundere limitată „Chişinău-Gaz”, oficiul fiscal Centru al Inspectoratului Fiscal de Stat şi de alte întreprinderi şi organizaţii care prestează servicii către locuitorii imobilelor situate pe strada Alecsandri?
Numai să nu se înţeleagă că, eliminând această eroare, am avea ordinea cuvenită în privinţa ortografierii numelor oamenilor de cultură. Recent o rută de troleibuz s-a extins până la strada care din 2004 a fost numită Ion Dumeniuk, în memoria distinsului lingvist chişinăuian. Prea bine, dar pe vehiculul respectiv numele cunoscutului profesor universitar, totodată primul director general al Departamentului de Stat pentru Limbi şi întemeietor al revistei Limba Română, este ortografiat cu c (Dumeniuc). Or, colegul nostru, luptător consecvent pentru repunerea în drepturi a limbii române la est de Prut, îşi scria numele cu k, deoarece era de naţionalitate ucrainean. Cu c l-am ortografia dacă ar fi fost român de obârşie.
Nu-i „merge” întru totul nici lui Mihail Kogălniceanu, al cărui prenume e rostit – de către conducătorii de troleibuze şi de către o profesoară de la liceul care poartă numele marelui orator şi scriitor – Mihai, aceştia crezând, probabil, că un român de vază ar trebui să fie anume Mihai, nu Mihail. Adevărul e că şi Mihail e nume românesc (Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Mihail Grama ş.a.), iar decisivă în problema numelui şi prenumelui oricărui om de vază e opţiunea proprie a acestuia, de care ţin cont editorii şi cercetătorii moştenirii lui şi pe care suntem datori să le onorăm cu toţii.
Astfel încât ne vedem nevoiţi să repetăm adevărul că scrierea şi rostirea numelor iluştrilor noştri înaintaşi se întemeiază pe anumite rigori, a căror neglijare – fie în facturile de plată expediate locuitorilor de pe străzile ce poartă aceste nume, fie pe faţadele autobuzelor / troleibuzelor / microbuzelor care circulă pe străzile în cauză, fie în alte circumstanţe concrete – dovedeşte o anumită lipsă de respect faţă de memoria lor.
Cine, când şi de ce se isprăveşte
Greşeala pe care încercăm s-o comentăm şi s-o combatem aici e atât de elementară, încât cititorii cât de cât instruiţi din punct de vedere lingvistic au tot dreptul să încheie lectura tabletei de faţă înainte de a o începe. Totodată, eroarea în cauză a fost atât de clar şi de convingător analizată şi corectată de Valentin Mândâcanu încă în cartea Cuvântul potrivit la locul potrivit (1979), încât mai că am renunţa să o abordăm şi noi.
Însă în republica noastră plină de traducători improvizaţi din limba rusă poţi auzi şi în prezent că un funcţionar oarecare „nu se isprăveşte cu obligaţiile sale” sau că profesorul X „se isprăveşte de minune cu îndatoririle ce-i revin”. Evident, sintagma „a se isprăvi cu...” este o transpunere mecanică a expresiei ruseşti „ńďđŕâčňüń˙ ń…”. Aceasta din urmă are, în româneşte, echivalente cum sunt: „a se achita de...”, „a-şi îndeplini”, „a face faţă” etc. De exemplu: „funcţionarul în cauză se achită la timp de obligaţiile sale de serviciu” sau: „Profesorul nostru face faţă tuturor exigenţelor”.
În româneşte există, bineînţeles, verbul „a se isprăvi”, dar acesta are cu totul alt sens decât acela pe care i-l atribuie conaţionalii indiferenţi faţă de limbă sau lipsiţi de o instruire bună sub aspect lingvistic. Expresia „s-a isprăvit cu el” a fost redată corect în limba română de Valentin Mândâcanu: „A murit în chip tragic” (a se vedea supra, pag. 123).
Greşeala „a se isprăvi cu...” persistă şi din cauza asemănării ei perfide cu îmbinarea de cuvinte a isprăvi cu, în care verbul e, după cum vedem, tranzitiv: „După ce am isprăvit trebuirile ce-mi reveneau în acea zi, am plecat acasă”. Am isprăvit, adică am terminat, am dus la bun sfârşit, nu „m-am isprăvit”, expresie sinonimă cu – Doamne fereşte! – „am... murit”.
Încheiem cu îndemnul să isprăviţi tot ce vă propuneţi să faceţi, iar dacă e vorba să vă isprăviţi, lucrul acesta să se întâmple în mod firesc la cele mai adânci bătrâneţi.