Poezia
Pentru tiparI
Neliniştitoarea problemă
dacă inspiraţia e la cald sau la rece
nu aparţine ştiinţei termice.
Raptusul nu produce, vidul nu conduce,
Nu există poezie îngheţată sau la frigare.
O fi cel mult vorba de cuvinte
foarte nepotrivite
ce se grăbesc să iasă
din cuptor sau congelator.
Faptul nu e important. De-abia ieşite
se uită împrejur şi-au aerul că-şi zic:
ce căutăm aici?
II
Cu oroare
poezia refuză
glosele scoliaştilor.
Dar nu e sigur că prea muta
îşi ajunge ei înseşi
sau recuziterului ce se împiedică în ea
fără să ştie că-i e
autorul.
Am venit pe lume...
Am venit pe lume într-un anotimp calm.
Multe uşi se deschideau, care acum s-au închis.
Alma Mater dormea. Cine a hotărât
să o trezească iar?
Şi totuşi
nu au fost atât de groaznice uraganele de după aceea
dacă încă puteam merge, ne puteam ţine de mână,
recunoaşte.
Şi dacă nu era uşor să te mişti printre eroii
războiului, ai viciului, ai nenorocirii,
ei aveau un chip, acum nu există nici măcar
modalitatea de a evita capcanele. Sunt prea multe.
Nesfârşitele închideri şi deschideri
pot avea un sens pentru cine e de partea,
care singură contează, a păpuşarului.
Dar acesta nu cere colaborarea
celui care îi ignoră scopurile şi meşteşugul.
Şi cine-i de acea parte? Dacă există cineva, cred
că se plictiseşte mai mult decât noi. Cu alţi ochi
am vedea mai mulţi plimbându-se
printre noi cu mai puţină plictiseală şi mai mult dezgust.
_________
„Alma Mater” (v. 3): „Alma mater: „naţionalismul” (L. Greco, Montale commenta Montale, p. 56).
Rimele
Rimele sunt mai sâcâitoare decât
doamnele Sfântului Vincenţiu: bat la uşă
şi stăruie. E imposibil să le respingi
şi, cu condiţia să rămână afară, sunt suportate.
Poetul decent le înlătură
(rimele), le ascunde, trişează, încearcă
o contrabandă. Dar făţarnicele ard
de zel şi mai devreme sau mai târziu (rimele şi bătrânele)
bat din nou şi sunt tot ele.
_________
Printre instituţiile întemeiate de preotul francez Vincent de Paul, canonizat de Biserica Catolică, se numără şi o companie de doamne pentru îngrijirea bolnavilor (v. 2).
Muza mea
Muza mea e departe: s-ar spune
(e gândul celor mai mulţi) că n-a existat vreodată.
Dacă a fost una, îmbracă straiele sperietoarei
De-abia proptită peste spalierele cu viţă.
Se zbate-n vânt cum poate; a rezistat musonilor
rămânând dreaptă, doar puţin cocoşată.
De scade vântul se agită încă
parcă să-mi spună mergi şi nu te teme,
până te pot vedea, îţi dau viaţă.
Muza mea a părăsit de mult un colţişor
de croitorie teatrală; şi erau oameni importanţi
cei ce se-nveşmântau cu ea. Într-o zi fu umplută
cu mine, se mândri. Acum mai are-o mânecă
şi dirijează cu ea un cvartet
de suflători. E singura muzică pe care-o suport.
Tu-ul
Criticii repetă,
de-pistaţi de mine,
că tu-ul meu e o instituire.
Fără această vină a mea ar fi ştiut
că în mine mai mulţii sunt unul singur chiar dacă apar
multiplicaţi de oglinzi. Răul
e că pasărea prinsă în cursă
nu se ştie dacă ea e ea sau una din prea multele
sale duplicate.
Celălalt
Nu ştiu cine îşi dă seama
dar comerţul nostru cu Celălalt
a fost o lungă înşelătorie. A o denunţa
va fi, mai mult decât un act de respect, un fel de
a cerşi îndurare.
Nu suntem răspunzători că nu suntem el
şi nici nu poartă el vina, sau meritul, înfăţişării noastre.
Nu e nici măcar teamă. Isteţ, flamingoul îşi ascunde
capul sub aripă şi crede că vânătorul
nu-l vede.
Pentru un „Omagiu lui Rimbaud”
Târziu ieşită din gogoaşă, tu, mirabil
fluture ce vorbeşti de la catedră
de exilatul din Charleville,
o nu-l urma în zborul lui prădalnic
de potârniche, nu lăsa să cadă
pene tăiate, frunze de gardenie
pe neagra gheaţă de asfalt! Căci zborul
tău va fi mai teribil – înălţată
de-aceste áripi de polen şi de mătase
în stacojiu halou în care crezi,
fiică soarelui, roabă gândului său
dintâi şi chiar stăpâna lui acolo sus...
_________
„ieşită” (v. 1): „înălţată” (v. 8); „fiică” (v. 11); „roabă” (v. 11); „stăpână” (v. 12): „farfalla” (fluture) este substantiv feminin în limba italiană, întreg subtextul poeziei face necesar să se ţină seama de acest lucru. „Omagiul lui Rimbaud” se referă la una care îl citea şi comenta pe Rimbaud de la catedră (E. Montale, în L. Greco, p. 51).
Cer şi pământ
Că de câteva secole cerul ar coborî pe pământ
tot mai iute
nu puteai crede. Acum când mi-e cu neputinţă
să ţi-o spun prin viu grai îţi dezvălui că n-a coborât niciodată
pentru că cerul nu e un bumerang
aruncat ca să-l vezi revenind.
Dacă l-am creat nu se lasă revăzut,
privat de însuşirea existenţei.
Dar dacă nu e aşa poate să se lipsească
de noi, zgura lui, şi de istoria noastră.
Siria
Spuneau cei vechi că poezia
e-o scară către Dumnezeu. Nu-i poate-aşa
de mă citeşti. Dar am ştiut-o-n ziua
când mi-am găsit iar vocea pentru tine,
amestecat fiind cu nori şi capre
semănate prin râpi să pască stuf
şi mărăcini, iar descărnatul chip
şi-l confundau soarele şi cu luna,
motorul se stricase, şi-o săgeată
de sânge pe o stâncă însemna
drumul spre Alep.
_________
Ecuaţia: poezia este scară către Dumnezeu, e plotiniană.