Nu ştiu alţii cum sânt...
Pentru tipar;)
...eu însă încerc în timpul liber să urmăresc „creşterea limbii româneşti” pas cu pas, ca să constat, după multe zile de observaţiuni obositoare, că „limba vechilor cazanii” creşte ca pe drojdii, schimbând înţelesurile, împrumutând, adăugând unde trebuie şi eliminând prisosurile cu o dârzenie demnă de o adevărată revoluţie.
Am ignorat „schimbările de înţeles” din simplul motiv că ele nu mai pot atesta o creştere recentă: au devenit norme. Cine se mai îndoieşte azi de corectitudinea diafanului „a fi precis că” venit să-l înlocuiască pe greoiul „a fi sigur de”? Cine mai foloseşte azi „această problemă” sau şi mai vulgara „chestiune”, când ai la îndemână săltăreaţa şi atotcuprinzătoarea „aiastă întrebare”?
Nimeni!
Voi ignora de asemenea şi „împrumuturile”, devenite de-a lungul veacurilor surse de căpătuială lexicală pentru orice limbă, chiar şi inexistentă, fapt atestat şi de V. Stati în sisifica sa operă lexico-ologică... Într-adevăr, cum să comunici concetăţenilor, apelând doar la bagajul lexical ce ţi l-a înmânat mama, că în dimineaţa asta te simţi bine? Că te simţi „proaspăt”? Dar ce eşti tu, o varză? Un smoc de spanac abia rupt din grădină? Nu e cu mult mai „îndelicat” să te simţi „fresh”? Ori când, dintr-o greşeală a operatorului care a uitat acasă fonograma, eşti obligată să cânţi chiar la microfon, cum să te lauzi „adoratorilor” că te-ai lansat „în direct”? Ce eşti tu, o linie trasă cu rigla? Ai cântat „live”, aia e! Sună!... Şi devii „cool”.
Deci nu acestea sunt „întrebările” la care vreau să mă opresc ca să demonstrez reala „creştere a limbii româneşti”.
E lucru ştiut că într-o luare de cuvânt, ba chiar şi într-o discuţie „tet la tet”, cea mai dificilă muncă este aceea de ocolire a cacofoniilor. Salut, şi nu aşa simplu, ci cu exuberanţă modul în care s-a reuşit eliminarea din vorbirea directă a cacologiilor.
Iar ca să fim corecţi până în pânzele albe va trebui să recunoaştem că datorăm această istorică victorie oamenilor politici.
Cu adevărat, în cursul numeroaselor întruniri electorale, eram obligaţi la tot pasul să ascultăm construcţii lexicale de tipul: „Eu, ca candidat din partea...; Eu, ca cap al acestui raion...; Se ştie că care nu va veni la vot...; Vă asigur că ca mine nu-s mulţi...” şi altele, în stare să ne traumatizeze auzul. Şi atunci unul, sau poate doi dintre aspiranţii la putere au găsit soluţia: era simplă ca apa de ploaie, stătea cuminte la îndemâna orişicui, dar numai discursul electoral a fost în stare s-o trezească la viaţă.
Soluţia era „şi”, cea mai răspândită dintre conjuncţii! „Întrebarea” cacofoniilor era rezolvată: „Eu ca şi candidat, eu ca şi cap, etc...”. Recunoaşteţi, nu mai taie urechea!
Ce-i drept, mulţimea nu prea dată cu ştiinţele, ba chiar şi unii oameni de stat nu prea grozavi amici cu gramatica, au luat biata conjuncţie drept un panaceu şi nu mai rămâne în vorbirea lor nici un „ca” fără a fi urmat de un „şi”, iar alăturarea a două conjuncţii nu-i întotdeauna de bun augur. M-a liniştit însă un eminent filolog, de la care am aflat că ... „ca” mai este şi adverb! Iar în măsura în care „ca”-ul acesta, ca adverb, poate exprima şi o aproximaţie, cred că expresia „Eu, ca şi deputat...” este cât se poate de la locul ei: ca şi cum, într-adevăr, ar fi...
Rămâne totuşi o nedumerire: pe când „Ion Luca ŞI Caragiale”, pe când „Biserica ŞI catolică”, pe când „Tactica ŞI cavaleriei”?...
Animat de acelaşi neprefăcut entuziasm, salut şi intensa acţiune de epurare din limba română a adjectivelor banale şi a adverbelor triviale folosite înainte vreme. Nivelul de civilizaţie la care am ajuns, existenţa mai mult decât decentă şi activităţile vitale cărora nu le mai suntem slugi, ci stăpâni – toate acestea necesită, pentru a fi exprimate, un alt limbaj, alte mijloace morfologice şi sintactice decât cele la care au apelat înaintaşii noştri. Asemenea, pentru a oferi concetăţenilor putinţa de a pătrunde cât mai profund realitatea democratizării societăţii, salut renunţarea treptată la gradele de comparaţie, lăsând pe poziţii doar superlativul şi în mod cu totul excepţional comparativul. (Înainte „de” şi „după”.)
Aş putea veni cu zeci de exemple din zeci de domenii, dar mă voi limita la a reproduce fragmente din reportajul a doi comentatori de la un meci de fotbal, ştiut fiind că jocul acesta este cel mai democratic, cel mai iubit, un fel de hârtie de turnesol indicatoare a uriaşelor schimbări din viaţa noastră cea de toate zilele.
Aşadar: „Legendarul fundaş, extradotatul X, după o senzaţională incursiune pe flancul cel mai de stânga, serveşte o pasă excepţională celebrului atacant Y, care, cu un şut fabulos, trimite mingea la numai trei metri de poarta apărată de fantasticul Z, cel mai superior portar al echipei din ultimele săptămâni. Pentru a se asigura de vreo surpriză neaşteptată, nemaipomenitul Z execută o paradă genială, dar mingea, atinsă foarte inoportun cu vârfurile degetelor, îşi schimbă în mod fraudulos direcţia şi intră în poartă... Nu este pe departe vina lui Z şi nici a lui Y, posibil că nu au realizat într-un mod mai optimal indicaţiile antrenorului, deşi se ştie că sfaturile titanicului XY sunt bazele temeinice ale viitoarelor victorii istorice ale echipei, acum perdante cu opt la zero...”.
Istoria, şi faptul este de notorietate, se numeşte Istorie pentru că poate transforma orice chix într-o biruinţă banală, iar de aici întrebarea: şi-ar fi meritat Istoria numele, dacă cei doi comentatori ar fi folosit limbajul trecutului negru? Dacă, de exemplu, ar fi strigat, periclitându-şi bojocii: „Imbecilul de X, părăsindu-şi aventuros postul, dă totuşi o pasă normală blegului de Y, care trage aiurea, şi numai intervenţia stupidă a lui Z reorientează balonul în poartă, spre disperarea antrenorului XY, care demult ar fi trebuit să se apuce de vândut castraveţi...”?
Ei nu, hotărât lucru: suntem pe calea cea bună, numai o intensă şi titanică muncă de eliminare a prisosurilor din limba maternă ne poate oglindi în mod realist realitatea!
Dar, desigur, în aceeaşi măsură şi îmbogăţirea lexicului cu elemente noi, moderne. Şi fără a ţine cont de straturile sociale unde aceste elemente au văzut lumina zilei. Ca exemplu să luăm unitatea lexicală absolut inedită născută în discuţia de la bucătărie a două madame care se pretind: „Vai, crema mea de azi e atât de «cremoasă»!” „Parol, aşa e!”
Posibil că unii dintre noi ar putea avea ceva rezerve, dar când şi în majoritatea telereclamelor toate iaurturile şi cremele, cu excepţia celor de ghete, au devenit brusc „cremoase”, eşti nevoit să recunoşti că până şi o ţaţă are dreptul să participe efectiv la „creşterea limbii româneşti”.
Să le susţinem în travaliul lor!
Numai astfel vom putea duce un trai mai superior...
Eu personal sunt precis că asta-i situaţia...