Aurel Scobioală: Scriitorii când erau copii
Pentru tipar;)
;)
În peisajul literar chişinăuian volumul recent apărut Scriitorii când erau copii (editurile Prut Internaţional şi Ştiinţa, Chişinău, 2004) se înscrie ca o „tentativă” de a întredeschide o portiţă înspre universul miraculos al copilăriei scriitorilor. Copliăria are, la noi, o putere de atracţie sporită graţie faptului că aici s-a constituit, în perioada totalitaristă, o mentalitate bazată pe valoarea tradiţiilor recuperate, nu fără eforturi, dintre acestea făcând parte şi copilăria revendicată din perspectiva dreptului de raportare la un trecut recent nefalsificat. Alcătuită, în mare parte, din episoadele relatate de „copiii anilor treizeci”, cartea e o mărturie împotriva tendinţei irepresibile de idealizare a universului infantil, dar şi o dorinţă de a oferi şansa cunoaşterii realităţilor autentice de acum câteva decenii. Căci dincolo de întâmplările hazlii, şotiile şi năzdrăvăniile copiilor de atunci, dincolo de faptul că, după cum mărturiseşte însuşi autorul Aurel Scobioală, ideea cărţii i-a fost sugerată de micii cititori care, la întâlnirile cu scriitorii, îi provocau pe aceştia din urmă să se confeseze în stil crengian, este incontestabilă valoarea documentară a volumului ce ar putea servi la elaborarea unor eventuale studii de istorie a mentalităţilor. Chiar dacă imaginea neîntrecutului povestitor humuleştean planează deasupra multor întâmplări, cartea se constituie şi ca o probă de emulaţie sau de detaşare nu numai de la modul de a fi crengian, ci şi de la cel druţian sau chiar sadovenian. Prin urmare, nu lipseşte nici tentaţia mitizării universului copilăriei. Aidoma cireşului din Amintirile lui Ion Creangă, imaginea fetişizată a pomilor, „bunicii cei dulci” (Gheorghe Vodă), „lucrează” în memoria afectivă a scriitorilor, determinând o identificare a copilăriei într-o deplină armonie cu natura.
Îndepărtată în timp, durerea suportată în copilărie (în momentele evocate de Andrei Strâmbeanu, Gheorghe Vrabie ş.a.) este convertită în „materie primă pentru artă”, pentru arta rememorării. Trăsătură comună a mărturisirilor celor o sută de protagonişti (scriitori, pictori, actori, editori, profesori universitari, istorici etc.) o constituie retragerea într-o lume intimă, alcătuită din frânturi de visuri, de mituri, de istorioare prin intermediul cărora fiecare îşi regăseşte propria identitate. În fond, este vorba despre o caracteristică a copilului din Estul Europei, care se retrage în intimitate pentru a se regăsi. În comparaţie cu acesta, copilul occidental trăieşte mai mult în imediat, riscând uneori să se piardă în diversele tentaţii care îl pândesc.
Cu siguranţă, autorul are şansa de a pregăti şi o a doua ediţie, în care ar încăpea şi alţi potenţiali protagonişti.
…O întrebare pe care o provoacă această binevenită apariţie editorială este: „Oare cum arată copilăria aruncată în imediata sutelor şi miilor de copii din Republica Moldova ai căror părinţi au umplut lumea în căutarea mijloacelor de trai?”. E o întrebare la care merită să reflecteze şi profesorii, şi scriitorii, şi editorii.