Triptic


1
Ca să te-aud, vorbeşte-ncet,
Ca să te văd, stai mai departe,
Nu da din mâini ca să te cred,
Ci-afundă-te niţel în moarte.
 
2
Încearcă marea cu piciorul,
Cu gura şi cu braţul tău,
Încearcă dragostea cu dorul
Şi înălţimile c-un hău.
 
Încearcă cerul cu pământul,
Focul cu apa uneori,
Încearcă lumea cu cuvântul,
Încearcă piatra cu fiori.
 
3
Am încercat. M-am încurcat...
Vroiam s-o iau mai pe departe,
Eram ca ceasul care-a stat
Şi-n loc de opt arată şapte.
 
Şi iar cerc dorul cu fiori,
Şi cerc fiorii cu-aşteptarea,
Şi cerc iubirile cu marea –
Şi-i vai de mine uneori...
 
 
* * *
Ce-i poezia? Un altoi
de gânduri vechi pe gânduri noi.
Şi invers, am mai zice noi.
Un fel de junghi
în verde trunchi.
Un fel de rană ce ascute
simţirea ramurilor mute
până-o preface-n verde clar
rodind căpuşă şi pojar.
Un fel de junghi
în verde trunchi
ce parcă-n glumă, parcă-n joacă
două dureri le întorloacă
şi-apoi se-aruncă-n plină vară:
să piară, să răsară.
 
Din rană creşte ramul.
 
 
Inimoasa strigare a vătăjelului de cuvinte
către imaculata doamnă a inimii sale, leat 1682
 
                               Primului poet al scrisului nostru – Dosoftei
 
Vai mie, potricălită cântarea iaste
şi hiersul meu geaba zburdează
dacă nu străluce peste vraful cetăţii
                doamna Odochia!
 
În van paharul dă ocheade – pita e mută
şi moartea sufletul îmi soarbe
dacă nu umblă prin ţarnă
                doamna Odochia!
 
Lumânarea se răstopeşte făr’ să ne vază
şi sărbătoarea cade-n mântuinţă
dacă nu se apleacă peste rana pământului
                doamna Odochia!
 
Poetul, hire de ogar în stele adulmecătoare –
rob al dorinţelor nelăcomoase
îşi ţine-n foc închipuirea până-l alină
                doamna Odochia!
 
Prefă-mă-n lăcuinţa nădejdilor dalbe
şi fă ca gura mea-n extaz să se despice
când te voi vedea peste codrii Moldovei,
                doamnă Odochia!
 
Peste brad verde, peste om ce crede
peste cel care vine din viitorime
lasă-te, zăpadă – lapte de pasăre –
                doamnă Odochia...
 
 
Iarbă de leac
 
Măceş de pe culmi.
Când eram zbătuţi iarna
în fierbinţeli fără noimă
tu ne veneai în ajutor.
Ne agăţam de viaţă
ca tine de maluri.
Mai era floarea de tei
gingaşă ca suflarea din mai –
ne amintea de cerul albastru
de luncile verzi fără capăt
de luna strălucind peste tei înfloriţi.
Şi mă ridicam în coate
ca să văd mai departe
acest codru fără de sfârşit
această verde gură de rai.