Fragment dintr-o scrisoare*
Pentru tiparDa, e dat râului să susure. Nu e nici o ruşine. De ce să te strâmbi atunci? Ştiu versuri nemuritoare întemeiate pe adâncirea dialectului apei sau vântului. Întreg Eminescu e aici. Sau, dacă vrei – mi se pare că bătrânul antart e în cinste în cenaclul tău – stanţa nemuritoare a lui Jean Papadiamandopulos:
Le calme ruisselet traversé de lumière
Reflète les oiseaux et les ciels du printemps
O, Lyre! mais de l’eau qui va creusant la pierre
Au fond d’une autre noir plus forte est la beauté!1
Nu crezi, iubite poete, că poezia inventivă, în care un anumit Ion Barbu a căutat să se instaleze, este totuşi o poezie impură: că dacă pe atunci ar fi făcut matematice (cum face acum) poezia lui ar fi câştigat în curăţie; că şi-ar fi pus invenţiunea în teoreme şi perfecţiunea în versuri; că, în sfârşit (cum s-a mai spus), Byron neexilat, membru al Camerei Lorzilor, ne-ar fi scutit de mult patos oratoric şi fericit cu o poezie mai scurtă?
Ştiu, mă vei destitui (de myrth, de zeu, de liră, cum am spus într-o oră slabă), dar dau drumul cuvântului, cu cinism. Socotesc pe Jean Moréas drept primul poet francez (mai mare ca Rimbaud, ca Mallarmé şi Kafka2), pentru poezia lui de locuri comune reabilitate, „superficialităţi din adânc”, hrănitoare ca oliva atică răsădită în Aquitania.
Mi se întâmplă să plâng în trei ocazii:
1) Când îmi moare un câine, în realitate sau în Malte Laurids Brigge;
2) Când, la chef, lăutarii îmi cântă cântecul lui Iancu Jianu şi-al voinicilor lui:
Tot ca dânsul de armaţi
Şi pe cai încălecaţi
Feciori de lele nebună
Care noaptea-n frunză sună.
3) Când murmur cu Grecul, în vreo dimineaţă, ca şi a lui, de sfârşit de noctambulism prin hale:
Oliviers de Céphise, harmonieux feuillage
Que l’espritde Sophocle agite avec le vent!3
Voi putea distruge legenda, că am fost ori că sunt modernist? E o eroare care s-a acreditat din vina îndoitei mele specialităţi: toxicomania şi matematica pe care n-am ştiut să le ţin bine, să nu prelingă în scrisul meu.
Toate preferinţele mele merg către formularea clară şi melodioasă, către construcţia solidă a clasicilor. Un duh rău s-a amestecat şi a voit, dimpotrivă, să mă realizez, într-un fel de îngânare şi sugrumare, de precar tunel fără ieşiri...
Sunt cel mai demodat poet. Ceva mai mult, un rătăcit, un intrus în uşoara şi înaripata gintă. O ambiţie neroadă, de adolescent vanitos, m-a determinat să mă pregătesc îndelung (1914-1930) pentru a-i dovedi lui Vianu (tâlharul care mă mortificase, râzând de primele mele jocuri de acest fel), că pot la rigoare simula poezia în aşa măsură, încât... mărturisesc că în primele mele socoteli nu intra un atât de semeţ triumf!... să scrie o carte despre mine! Cariera mea poetică sfârşise logic la cartea lui Vianu despre mine. Orice vers mai mult e o pierdere de vreme.
Cea mai bună pagină ce-am scris este, cum ţi-am spus, Veghea lui Roderick Usher. Nu din cauza perversităţilor de acolo, dar în vederea adevărului care izbuteşte să se exprime. Sunt o natură absolut plebeiană. Un niebelung, robit să prefacă aurul împrumutat în coroane, numai prin ştiinţa penibilă a degetelor sale. Pot ajunge la cunoaşterea mântuitoare nu pe calea poeziei, interzisă mie şi alor mei, dar pe calea rampantă a ştiinţei, pentru care mă simt în adevăr făcut.
Crede-mă. Numai matematicile mă fericesc. Poezia mă declaşează, tocmai prin surclasarea pe care o încerc.
(1947)
* Publicat în anul 1947.
Note
1 Liniştitul pârâu pătruns de lumină / Oglindeşte păsările şi cerurile primăverii / O, Liră! dar mai puternică e frumuseţea apei / Ce se duce săpând piatra în adâncul altui întuneric! (Fr.)
2 Ştiu că e cehoslovac. Dar ce importă? (N.a.)
3 Măslini ai Chephisului, armonioase frunzişuri, / Pe case duhul lui Sofocle le clatină o dată cu vântul! (Fr.)