Liviu Damian: tentaţia intertextualităţii
Pentru tipar;)
;)
Liviu Damian face parte din generaţia scriitorilor basarabeni care n-au avut libertatea de a beneficia de o iniţiere în ale scrisului artistic sub „patronajul” direct al marilor oameni de cultură din România interbelică. Mediul formativ de atunci, de care a putut să se bucure un George Meniuc, rămâne obiectul unor regrete târzii pentru congenerii lui Liviu Damian. Ei au fost condamnaţi de istorie să facă şcoala literaturii prin efortul unor lecturi autodidactice. Damian este însă unul dintre puţinii autori care vor conştientiza profund necesitatea cunoaşterii temeinice a literaturii române şi universale, ca o condiţie a constituirii propriei staturi poetice. În timp ce unii confraţi de-ai lui îşi sondau „forul lăuntric” în speranţa naivă de a descoperi acolo originalitatea absolută, el scria într-un eseu următoarele: Creatorii se continuă unul pe altul, îşi împlinesc motivele, îşi împrumută de multe ori subiectele, imaginile, fac, cu alte cuvinte, conştient sau pornind dintr-o neobişnuită intuiţie, ţesătura unei singure pânze, în care nu atât detaliul, ornamentul are importanţă, cât suflul întregului, atmosfera poetică, ideea de continuitate şi colaborare spirituală [1, p. 134]. Există aici, indiscutabil, începutul unei viziuni moderne asupra literaturii sau, mai exact, conştiinţa faptului că literatura provine din şi se face cu literatură. Ceea ce numeşte Liviu Damian „împrumut de subiecte” şi „colaborare spirituală” între creatori, în teoria literaturii se traduce prin noţiunea de intertextualitate. Surprinzătoare este constatarea eseistului că scriitorii fac, conştient sau intuitiv,ţesătura unei singure pânze. El vede literatura, pe linia teoriei kristeviene, ca pe un text infinit. În viziunea lui reapar principalele „teze” ale Juliei Kristeva: şi deschiderea textului spre textul infinit, şi interdependenţa dintre texte, şi „rescrierea”, şi relativitatea frontierelor dintre registrele scriptice individuale ş.a.m.d. Liviu Damian demonstrează, atunci când vorbeşte de „conştiinţa” şi „neobişnuita intuiţie” a scriitorilor de a lucra la aceeaşi „pânză”, intuiţia unor tipuri specifice de intertextualitate. E vorba, desigur, de ceaprogramatică, explicită, şi de cea implicită. Mai mult: atunci când subliniază că pentru înţelegerea „pânzei” (a literaturii în ansamblu) contează nu atât „detaliul” cât „suflul întregului”, el sugereazăcititorului necesitatea unei lecturi intertextuale a tuturor creaţiilor literare.
O dovadă a împărtăşirii depline – ca poet! – a acestei viziuni asupra literaturii o constituie şi simbolistica titlului Altoi pe o tulpină vorbitoare – carte a maturităţii sale scriitoriceşti. Ideea principală pe care e „clădit” titlul este aceea a unităţii diacronice şi sincronice a literaturii, şi că noutatea („altoiul”) îşi are şansele doar în interiorul acestei unităţi, prin raportarea constantă la cărţile mari, numele scriitoriceşti simbolice etc. Iată de ce cred că anume aici ar trebui căutată valoarea poeziei celui de numele căruia „se leagă în mare măsură efortul de intelectualizare a liricii române din Republica Moldova şi tendinţele ei spre modernitate” [2, p. 139]. Cu atât mai mult cu cât Liviu Damian a fost într-adevăr un poet „al soluţiilor artistice neordinare” [2, p. 140].
În pofida condamnării oficiale a „estetismului burghez” şi a „tehnicismului steril”, el a reuşit să se sustragă directivelor realist-socialiste, exersând modalităţile poetice practicate frecvent în literatura lumii libere. Dornic de dialog, fascinat de universul imaginar al poeziei lui Nicolae Labiş, Damian face primele încercări de scriere intertextuală în poezia Covorul din placheta de debut Darul fecioarei. În acest text personajul liric este un adolescent care se pregăteşte să plece la învăţătură. Îndrăgind imaginea cerbilor ţesuţi de mama lui în covorul de-acasă, află, în momentul plecării „la carte”, că bătrâna a vândut covorul. Vinderea „cerbilor” are asupra lui un efect psihologic similar celui pe care îl are împuşcarea căprioarei asupra copilului-martor şi „complice” al evenimentului în Moartea căprioarei: „Despărţirea lui L. Damian de cerbii din covorul ţesut de mâna mamei are ceva din dramatismul, dacă nu chiar din tragismul, despărţirii lui N. Labiş de căprioară...” [3. p. 420]. Cerbii fiind, fireşte, corespondenţii simbolici ai căprioarei labişiene:
Apoi în clipa când zvâcni fiorul
Întâii despărţiri în ochi brânduşi,
M-ai întrebat de mi-a plăcut covorul
Şi-ai spus că ieri vecinei i-l vânduşi,
Căci de mă duc la carte-n depărtare,
Să am un ban mai mult printre străini...
Atuncea bucuria mea cea mare
Primi în gene bobi de rouă plini.
(Covorul)Modelul este aşadar transparent – Nicolae Labiş. Interesantă este sugestia că într-un alt poem, cu titlul La vânătoare, „imaginea eroului întorcându-se de la vânătoare cu «o floare-n ţeava puştii», plin de voioşie că nu e în stare să masacreze natura”, se prezintă ca „o răzbunare întârziată, dar senină, a căprioarei moarte” [3, p. 420]:
Eh, vânătoare, vânătoare!
Cum poate mâna mea să-mpuşte?
Şi-apuc spre casă o cărare
Purtând o floare-n ţeava puştii!
(La vânătoare)
Poezia ar putea fi considerată ca o reluare a Morţii căprioarei, dar cu un alt deznodământ, cu unulsenin, căci vânătorul e, ca şi la Vasile Alecsandri – un... poet.
Un alt exemplu de intertextualitate (implicită) îl întâlnim în următoarele versuri:
Şi doar acea cu lama
Uşor păşind din umbră
În timp ce el n-o cântă
Se-apropie pe-ascuns.
(În picioare)Abordând tema destinului „celui ce cântă”, adică a Poetului în accepţie orfică, autorul face aluzie şi la mitul popular care închipuie Moartea ca pe o stafie „cu coasa”. E de reţinut faptul că Liviu Damian respectătabu-ul popular relativ la numele Morţii, numirea provocând, în credinţa populară, „materializarea” subiectului / obiectului vizat. Poezia e scrisă deci nu numai conform literei, ci şi în armoniecu spiritul gândirii populare. Întâlnită mai des în creaţia poeţilor autohtoni din generaţia lui Damian, această variantă a intertextualităţii pare a fi de o seamă cu literatura populară, cu folclorul care nu a cunoscut, în devenirea-i, salturi inovatorii, polemica dură ş.a.m.d.
Mai curajoasă sub aspectul experimentării posibilităţilor semnificante ale intertextualităţii este poezia Cine vede un rău, care reactivează mitologemul biblic despre răstignirea lui Isus. Subiectul liric, unul care luptă cu răul, este asemuit, printr-un exerciţiu aluziv foarte subtil, cu Isus Hristos (gest menit, poate, să sfideze şi restricţiile cenzurii ateiste):
Cine vede-un rău şi sare
Să mi-l ia de rădăcini
Chiar de cade fapta-i creşte.
Spinii lui se fac lumini.
(Cine vede un rău)
Prin aluzia la „spinii” / laurii „batjocoritori”, care se transformă într-o sursă a luminii, textul dobândeşte mai multă strălucire estetică, intensificându-şi, în acelaşi timp, funcţionalitatea semantică. De fapt, măsura deplină a scriiturii sale intertextuale o dau poemele în care Damian intră în dialog cu scriitorii contemporani, în special cu Nichita Stănescu.
Tripticul său intitulat Poetul luptându-se cu imaginaţia, subintitulat O viziune a sentimentelor, trimite – simultan – la Lupta lui Iacob cu îngerul şi la ciclul O viziune a sentimentelor de Nichita Stănescu:
Aceste cuie (de lumini, de lut?)
În care freamătul e bătut,
Şi se bate
Aş vrea să fie altceva
De parcă atunci nu l-ar şi nu ne-ar
durea şi chema.(Poetul luptându-se cu imaginaţia)
E de observat că autorul întreprinde aici un artificiu intertextual dublu: unul implicit (în cazul titlului) şi unul explicit, prin reluarea întocmai a unui titlu stănescian ca subtitlu la propriul triptic. Mai mult: pare să-şi asume riscul unei intertextualităţi triple, căci în interiorul textului dat poetul reactivează, iarăşi, motivul răstignirii lui Isus, acestuia fiindu-i asemuit, de data aceasta, poetul ca fiinţă care suferă pentru imperfecţiunea lumii. Liviu Damian intră aici într-o dispută („colocvială”) cu trei texte care deţin primatul semantic: cu poemul Lupta lui Iacob cu îngerul, cu întregul ciclu stănescian O viziune a sentimentelor şi cu legenda biblică a răstignirii – performanţă întâlnită mai rar la poeţii basarabeni din generaţia sa.
Nu este exclus faptul că dacă ar fi perseverat pe linia unei poeticimai livreşti, astăzi am fi cunoscut şi un alt Damian, mai puţin moralizant, însă tot atât de ferm în efortul de a racorda poezia de la noi la sensibilitatea artistică modernă. Ultimele sale producţii poetice, incluse în volumul Oile albe, oile negre... (1986), confirmă, încă o dată, această supoziţie.
Referinţe bibliografice
1. Damian, Liviu, Îngânduratele porţi. Secvenţe, Chişinău, 1975.
2. Ciocanu, Ion, Literatura română contemporană din Republica Moldova, Chişinău, 1998.
3. Bantoş, Ana, Liviu Damian: Avatarurile descoperirii verbului // Literatura română postbelică (integrări, valorificări, reconsiderări), Chişinău, 1998.