„Numai prin artă omenirea se poate salva de vid” (I)
Pentru tipar– O fi având şi întrebările naive dreptul la viaţă. Iată una, stimate domnule profesor: ce ar fi sau cum ar fi fost lumea fără literatură?
–Ţin să vă previn din capul locului: nu aşteptaţi răspunsuri exhaustive. În literatură şi în critica literară totul e relativ, totul este proiectat prin imagini şi judecăţi de valoare foarte personale şi, prin urmare, nu pot să nu fie impregnate de o anumită doză de subiectivism, deci adevărul nu poate fi exprimat în integralitatea lui şi în ultimă instanţă.
Simplificând lucrurile, putem spune că în vechime omul se simţea sărac cu duhul, având doar pâinea pe care şi-o dobândea cu mari riscuri. A vrut însă să mai facă şi poezie, să mai intoneze şi cântece, să mai vorbească şi în basme, în proverbe… Într-un cuvânt, a vrut o altă „pâine”, o pâine pentru suflet, cu care se hrăneşte de pe când nu existau hârtia, alfabetul, dar existau miturile.
Literatura are facultatea de a ridica viaţa cotidiană la nivelul unei realităţi superioare, esenţializată şi sublimată estetic (Mihai Eminescu ar fi spus că scriitorii „creează o altă lume pe-astă lume de noroi”). Numai literatura e capabilă să întreţină vie memoria unui neam. Fără memorie, istoria ar fi „înghiţită” pentru totdeauna de negurile uitării. Memoria este, aşadar, o dovadă a faptului că am existat, că existăm, că vom exista în timp, spaţiu şi istorie. Iar memoria trăieşte numai în şi prin cuvânt, mai ales în şi prin cuvântul artistic. În faţa memoriei şi a cuvântului – instrumente de lucru ale scriitorului – istoria şi timpul se dovedesc a fi neputincioase. Doar mancurţii nu au memorie, doar ei nu au nevoie de istorie şi de literatură. A demonstrat-o strălucit cunoscutul scriitor kirghiz Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul (1980). Prin intermediul literaturii fiecare om capătă posibilitatea de a „trăi” mii şi mii de vieţi „străine” (într-o singură viaţă!), mii şi mii de destine „străine” (într-un singur destin!), mii şi mii de frumuseţi imaginare, pe care viaţa de toate zilele ni le poate oferi, dar pe care ni le propune gata „extrase” şi „gratuit” cu atâta generozitate romanul, poezia, arta în genere. Făurindu-şi propria limbă, orice popor îşi făureşte, de fapt, propria literatură, propria viziune ontologică şi filozofică asupra lumii; propriile metafore, simboluri şi mituri într-un spaţiu predestinat. Iată de ce putem spune că literatura, în sensul larg şi vechi al cuvântului, este un mod specific de existenţă.
Întrebarea pe care mi-aţi adresat-o nu este nici pe departe „naivă”, de vreme ce se referă la omul din noi, adică la partea noastră de spirit, la modul de a gândi şi cunoaşte frumosul şi adevărul, la automodelarea noastră pe calea educaţiei estetice, la voinţa de perfecţionare, care pare să lipsească individului modern. De mii de ani, omul deschide cartea ca să ştie ce au gândit alţii şi, de mii de ani, închide cartea ca să gândească el însuşi.
– Acceptaţi să vă invit la un joc de-a ineditul? Să ne imaginăm că nimeni, până la noi, nu s-a pronunţat asupra motivului pentru care se studiază literatura. Şi că noi trebuie să vorbim primii despre aceasta. Aşadar, cu ce scop (sau din ce motiv) se studiază literatura?
– „Jocul de-a ineditul” pe care mi-l pretindeţi ar echivala, într-un fel, cu întrebarea „De ce respirăm?”. Cunoaşterea literaturii este o necesitate organică pentru dezvăluirea spiritualităţii şi a omenescului din om. Literatura răspunde avidităţii de cunoaştere a omului. Chiar dacă în epoca civilizaţiei tehniciste arta e pândită mereu de primejdii, ea rămâne a fi considerată singura în stare să salveze omenirea de vid spiritual şi de destrămare (Arta ne poate salva de haos, opinează filozofii contemporani). Existenţa noastră ar fi foarte plictisitoare şi foarte dezbrăcată de sensuri / rosturi, dacă ar fi să ne preocupe doar propria viaţă (preponderent materială). Literatura (cu întreaga-i gamă de manifestări: tradiţională, modernă, postmodernă, de avangardă în genere) ne permite să cunoaştem universul omenesc în totalitatea şi diversitatea lui, cu faţetele-i inepuizabile. Ea favorizează contactul individului cu memoria tuturor timpurilor şi a tuturor popoarelor, cu fantezia lor creatoare fără limite. Necititul cărţilor îl poate întoarce pe om la condiţia din timpul locuirii în peşteră...
– Întrucât am fost deprinşi, într-o vreme, să gândim mai mult citându-i pe alţii, pe „mai marii” literaturii, împrumutând gândurile altora, vă întreb: este literatura şi o artă a gândirii sau e doar o şcoală a trăirii?
– Şi una, şi altă, în egală măsură. Pentru că gândurile şi trăirile eroilor literari ne provoacă propriile gânduri şi sentimente. Altceva e faptul că, din anumite cauze (inerţia, lenevia, indiferenţa etc.), tinerii preferă de multe ori să „asimileze” în primul rând ceea ce le oferă alţii. Personal, nu văd un rău în faptul că cineva, în faza de început, învaţă a gândi cu idei „de împrumut” (vorba veche: „deşi toate sunt noi, nimic nu e nou sub soare”). Principalul e ca iniţierea să nu dureze mult, altfel se poate ajunge la imitaţie, la epigonism (în domeniul creaţiei). Intelectualul trebuie să aibă o frumoasă zestre spirituală, o comoară de valori pe care o poate aduna doar din înţelepciunea cărţilor. Şi astăzi încerc un sentiment de tângă şi de insatisfacţie dacă în urma lecturii unui roman nu mă aleg măcar cu un aforism memorabil. Simularea gândirii mă întristează mai mult decât lipsa gândului propriu. Cu cât gândeşti, cu atâta ai parte de trăire. Un om fără gânduri proprii este un om fără trăiri proprii. În fond, cea mai înaltă şcoală a gândirii şi a trăirii umane rămâne a fi viaţa şi cartea.
Îmi place nespus de mult zicerea poetului Victor Teleucă în legătură cu subiectul nostru: „E nevoie să fii inspirat nu numai când scrii, ci şi când citeşti. Există o inspiraţie a scrisului, dar şi una a cititului”. „Cititul ne-inspirat ucide scrisul inspirat” (Ninge la o margine de existenţă, 2002).
– Grădiniţa, şcoala, facultatea sunt un spaţiu favorabil învăţării. Însă nu e totdeauna aşa. Care ar fi motivele însuşirii insuficiente a literaturii de către o bună parte dintre tinerii filologi?
– Motivele sunt multe. Menţionez doar trei dintre ele, pe cele esenţiale: 1. filologia continuă a fi considerată cea mai „uşoară” specialitate (poate fi studiată „şi printre altele”), la care se pot înscrie oricând cei mai ordinari candidaţi, fără aptitudini reale în domeniu; 2. refuzul studenţilor de a citi literatura artistică (să fie oare o atitudine faţă de multă maculatură ce se editează azi şi faţă de scrisul de dragul scrisului modern?!), critica literară şi cărţile de estetică; 3. dezinteresul multor studenţi faţă de tot şi de toate: dezinteres faţă de marii scriitori, clasici şi contemporani, dezinteres faţă de prelegerile unor profesori, dezinteres faţă de manualele proaspăt apărute, dezinteres faţă de „creşterea interioară”, dezinteres faţă de ziua de mâine, adică faţă de profesia râvnită, care mai e şi rău remunerată la noi. Desigur, sunt şi destui studenţi buni, deschişi spre carte şi cu cartea deschisă, cum se zice, de dragul cărora face să fii profesor de literatură.
– Înţeleg că a ţine prelegeri în faţa unui auditoriu (mai ales studenţesc) înseamnă, implicit, să-i şi dictezi (chiar dacă o faci indirect) punctul tău de vedere. Putem, aşadar, conchide că literatura (cursurile de istorie a literaturii, de istorie a criticii literare) este o metodă de inoculare a ceva? A ce anume?
– Numai nu „metodă de inoculare”, numai nu dictat / „dictare” a unui singur „punct de vedere” – personal! Profesorul, care trebuie să fie şi critic literar, este dator, figurat vorbind, să se situeze pe un „podium”, de pe care să poată vedea cu claritate pe toţi marii scriitori, pe toate individualităţile marcante aparţinând celor mai diferite curente şi orientări stilistice. La fel trebuie să se procedeze şi în cazul criticii şi istoriei literare. Studenţilor li se propune în acest fel variate interpretări ale cutărui sau cutărui poet, prozator, dramaturg, critic literar, prin prisma diverselor monografii existente şi deci a diverşilor comentatori. Ceea ce nu înseamnă că cel care ţine prelegeri nu poate să aibă şi el preferinţele sale, anumite aserţiuni şi opinii proprii relativ la problemele esenţiale, pe care însă nu trebuie să şi le impună – e antipedagogic! – ci să le expună. Cine crede altfel se înşală. Altceva e când vii cu puncte de vedere care-ţi aparţin, când propui interpretări originale. Dar şi în aceste cazuri se procedează aşa cum trebuie să se procedeze: cu responsabilitatea ştiinţifică potrivită, cu dorinţa de a depăşi analizele clişeizate. În cele din urmă decide studentul de partea cui e adevărul... Dacă se „inoculează” ceva în timpul prelegerilor este numai dragostea pentru frumosul şi adevărul artistic.
– Deşi an de an promoţiile de tineri filologi sunt destul de mari, prea puţini dintre ei pornesc pe calea criticii literare. Evident, un critic de vocaţie nu apare oricum şi oriunde, dar, chiar dacă e aşa, de ce sunt atât de puţini tineri în critica literară?
– Două ar fi motivele obiective care explică într-un fel situaţia critică... a criticii tinere. Mai întâi, criticii se „iscă”, de regulă, din rândul bărbaţilor (şi aceasta nu numai la noi!); or, facultăţile de litere de la universităţile noastre sunt aproape în întregime feminizate. Vorba lui G.Călinescu: „N-am prea văzut o femeie chirurg, deci nici critic”. De la 1946 până în prezent Universitatea de Stat din Moldova a dat literaturii autohtone trei critici-femei: Raisa Suveică, Eliza Botezatu şi Ana Bantoş. Femeia e deschisă mai mult spre poezie decât spre riscul de a judeca pe alţii. Cele cinci volume de versuri ale studenţilor de la U.S.M. „Nu e om să nu fi scris o poezie” (2000, 2001, 2002, 2003, 2004) vorbesc de la sine despre muza preferată a viitorilor profesori. În rândul al doilea, critica este cel mai dificil, cel mai marginalizat şi cel mai „nerentabil” gen de creaţie, care aduce celui ce îl practică mai mult amărăciune decât satisfacţii. Aproape toţi văd în critică un fel de „cenuşăreasă”. Scriitorii au convingerea că doar pentru ei există critica: pentru a-i lăuda cu ocazia unor premii sau omagieri, pentru a-i populariza; profesorii de toate gradele aşteaptă de la critică modele de „analiză concretă” a operelor prevăzute de programă; elevii, studenţii, masteranzii şi doctoranzii caută în critică „surse de inspiraţie” pentru anumite lucrări „de carieră”, pentru teze de an, teze de licenţă, teze de doctorat; cititorii îşi închipuie că critica nu are altă bătaie de cap decât a le oferi „mură-n gură” informaţie despre cutare scriitor sau carte.
Critica literară nu este „o umbră” a scriitorului (aşa cum consideră francezul Gaetan Picon), deoarece ea „păşeşte” nu atât pe urmele cărţii noi şi ale scriitorului supus analizei, ci în fruntea acestora, căci ea, critica, e preocupată în permanenţă şi de valorificarea optimă a literaturii naţionale, de stimularea căutărilor ei novatoare, de estetică şi de filozofia literaturii. De asemenea, critica literară nu reprezintă o materie „parazitară”, ea nu trăieşte pe „spinarea” literaturii. Ea are propria „substanţă”, are propriile resurse, are propria „personalitate”, „individualitate” (trebuie să aibă!).
Anume prin aceasta se şi impune un critic autentic, nu prin scriitorul pe care îl interpretează, nu prin citarea de opinii ale unor critici remarcabili. Fără o hărnicie exemplară, fără devotament profesional nu poţi rămâne multă vreme în sfera criticii literare. Iată de ce majoritatea începătorilor în ale criticii devin peste noapte istorici literari, eseişti, publicişti, sau chiar apucă pe alte căi, mai uşoare, mai convenabile, mai fără probleme (citeşte: „fără nervi”).
– Întrucât am adus vorba de afirmarea dificilă a tinerilor critici, cum vi se par ei (cei pe care îi avem...). Ţin cadenţa, şi e bine oare s-o ţină? Au revoluţionat ei oare literatura, cum au declarat nu o dată, sau e vorba numai de „zgomot în saloane”?
– În raport cu mulţimea de poeţi tineri pe care îi avem, penuria criticilor tineri este mai mult decât izbitoare şi dezarmantă, dovadă că criticul propriu-zis „se creşte” cu mare anevoie, de aceea îmbătrâneşte înainte de vreme. Aş numi totuşi câţiva autori care dau, cum se zice, din coate: Nicolae Leahu şi Maria Şleahtiţchi de la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Iulian Ciocan de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, până mai deunăzi (titlul ultimei cărţi a acestuia Incursiuni în proza basarabeană, 2004, fiind totuşi o „copie” – vezi: Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, 1994), Marin Postu de la Universitatea de Stat din Moldova, Dragoş Vicol de la ULIM, Mihai Vaculovschi şi Vitalie Răileanu, Andrei Langa şi Felicia Cenuşă de la Academia de Ştiinţe a Moldovei, inclusiv doi-trei eseişti cu gust şi expresie... Numai că aceştia nu sunt chiar atât de tineri şi se arată a fi mai mult istorici literari decât critici de întâmpinare. De exemplu, Eugen Lungu debutează cu volumul Raftul cu himere, 2004, la vârsta de 55 de ani, răstimp în care a acumulat atâta „dragoste” pentru criticii şi istoricii literari de la Academie, încât a ajuns să-i caracterizeze în bloc printr-o „grandoare sterilă şi o micime neurastenică a potenţelor” (vezi p. 142 din aşa-zisa Istorie critică a literaturii din Basarabia, 2004, compusă din vreo... 7 prefeţe, disparate şi rău coordonate ştiinţificeşte, la nişte antologii pe genuri – tot o „copie” a unui titlu străin: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 1990). Oricum, ei cultivă un alt fel de critică (şi spirit critic) decât cea tradiţionalistă, vădit înnoitoare ca mentalitate şi concept, ca viziune şi formulă, cu aplicarea (fie şi parţială) a unor metode moderne de investigare a textului literar, cu o înţelegere mai specifică a poeticităţii şi a tehnicilor narative, cu un limbaj mai împrospătat şi mai atractiv (minus clişeele împrumutate din critica mai nouă din Ţară şi etichetările scabroase la adresa precursorilor). Au carte, sunt curajoşi (chiar cu riscul de a sări peste cal), posedă simţul ironiei. Supără însă nihilismul lor (al multora!) faţă de tradiţie, „morbul subaprecierii”, cum ar zice Mihai Cimpoi, precum şi lipsa de spirit critic în judecăţile de valoare privind tot ce se scrie în cheie modernă / postmodernistă. Au multă ambiţie, dar deocamdată nu prea bine stau la capitolul „amuniţie”. Oricum, e o ambiţie frumoasă, stimulatoare. Faptul că încearcă să „ţină cadenţa” cu timpul, că persistă în a se sincroniza cu critica modernă din alte părţi e salutabil, reprezintă o calitate ce merită a fi apreciată chiar şi atunci când constatăm şi unele „poticniri”. În ceea ce priveşte „revoluţionarea” literaturii, e încă prematur a ne pronunţa: autorii se află la primele lor cărţi, la primele dibuiri ale propriilor individualităţi creatoare. Prin urmare, se cuvine să-şi „revoluţioneze” mai întâi „sinele” critic, după aceea – literatura... Nu e bine, etic şi spiritual nu e bine, „să calci pe osemintele” înaintaşilor pentru a te „înălţa” pe tine. Înalţă-te, înainte de toate, prin propria ta muncă, prin cinstea şi responsabilitatea ta profesională. A scrie bine încă nu înseamnă a judeca şi analiza estetic bine. Totodată e timpul să se ia în calcul şi obiecţiile polemice drastice ale nouăzeciştilor din ţară, care atacă tot mai înverşunat poziţiile şi poeticitatea postmoderniştilor, învinuindu-i de trei mari păcate: au împotmolit poezia într-un intertextualism indescifrabil, au artificializat poezia până la refuz, au săpat cu mâinile proprii o adevărată prăpastie între cititor şi făcătorul de versuri. „Salvarea” ar fi instaurarea în poezia de azi a unei autenticităţi profunde şi nedisimulate, care ne-ar „mântui” de estetismul în sine ajuns la anacronism...
– Iertată fie-mi îndrăzneala, însă mereu am impresia că poezia nu e chiar ceea ce ne spune critica literară că este poezie. Nu în zadar tinerii condeieri caută alte şi alte modalităţi de exprimare poetică. Ei simt, intuiesc că poezia e altceva…
– De fapt, de când e lumea şi pământul, poezia e mereu altceva decât cred poeţii şi criticii literari că este. Inefabilul, misterul, acel „un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum” eminescian nu se lasă exprimat prin cuvinte raţionale, limpezi. Iată, de exemplu, trei definiţii moderne ale unor specialişti în materie, care spun şi nu prea spun ceva nou despre esenţa poeziei: „Poezia întruchipează, mai curând decât o esenţă improbabilă a limbajului, acea voinţă de a fi pe care întreaga literatură o poartă cu sine, paradis pierdut sau urmând a veni” (francezul Alain Vaillant); „Poezia este întâlnire de cuvinte, ciocnire de cuvinte, revoltă de cuvinte, explozie de cuvinte, dar pământul din ea e atât cât îl mai putem păstra în noi, în substanţa verbală, în pasta sonoră – e un fel de ecou…” (Ion Pop); „Poezia este o exacerbare a comunicării în condiţiile în care, permanent, oamenii se rup unii de alţii şi de ei înşişi. Poezia este una dintre măştile omului, mai adevărată decât adevărata lui faţă” (Bogdan Ghiu).
De fapt, misiunea criticii nu este de a defini poezia, ci de a o explica, analiza, interpreta, evalua. Nu însă înainte de a cunoaşte în adâncime natura poeziei.
Cei care au căutat întotdeauna şi caută în continuare să definească poezia sunt, înainte de toate, poeţii. Câţi poeţi mari – atâtea definiţii ale poeziei. Din mulţimea de definiţii reţinem câteva: „Ce-i poezia? O stare religioasă a sufletului nostru…” (T. Arghezi); „Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei” (I. Barbu); „Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor” (L. Blaga); „Poezia este unica avuţie pe care omul o are încă nejefuită” (N. Stănescu); „Poezia este aerul de sus în care poţi cultiva orice idee necesară vieţii omeneşti, afară de cartofi: cresc destui cartofi în pământ, de ce să umplem şi cerul cu ei?” (Gr. Vieru); „Poezia, această pasăre cu o aripă în concret, în viaţa palpabilă şi cu alta în imaginaţie, în geometrie, în abstract. E ca şi cum ar fi ajutată de aer, dar şi de vid. Curios zbor. De neînchipuit, însă totuşi existent” (L. Damian); „Poezia este o frumoasă amăgire pentru suflet când o scrii” (V. Teleucă); „Poezia… este o minciună care spune totdeauna adevărul” (J. Cocteau); „Toate lucrurile au un mister, şi poezia e misterul tuturor lucrurilor; nici eu, nici tu, nimeni nu ştie ce este” (F. García Lorca); „Vedeţi-mi cuvintele, sunt limbaj; vedeţi-mi sensurile, sunt literatură” (R. Barthes)…
Am putea înşira zeci şi zeci de definiţii ale poeziei: frumoase şi ingenioase, toate vor reuşi să exprime doar o parte de adevăr şi aproape toate vor fi formulate cu ajutorul metaforei poetice, adică cu ajutorul… poeziei. De ce? Pentru că, vorba lui Nichita Stănescu, „a discuta despre poezie este cu mult mai greu decât a o scrie, fiindcă nu eu o scriu, de fapt, ci ea mă scrie, ea mă foloseşte, ea singură, nu eu pe ea. Poezia nu este expresie a existenţei, ci existenţa însăşi”. Iată de ce cea mai plină de miez şi mai aproape de adevărul fiinţial îmi pare definiţia dată poetului / poeziei de către un filozof – Emil Cioran. „Oamenii, zice el, nu trăiesc în ei, ci în altceva, în lucruri, în preocupări. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile îi cad toate perpendicular pe inimă.”
Un lucru e cert: de la Aristotel încoace mai toţi creatorii de frumos artistic, mai toţi esteticienii şi teoreticienii literari sunt de acord cu opinia statornicită că poezia este, înainte de toate, metaforă în sensul larg al cuvântului, se confundă / identifică cu ea. O mărturisesc şi cei doi autori americani ai celebrei Teorii a literaturii, tradusă în peste 40 de limbi, René Wellek şi Austin Warren: „Noi considerăm că sensul şi funcţia literaturii se află în primul rând în metaforă şi mit” (pag. 254). Altceva e faptul că metafora se află mereu în evoluţie: metafora tradiţională se bazează pe asemănări raţionaliste, metafora modernă explorează intens ambiguităţile, „categoriile negative” (Hugo Friedrich), metafora postmodernă surprinde deosebirile paradoxale dintre lucruri. Cu alte cuvinte, modernizarea poeticităţii duce la modernizarea tipului de metaforă, iar modernizarea tipului de metaforă atrage după sine modernizarea poeticităţii. Dacă nu înţelegem aceste adevăruri, nu vom înţelege nici năzuinţa poeţilor spre Necunoscut, mereu nemulţumiţi de starea poeziei, pentru că sunt tentaţi mereu să impună noi viziuni asupra poeziei, noi atitudini şi tehnici poetice, o nouă paradigmă şi un nou limbaj artistic.
E drept, şi unii critici literari au căutat să statueze poezia, dar, din cauza că poezia nu este statică, ci proteică, esenţa ei nu poate fi sesizată până la capăt, exhaustiv. Nici chiar George Călinescu n-a reuşit s-o cuprindă într-o definiţie magistrală. Reproducem câteva formule, destul de parţiale şi aproximative chiar, dacă nu şi anacronice: „Ce este poezia? Un sistem de reprezentări mai cu seamă concrete, foarte asemănătoare, dar numai asemănătoare, nu şi înrudite, cu reprezentările aparent incoerente din vis şi cu halucinaţiile din anume boli mintale”; „Poezia este în primul rând lirism. Originalitatea constă în gradul de sterilizare a sentimentului prin tehnică. Dacă însă vibraţia lirică este absentă, orice sforţare formală este inutilă, stilul fiind atunci o tencuială pe pereţi de sticlă”; „Orice poezie mare stă pe un schelet de idei”; „Poezia se bizuie pe adevăr”; „Poezia este o muzică de idei”; „Poezia este un proces intelectual de cunoaştere a esenţelor lumii”; „Poezia este ceva care nu e nimic” (vezi: Opinii… despre poezie, în volumul: George Călinescu, Ulysse, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 411-428). Iar Irina Mavrodin, referindu-se la poetul modern şi la poezia modernă, recurge la formule „negative”: e „nonpoetul tradiţional”, e „nonpoezia tradiţională” („antipoezia”).
Oricum, trebuie să ne însuşim un adevăr baudelairian valabil pentru toate timpurile: Fără alimente putem trăi opt zile, fără poezie nici un minut.