Teoria lumilor posibile şi arta romanescă a lui Umberto Eco
Pentru tiparTeoria lumilor posibile este formulată de Umberto Eco în Lector in fabula şi vizează intervenţia interpretativă a lectorului model în evoluţia fabulei unui text narativ. Incertitudinile narative nu funcţionează conform previzibilităţii specifice ştiinţei, ci în direcţia surprizelor, discontinuităţilor proprii operei de artă. Implicarea constructivă a lectorului este determinată de natura „leneşă” a textului care-i cere interpretantului „să facă o parte din munca sa”, astfel încât manifestarea lingvistică a conţinutului să fie re-elaborată prin intermediul cooperării hermeneutice bazată pe presupuneri cum sunt „ce nu s-a spus” sau „ce s-a spus”, presupunându-se că lectorul dezvoltă pe cont propriu aşa-zisele „capitole fantasmă”.
Elaborată în cadrul logicii modale, noţiunii de „lume posibilă” i se imprimă un nou conţinut în semiotica textuală, ea denumind „o totalitate de individualităţi înzestrate cu proprietăţi. (...) Cum însă unele dintre aceste proprietăţi sau predicate sunt acţiuni, o lume posibilă poate fi văzută şi ca un şir de evenimente. Dar întrucât acest şir de evenimente nu este real, ci posibil, el depinde de atitudinea propoziţională a celui ce le afirmă” [1, p. 128]. Fiind o „construcţie culturală” prin excelenţă, lumea posibilă presupune diverse combinaţii ale unuia şi aceluiaşi set de proprietăţi ale individului pe care le verifică prin raportarea la aşa-zisa lume „reală”, înţeleasă şi ea ca o construcţie culturală, deoarece evenimentele ei constitutive se bazează pe universul semantic global numit „enciclopedie”. O lume posibilă va fi, aşadar, „o parte componentă a sistemului conceptual al unui subiect” [1, p. 132] şi va depinde întotdeauna de anumite scheme conceptuale.
Pornind de la presupunerea că „orice fabulă este o lume posibilă” [1, p. 154], Umberto Eco delimitează, în ultimul capitol din Lector in fabula, normele şi instrumentele semiotice necesare unei analize a lecturii, oferind un exemplu de interpretare corectă a textelor în baza nuvelei Un drame bien parisien de Alphonse Allais. Demonstraţia orientează discursul lui Eco asupra următoarei întrebări: „În loc să se schimbe mesajele sau să se controleze producerea lor, e posibil să se opereze o mutaţie a conţinutului acţionând asupra circumstanţelor în care acesta ar fi receptat?” [1, p. 199]. Retorică, interogaţia vizează politica reprezentării într-o eră în care mijloacele media se manifestă din ce în ce mai mult ca un domeniu ce prevede controlul social.
Premisa teoretică de a transforma un text din „expresie” în „conţinut actualizat”, prefigurată în Lector in fabula, va fi reluată şi verificată cu minuţiozitate în opera narativă. Construite în marele laborator al studiilor critice şi teoretice, cele patru romane ale lui Eco ilustrează felul în care poate fi „consumată” informaţia, precum şi diversele posibilităţi de manipulare a acesteia. Aplicând preceptele „ştiinţei minciunii”, cum defineşte el semiotica, scriitorul edifică lumile posibile combinând şi recombinând la infinit datele unui set finit de coduri narative. Şi dacă discursul din Numele trandafirului sau din Pendulul lui Foucault este construit în aşa fel încât să demaşte non-sensul variatelor registre stilistice, un enunţ afirmativ fiind urmat de altul interogativ sau negativ ce-l contestă pe primul, discursul Insulei din ziua de ieri se disociază, cu fiece secvenţă, de evenimentele narate, perturbând coerenţa istoriei pentru a miza pe judecata implicită sau explicită a lectorului. În fond, ceea ce demonstrează Eco în cel de-al treilea roman al său este felul în care se pot construi lumile posibile.
Indicând prin Wn lumea posibilă afirmată de autor şi considerând că aceasta e construită dintr-un şir de stări de fapt, si.......sn, ordonate de intervalele temporale t1....tn, vom obţine formula fabulei Insulei din ziua de ieri, WNsi......WNsn, ce narează istoria lui Roberto de la Grive care, prin iulie sau august 1643, naufragiază pe o corabie pustie numită „Daphne”, unde rămâne un scurt timp, după care moare în încercarea de a ajunge la ţărm. Dar în orice WNsi există un C determinat, un personaj, în cazul dat – Roberto de la Grive, atitudinile căruia reflectă posibilul curs al evenimentelor aşa cum sunt imaginate sau dorite de el. Orice WNcsi trebuie să fie verificat de evenimentele succesive ale fabulei care infirmă sau confirmă aceste previziuni ale personajului. Afară de previziunile personajului, care în universul său narativ are dreptul să se întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă în situaţia X ar fi adoptat soluţia b şi nu soluţia a, pe parcursul transformării textului în macropropoziţiile parţiale ale fabulei se configurează o serie de WR ce indică lumile imaginate de lectorul empiric, prevăzute în text ca proiecţii probabile ale lectorului model. O primă constatare ce se impune aici este că în Insula din ziua de ieri seria WR prevalează asupra seriei Wncsi, construcţiile culturale realizate de lector fiind ghidate de naratorul extradiegetic. Pentru a defini lumea posibilă în parametrii ei culturali, trebuie să identificăm:
„1) o familie de indivizi actuali X.....Xn;
2) o serie de proprietăţi F,C,M......, atribuite acestor indivizi;
3) o relaţie între proprietăţi” [5, p. 142].
Dacă indicăm prin Wn lumea narată, prin Xi pe Roberto de la Grive, prin X2 pe părintele Gaspar, iar prin F, C, M, proprietăţile atribuite acestor indivizi, presupunând că Roberto de la Grive (X1) posedă proprietăţile f (naufragiat) şi c (novice), în timp ce părintele Gaspar (X2) posedă proprietăţile f (naufragiat) şi m (iniţiat), atunci rezultantul Wn poate fi reprezentat în felul următor:
|
Wn
|
f
|
c
|
m
|
|
X1
|
+
|
+
|
–
|
|
X2
|
+
|
–
|
+
|
Pentru ca o asemenea lume posibilă să reprezinte continuitatea evenimentelor narate, e necesar ca între indivizi şi caracteristicile acestora să existe un raport de interacţiune apt să genereze noi relaţii între proprietăţile entităţilor individualizate indicate simbolic prin următoarele formule: fAm, cAm, fAc. O interactivitate de acest fel dintre indivizi şi proprietăţi determină, la rândul ei, schimbările continui ale texturii. În consecinţă, lumea narată Wn devine dinamică. Dacă delimităm o secvenţă temporală de referinţă (o putem accepta pe cea propusă de narator, iulie-august 1643), atunci lumea globală narată rămâne divizată într-o serie de segmente diverse (Wnsi), fiecare porţiune reprezentând un anumit moment temporal.
Instanţa extradiegetică a Insulei din ziua de ieri reconstituie, în timpul t0, evenimentele unei istorii ce a avut loc în timpul t1, pe care protagonistul-autor al manuscrisului le-a povestit în timpul t2. În felul acesta, romanul conţine trei planuri narative, iar jocul constă în articularea construcţiei textuale ce prevede ca diversele segmente ale lumii narate să apară ca o consecinţă logică şi lineară a celeilalte.
Având la dispoziţie informaţii sumare culese din însemnările, scrisorile şi romanul lui Roberto, naratorul avansează anumite presupuneri privind evoluţia topicului pe care le verifică în termenii logicii modale. Artificialitatea manuscrisului regăsit consistă, aşa cum afirmă Eco în ultimele pagini ale romanului, în caracterul lui palimpsestic, în totalitatea de propoziţii care nu pot fi „îmbogăţite” pentru că sunt inconsistente. Generată de sistemul conceptual al lui Roberto (considerat a fi un subiect virtual), reprezentarea protagonistului este mereu pusă sub semnul întrebării de către autorul-narator care îşi promovează propria schemă conceptuală. Rezultă din această confruntare textura fantastică a unui univers în care câteva evenimente se conformează legilor lumii naratoriale, pe când celelalte rămân în spaţiul lumii posibile. Astfel, faptul că în secolul al XVII-lea nu era cunoscută încă tehnica nataţiei e confirmat de datele istorice incluse în „enciclopedie”, încercările iezuitului Wanderdrossel de a-i împărtăşi lui Roberto tehnica „mecanicii hidraulico-pneumatice” fiind receptate de lector ca „reale” şi „credibile”. Descoperirea „Pulberii de Simpatie” ce avea să marcheze destinul lui Roberto, este, prin urmare, necesară pentru evoluţia fabulei, venind în contradicţie cu principiile fizicii moleculare, ceea ce-i sugerează lectorului model să facă o comparaţie între cursul posibil al evenimentelor şi starea „reală” a faptelor. E tot atât de adevărat însă că pentru lectorul secolului al XVII-lea descrierea unui univers plin de spirite ce se asociau după afinităţile lor apare verosimil, întrucât venea în acord cu legile lumii „reale” de atunci. „E suficient să schimbăm enciclopedia şi vom obţine un dat divers” [1, p. 132], – afirmă Eco, aducând exemplul biblicului Iona, credibil pentru lectorul antic, pentru care faptul de a fi înghiţit de un peşte şi a apărea intact după trei zile de fermentaţie în stomac nu contrazice enciclopedia antică. O lume posibilă se va constitui, aşadar, printr-o referinţă la lumea reală, atât prima, cât şi a doua fiind construcţii culturale, limitate şi provizorii. Elucidarea naturii bizare a operaţiilor extensionale îndeplinite de lector în cadrul acestor construcţii face parte din proiectul generativ al Insulei din ziua de ieri, în care un posibil manuscris despre o posibilă expediţie în căutarea unui posibil „punto fijo” generează o posibilă istorie a descoperirii longitudinii, antrenând în acest act un posibil individ numit Roberto, naufragiat pe o posibilă corabie „Daphne” la frontiera dintre un posibil ieri şi un posibil azi.
Naratorul probează deci accesibilitatea lumii posibile a lui Roberto recurgând la interpretări psihologice de tipul: „un individ în W1 poate concepe lumea Wj dacă din punctul de vedere al structurii W1 e posibilă generarea, prin intermediul manipulării raporturilor dintre indivizi, structurii lumii Wj” [1, p. 146]. Accesibilitatea lumilor prevede identitatea indivizilor şi eventualele operaţii transformatoare ale proprietăţilor acestora. Pentru ca două lumi posibile să fie inaccesibile e suficient ca indivizii prezenţi în ele să fie identificaţi în funcţie de proprietăţile lor, diferenţa atrăgând după sine consecinţe de ordin psihologic şi estetic repercutate în naraţiune. A afirma că mai multe Wnsi sunt inaccesibile echivalează cu a spune că universurile lor, în aparenţă unificabile, sunt în realitate paralele şi nu au nici un punct de tangenţă. Pentru a nu suscita o contradicţie irezolvabilă în coerenţa naraţiunii, aceste lumi trebuie să-şi păstreze statutul de lumi potenţiale, adică să rămână lumi posibile. În Insula din ziua de ieri avem de a face cu o actualizare concomitentă a două lumi inaccesibile (cea a protagonistului istoriei şi cea a naratorului istoriei), provocând o contradicţie internă a instanţei enunţătoare. Structura inaccesibilă a celor două lumi posibile decurge din faptul că două voci diverse articulează aceeaşi fabulă în segmente temporale distanţate: W1 fiind un Wnsi enunţat de naratorul extradiegetic într-un timp t0; W2 fiind un Wnsi enunţat de instanţa intradiegetică într-un timp t1.
În W2, bunăoară, instanţa intradiegetică susţine că „Daphne” se găsea „cam pe la şaisprezece-şaptesprezece grade latitudine sudică şi la o sută optzeci longitudine”[2, p. 254], în timp ce în W1 naratorul extradiegetic argumentează că „Daphne” se găsea în realitate „la o sută şaizeci şi două grade est de Greenwich” [2, p. 254] ca longitudine şi la optsprezece grade latitudine.
Evident, simpla constatare a faptului că „Daphne” se afla la 1800 longitudine sau la 1620 nu are valoare în sine, dar dacă această contradicţie nu ar fi avut loc, Roberto ar fi fost caracterizat de o altă relaţie ce definea convingerea lui Wanderdrossel că epava se găsea nu pe meridianul o sută optzeci al lui (conform enciclopediei sale), ci pe meridianul o sută şaizeci şi doi al nostru, iar acesta ar fi fost un alt roman în care, posibil, Roberto nu ar fi fost plecat în căutarea longitudinii (din moment ce calcularea acesteia ar fi fost exactă), iar lumile alternative concepute în romanul său ar fi fost „realitate”. Autorul îi dă posibilitatea lui Roberto să inventeze povestea unei alte lumi în care „avea să dea uitării obida cu care-l rodea gelozia în lumea reală” [2, p. 369], dorinţa lui de a-l pedepsi pe Ferrante şi de a-şi edifica un viitor alături de Lilia fiind nişte variante potenţiale ale uneia şi aceleiaşi lumi posibile. Dacă acestea s-ar fi întâmplat în roman, Roberto şi-ar fi formulat propria lume WNC prin referinţă la un WN perceput ca lume reală, în care nici una dintre relaţiile deja existente nu ar fi fost valabile. Artificiul la care recurge Eco e descris în Lector in fabula: „Să admitem că lumea mea narativă este o lume reală, apoi să ne imaginăm un personaj al acestei lumi care-şi concepe o lume diversă. Dar să fie clar că această lume e inaccesibilă pentru lumea fabulei mele” [1, p. 167]. Acelaşi principiu este pus în ecuaţie în Insula din ziua de ieri,în capitolul „Despre originea romanelor”: „Naratorul recurge la orice stratagemă pentru ca cititorul nu numai să se bucure închipuindu-şi ceea ce nu s-a petrecut, ci şi pentru ca să uite la un moment dat că citeşte şi să creadă că totul s-a petrecut în realitate” [2, p. 369]. E prefigurată aici una dintre strategiile jocului interpretativ în care e atras lectorul model al textelor narative: lumea WN a fabulei e accesibilă pentru lumea W0 de referinţă, dar relaţia dintre ele nu va fi niciodată simetrică. Romanul nu dă prioritate nici uneia dintre şirul lumilor posibile, aprofundându-şi progresiv ambiguitatea într-un final de maximă incertitudine. „Deschiderea” romanului, căci anume principiile Operei deschise funcţionează în Insula din ziua de ieri, se produce printr-o continuă întrerupere şi ramificare a sensului. Naratorul se află în faţa cuvântului ca în faţa unei multitudini de variante ale evoluţiei fabulei. Mecanismul semiozei ilimitate eliberează limbajul de tirania „adevărului”, discursul menţinându-se orizontal şi deschis până la limita ultimă a operei, opera însăşi fiind doar una dintre multele lumi posibile.
Referinţe bibliografice
1. Eco, U., Lector in fabula. La cooperazione interpretativa nei testi narrativi, Milano, Bompiani, 1979.
2. Eco, U., Insula din ziua de ieri, Constanţa, Pontica, 1995.