Paul Goma: realitatea ca document
Pentru tiparLiteratura exilului românesc din secolul al XX-lea şi-a afirmat valoarea datorită scriitorilor Eugen Ionescu, Emil Cioran, Vintilă Horia, Mircea Eliade, Petru Dumitriu, Bujor Nedelcovici, Mihai Ursachi, Ion Caraion, Dorin Tudoran, în ţări precum sunt Franţa, Statele Unite ale Americii, Germania. Astăzi, după cum afirmă şi cercetătorul literar Mircea Anghelescu, numeroasele probleme de literatură nu pot fi abordate fără a menţiona numele mai multor autori prestigioşi care şi-au scris opera, în întregime sau parţial, în afara hotarelor ţării de origine. Nu se poate discuta despre istoria religiilor fără a ţine seama de Mircea Eliade, despre postmodernism şi avangardă – fără a menţiona numele lui Matei Călinescu, despre barocul european sau despre Ion Barbu şi Vasile Alecsandri – fără a aminti numele lui Alexandru Ciorănescu etc. [1, p. 9]. Un loc aparte în diaspora literară românească îi revine, fără doar şi poate, lui Paul Goma, scriitorul considerat „un Soljeniţân al românilor”.
În general, destinul literaturii româneşti din perioada postbelică se află în strânsă legătură cu destinul intelectualităţii din aceeaşi perioadă, pe seama căreia se află fenomene dintre cele mai controversate. De precizat că, după cum menţionează şi Sorin Alexandrescu, „nu orice scriitor este un intelectual în sensul propriu al cuvântului, pe care îl ştim de la Zola şi de la intelighenţia rusă, după cum nu orice inginer competent este un intelectual, ci numai acela care se angajează în societate”. Autorul volumului Identitate în ruptură face următoarea observaţie: „România a avut din acest punct de vedere puţini disidenţi: în trenul lui Goma s-au urcat doar Ionel Vianu şi Ion Negoiţescu, în acela al lui Dorin Tudoran – nimeni…” [1, p. 58].
Paul Goma, scriitorul „egalat în disidenţa sa activă şi curajoasă doar de un Ţepeneag”, cunoscut atât pentru numeroasele sale romane*, cât şi pentru „marele său capital moral şi istoric”, după cum îl caracterizează Nicolae Breban [2], s-a născut la 2 octombrie 1935 în satul Mana, judeţul Orhei. Este al doilea copil al învăţătorilor Eufimie şi Maria Goma, ambii din părinţi ţărani. Mama a absolvit Şcoala Normală din Chişinău, iar tatăl – Şcoala Normală din Orhei, ca bursier orfan de război. (Bunicul lui Paul Goma pe linia tatălui, soldat în armata rusă, a murit pe front, în 1915, în Galiţia.) În martie 1944 familia Goma se refugiază în Transilvania, în judeţul Sibiu, după ce în 1942 şi 1943 Eufimie Goma, tatăl viitorului scriitor, fusese „ridicat” şi dus în lagărul de prizonieri sovietici nr. 1 din Slobozia, Ialomiţa. În mai 1945 familiei i se interzice repatrierea.
În legătură cu momentul acesta, iată ce consemnează scriitorul în romanul Soldatul câinelui: „…mie, la vârsta de nouă ani şi câteva luni, mi s-a schimbat… nu identitatea (numele, prenumele au rămas aceleaşi), ci… locul naşterii. Un fleac ar spune unii; alţii s-ar amuza de această «frustrare». Pentru mine însă schimbarea aceea (de loc de naştere) nu a fost doar o «mutare», pe hârtie (…), ci castrare. Tăcerea pe care a trebuit s-o respect a devenit, cu timpul, uitare, absenţă. A fost nevoie de răbdare, de eforturi, ca să mă re-mut, să-mi recuperez acea parte de memorie care este mai mult decât pare: copilăria. Şi dacă, după vreo cinci ani (de la a doua naştere), îndepărtându-se pericolul, locul naşterii a fost restabilit, în acte, am continuat să tac şi să nu întreb, din inerţie părinţii au continuat să tacă şi ei, şi să nu-mi spună” [3, p. 67].
În 1953 Paul Goma a absolvit liceul din Făgăraş. Intră apoi la Institutul de Literatură Eminescu. În noiembrie 1956, în timpul Revoluţiei din Ungaria, este arestat, pentru că citise în public un capitol dintr-un roman. Este închis la Jilava, apoi la Gherla. În 1958 este eliberat, urmând o perioadă lungă de domiciliu obligatoriu.
Tentativa de a se reînmatricula, în 1965, nu-i reuşeşte şi Paul Goma susţine examene de admitere la Facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti. În 1966 termină de scris romanul Ostinato pe care îl depune la E.S.P.L.A. În acelaşi an debutează în revista Luceafărul cu povestirea Când tace toba. În 7 august 1968 se căsătoreşte cu Ana Maria Năvodaru. În 22 august 1968 (ziua invaziei Cehoslovaciei) îi apare volumul de proze scurte Camera de alături. În acelaşi an, după repetate încercări, trimite romanul Ostinato în Occident. În 1971 apare în franceză şi în germană, e prezentat la Târgul de Carte de la Frankfurt: delegaţia RSR îşi retrage standul. În acelaşi an expediază în Occident romanul refuzat în Ţară Uşa noastră cea de toate zilele, care apare în germană şi franceză (1972) şi este reluat, în 1974, la Gallimard.
Prin aceste cărţi Paul Goma intră în circuitul european şi în conflict grav cu autorităţile comuniste de la Bucureşti, ce culminează cu adeziunea la „Mişcarea 77” şi cu arestarea şi expulzarea lui din ţară.
La 20 noiembrie 1977 Paul Goma împreună cu soţia şi copilul ajung la Paris cu paşapoarte turistice, cerând imediat azil politic.
Abia după revoluţie i se publică şi în România cărţile. Îi apar periodic articole în revistele Vatra, Familia, Timpul ş.a.
Figură reprezentativă a disidenţei româneşti, Paul Goma este apreciat în Occident, mai cu seamă în anii ’70-’80, pentru talentul şi curajul său, o direcţie constantă a creaţiei fiind revelarea adevărului. Tipul de literatură creată de către Paul Goma este unul specific, caracterizat în ultimul timp drept „non-fictiv”.
„Eu nu mai poci să mă întorc la ficţiune. Şi, cum m-am explicat (…), nici nu mai voiu. Dacă-mi vine din senin, din cer, din părul cu mere mălăieţe – nu refuz. Dar nici nu caut cu tot dinadinsul”, mărturiseşte el în Jurnal. Lucrările autorului originar din Basarabia sunt gândite ca nişte replici la modelele de literatură din epoca ideologizată.
Scrierile lui Paul Goma sunt concepute din interiorul lucrurilor. Realitatea trăită este cea care dictează, personajul supunându-i-se: „Eu, aflat înăuntru, nu am o vedere generală: s-ar prea putea ca «opera» să arate neîntreagă, neterminată, perfuzibilă… Atât că nu mă preocupă rotunditatea ei. Pot trăi – în fine: supravieţui – şi fără «cupola» de încheiere. Nu tânjesc după «operă» finită, să fiu mulţumit dacă am înfipt câţiva pari. Măcar doi-trei ţăruşi”, conchide autorul cu autoironia ce îl caracterizează.
Pentru Paul Goma, scriitor preocupat de criteriile etice ale conduitei umane, totul începe cu locul de baştină, aflat pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, teritoriu al cărui destin îl obsedează. O dată cu apariţia romanului Basarabia, mai întâi în variantă de revistă, în Viaţa Basarabiei (nr. 1-4), iar apoi la o editură din Chişinău, scriitorul dezvăluie un moment decisiv al creaţiei, explicând inclusiv mecanismul scrierilor sale. El afirmă următoarele: „Cărţile pe care le-am comis toate sunt părţi, fragmente, capitole din una şi aceeaşi. Cea de faţă adună, reordonează ce am mai scris. N-am s-o pot rotunji, termina vreodată şi nimeni de după mine nu o va încheia” [4, p. 80]. Cavaler al dreptăţii şi al adevărului, „aparţinând unei epoci şi unei societăţi în care dezumanizarea ia proporţii colective, datorită chiar principiilor ce le animă, el vizează mai puţin aspectele individuale ale răului şi mai mult crima politică patentă”. [5]. Aceste cuvinte deschid o anumită perspectivă asupra prozei scriitorului din diaspora franceză: romanele sale, concepute într-un mod specific, nu respectă nici un fel de „reguli” romaneşti. Ele sunt „monologate”, naratorul fiind şi personajul principal la care se raportează actanţii şi toate „acţiunile”.
„Acţiunile” sunt corelate cu stările de spirit şi cu cele sufleteşti ale protagonistului.
Naraţiunea prin inserţie este determinată de nevoia de amânare, numită de către autor „armă folosită de fiecare dintre noi când povestim o întâmplare cumplită, înfricoşătoare, de care fugim cu amintirea, măcar amânând întâlnirea”. Ironic, sau mai degrabă sarcastic, el precizează condiţiile în care amânarea se transformă în „metodă literară”: „La mine a devenit chiar metodă literară, folosită cu oarecari rezultate în Gherla…”.
Deci adevărul faptului trăit este cel care prefigurează universul epic al lui Paul Goma. Cărţile sale sunt în primul rând mărturii ale faptelor trăite, faţa lumii fiind luminată din perspectiva individului care vorbeşte în numele unei colectivităţi.
Condiţia intelectualului căruia i se refuză împlinirea destinului se suprapune peste condiţia omului de rând căruia i se mutilează mentalitatea. Procesul acesta este urmărit pe „segmentul” propriei vieţi, dar şi pe cel al Afganului din Basarabia, personaj reprezentativ pentru istoria spaţiului pruto-nistrean.
Astfel, romanul Basarabia, axat pe istoria sau povestirea unui Afgan din partea locului, „istoriseşte”, de fapt, destinul lui Paul Goma, care la întrebarea: „Poate un povestitor să povestească povestea-vieţii-unui-om, altul decât sine, povestind (pentru a câta oară?) povestea vieţii sale?” răspunde dezvăluind concepţia de personaj pe care o împărtăşeşte: „Fără îndoială. Autorul se povesteşte pe sine. Altul, celălalt, adevăratul erou al cărţii este un pretext, un agent transportor”.
Virtuozitatea reflecţiei intelectuale este proiectată pe fundalul panoramic al dramei Basarabiei. Învingând disperarea basarabeanului de a fi el însuşi, autorul plonjează în realitatea faptelor ca într-o istorie ostilă. Personajul său adoptă un ton vehement, agresivităţii istoriei contrapunându-i o atitudine profund lucidă, tăioasă şi agresivă. Toate acestea fac parte din arsenalul lingvistic şi psihologic al autorului care îşi asumă cu toată răspunderea efortul dezvăluirii istoriei, a delimitării adevărului de minciună. Într-un anumit sens, personajul lui Paul Goma aminteşte de figura tristă a cavalerului Don Quijote care luptă cu morile de vânt ale istoriei. Amara şi revoltata figură a lui Don Quijote de la Nistru se proiectează într-un univers populat cu multipli „agenţi transportori”, cum îşi numeşte autorul personajele. Unul dintre aceştia, Victor, basarabeanul care îi propune lui Paul Goma să scrie „O zi din viaţa unui Afgan basarabean”, îi aminteşte autorului de destinul bunicului său, luat în armata ţaristă şi trimis pe frontul german, unde îşi află moartea şi este înmormântat în regiunea Pinse, de lângă Uinse. Victor este mai norocos. El rămâne în viaţă, revine după războiul din Afganistan în satul natal şi, urmându-şi destinul, ajunge, în căutare de mijloace de existenţă, în Franţa. Aceasta este deschiderea spre liniile de subiect, mai puţin tradiţionale, din care se constituie naraţiunea romanului Basarabia. În ce constă nonconformismul sau netradiţionalismul acestor subiecte? În primul rând în faptul că istoria este adânc interiorizată: nu subiectul sau personajul este amplasat în istorie, ci istoria se reflectă în destinul unui basarabean de rând: destinul lui Victor, amintindu-i autorului de renumita nuvelă a lui Şolohov Soarta unui om adevărat, repetă într-un fel destinul bunicului autorului. Deosebirea constă în „detalii”. „Detaliile” înregistrate pe casetă video includ prizonieratul basarabeanului care, pentru a supravieţui, se lasă convertit la islam. Este memorabilă în acest moment al naraţiunii imaginea tânărului calm şi senin care „dădea de ştire că fusese cuprins de acea pace care precede fie urcarea în sinucidere, fie căderea în sfinţenie”. Un alt episod care se conjugă cu primul, completându-se reciproc, este cel al bocetului: la vederea tânărului „cu obrazul acela prea senin ca să nu fie adânc neliniştitor”, rudele şi cei apropiaţi se pun pe bocit. De aici încolo autorul face o succintă „etiologie” a bocetului care este, de fapt, expresia suferinţei. Fenomenul ritual al bocitului este receptat şi explicat de autor din perspectiva apariţiei lui în condiţiile vitrege când „Cuvânt şi Armată… nu erau ale satului, ale târgului, ale neamului lor – ci ale Stăpânului: Romanul.” Etimologia cuvântului bocet ne transferă în planul unui arbore genealogic al lui Victor şi al părinţilor săi care „vor fi deschis ochii în plină cascadă de catastrofe”, ce vizează fiinţa psihologică, morală, spirituală şi biologică. Astfel, povestea flăcăului basarabean luat de ruşi la armată şi trimis în Afganistan constituie pentru Paul Goma un cadru adecvat de proiectare a destinului bunicului său, Chiril Goma, care a murit apărând interesele unui stat ce i-a ocupat Basarabia natală şi a tatălui autorului. „…Povestea-unui-om, a Afganului, era şi povestea tatii, şi îi făcuse mama mormânt-gol în ţintirimul din Mana, cu cruce spre Soare-Răsare, cu slujbă de înmormântare, cu parastase… Adevărat, tata nu era soldat – ca tată-său Chiril Goma, la 1914 (şi ca Afganul în 1981) –, ci deţinut, zek; arestat în ianuarie 1941, dispărut în Siberia cea îngheţată. Nici el nu cunoştea limba ţării al cărui cetăţean era, cu de-a sila: rusa” [6, p. 84].
Aceasta e una dintre faptele reale pe care scriitorul le transpune în roman fără a le transfigura artistic. În comparaţie cu forţa lor de sugestie orice mijloace artistice sau figuri de stil ar părea gratuite.
Prozele lui Paul Goma sunt axate pe un material acumulat de-a lungul vieţii. Anume astfel sunt concepute Jurnalul, din care au fost publicate patru volume, şi numeroasele romane, începând cu celebrul Din calidor, care i-a adus notorietatea în Occident.
Amintirea închisorii „modelează” optica personajului. Sensul acestei amintiri perpetue are menirea de a menţine capacitatea de receptare la cota cea mai înaltă a conştiinţei, a lucidităţii reci.
Aceleiaşi lucidităţi i se supune şi limbajul. Aflat uneori sub semnul formulei semnificantului fără semnificat, vocabularul ne trimite cu gândul la desemantizarea unui cuvânt erodat şi la limbajul de lemn. Acesta este dejucat, violentat, mulat pe o realitate încercată pe propria piele.
Interogaţia, calamburul, parabola sunt utilizate, de asemenea, la asamblarea acestei lumi în care realitatea înconjurătoare îi serveşte ca material de construcţie a romanelor în măsura în care îl susţine pe autor în căutările sale axate pe dorinţa de a nu se trăda pe sine însuşi. Atât faptul selectat din realitatea cotidiană, cât şi cel preluat din istorie, sunt raportate la adevărul care e mai presus de toate: adevărul despre Basarabia. Iată, bunăoară, portretul psihologic al românului basarabean conturat în raport cu cel al confraţilor săi de la limita vestică a românităţii:
„Sub unguri, vreme de un mileniu, românii din Transilvania au avut parte de suferinţe cumplite, printre nedreptăţi fiind nerecunoaşterea lor, autohtoni, ca naţiune, alături de ocupanţi (ungurii, secuii) şi de colonişti (saşii, şvabii). Însă în 1918, când s-au unit cu Patria Mamă, românii transilvăneni puteau să scrie şi să citească, aveau o identitate, ştiau cine sunt şi de unde se trag, ba îi învăţaseră carte şi conştiinţă de sine pe Românii din Principatele totuşi libere.
Prin comparaţie: sub ruşi, numai în 106 ani, basarabenii au fost striviţi, analfabetizaţi, deznaţionalizaţi, dezidentizaţi.”
Întrebarea firească ce decurge din această contrapunere de situaţii vizează direct firea, caracterul basarabeanului:
„Să fi fost moldovenii dintre Prut şi Nistru mai puţin bravi? mai inerţi? mai înclinaţi spre supuşenie decât transilvănenii?” (Basarabia, Viaţa Basarabiei, nr. 2, 2002, p. 53). Autorul aduce argumente istorice şi literare ce contrazic o astfel de perspectivă.
Conştiinţa de sine şi toate drumurile spinoase pe care le-a parcurs intelectualul din arealul românesc, atingând cotele cele mai tragice în spaţiul pruto-nistrean, în decursul a mai bine de jumătate de secol, constituie materialul romanelor sale, începând cu Din calidor şi terminând cu cel mai recent apărut – Basarabia (Bucureşti, 2002). În Arta refugii, bunăoară, la un moment dat, personajele, care nu sunt altele decât părinţii autorului, precum şi alţi intelectuali basarabeni refugiaţi în localitatea Gusu (nu departe de Sibiu), discută despre portul naţional sau „costumul naţional”, cum îi spune mama autorului, care în Basarabia s-a pierdut: „Din cauza invaziilor, zice mama. Aici, la munte, totul se păstrează mai bine, năvălitorii au intrat rar şi n-au rămas. Dar în Basarabia noastră numai cine n-a vrut n-a năvălit…”. Trecând de la „costumul naţional” la muzică, discuţia se desfăşoară în felul următor: „Avem şi noi cântece frumoase, zice tata, dar nu ne putem compara cu ardelenii. Cântecele noastre de jale îţi rup inima – de jale, dar nu ştiu cum, parcă sunt prea jălalnice…”. Mama, la rândul ei, observă că „doinele lor (ale ardelenilor – A.B.) seamănă cu portul… Parcă ar fi şi ele în alb şi negru… au un fel de demnitate în tristeţe… O reţinere în jale… Doinele lor nu bocesc, ca ale noastre” (p. 94-95). De menţionat că Marta Petreu susţine, în prefaţa romanului Arta refugii, că „opera lui Paul Goma se naşte dintr-un imperativ etic bine înrădăcinat în biografia sa, şi anume, din interdicţia de a uita şi de a tăcea tragediile, fie ele trăite, fie doar asumate”. Autoarea clujeană citeşte printre rândurile prozei scriitorului „etica unei fiinţe grav traumatizate de istorie, a unei fiinţe care s-a pomenit a fi mereu incomodă şi de prisos” [8, p. 6]. Iată şi autoportretul pe care şi-l schiţează însuşi autorul „Culorii curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor)”: „Ce eşti tu, Paul Goma? Eşti disident? Opozant? Comunist, fascist? Anarhosindicalist, liberschimbist? Eşti de dreapta, de stânga? De centru-trei-sferturi-spre-nord-est-faţă-de-sud-est? Ce eşti?… Întâmplător sunt scriitor. Prin structură, prin educaţie, formaţie, întâmplător gândesc, acţionez potrivit unui cod moral… Am învăţat, acasă, să fiu pentru bine şi împotriva răului – orice culoare ar avea, indiferent dacă poartă în frunte svastică ori seceră-şi-ciocan”. De altfel, acelaşi lucru îl susţine autorul şi în Jurnal de viaţă lungă: „Chiar aşa: ce-oi fi vrând de la ceilalţi (fireşte, vorbesc numai de scriitori şi numai de oameni buni)? Să facă ceea ce fac eu, adică să trântească în faţă «adevăruri» de care nimeni nu are nevoie, ba dimpotrivă: sunt jenante, dacă nu de-a dreptul rău-făcătoare? Bine-bine, dar un asemenea om («ideal», pentru mine) ar fi trebuit să treacă prin vămile prin care am trecut eu; hai să le mai enumăr o dată: năvala ruşilor în Basarabia; ridicarea tatei; războiul peste noi; refugiul, primirea… frăţească; fuga prin păduri; prinderea; lagărul de la Sighişoara; libertatea provizorie dintre aprilie 1945 şi martie 1953 (moartea lui Stalin), când am fost... aproape siguri că nu ne mai «repatriază»; apoi arestarea; apoi domiciliul obligatoriu; apoi agonia mamei, moartea tatei; apoi sărăcia cumplită materială; apoi încontrarea pe faţă cu sistemul (nu cu cenzura, nu cu partidul, nici doar cu Securitatea, ci cu sistemul); tratamentul aplicat de «colegi» pe când eram izolat şi interzis; pe când eram asaltat de ceilalţi, dar evitat ca ciuma de scriitori; în fine, exilul; în fine, exilul total; acesta: exilul total nu este acela în care nu mai ai nici măcar speranţa că vei «reintra» vreodată în ţară; exilul total este acesta: când rămâi fără nici un prieten (adevărat)” (p. 78-79).
Consecinţa rememorării periplului este apatia faţă de literatura concepută ca artă, ca artefact:
„Nu mai am chef să scriu. Dar scriu. Fiindcă ştiu: atâta timp cât scriu, mai respir, mai trăiesc. La urma urmei, scrisul meu, acesta, rezultatul, nu are rost pentru alţii, eventualii cititori (sau nu în primul rând); scrisul acesta este răsuflarea, încă bătaia inimii – după ce sufletul a murit” (Arta refugii, p. 85).
Referinţe bibiografice
1. Anghelescu, Mircea, Cămaşa lui Nessus, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000.
2. Alexandrescu, Sorin, Identitate în ruptură, Bucureşti, 2000.
3. Breban, Nicolae, revista Contemporanul, idee europeană, nr. 5, mai 2003.
4. Goma, Paul, Soldatul câinelui, Bucureşti, Humanitas, 1991.
5. Goma, Paul, Basarabia, roman, Viaţa Basarabiei, nr. 1, 2002.
6. Idem.
7. Ion Negoiţescu, Dialog, Bucureşti, 1986.
* A publicat volumele: Camera de alături (în limba română – 1968); Ostinato (în germană şi franceză – 1971, olandeză – 1974); Uşa noastră cea de toate zilele (germană şi franceză – 1972); Gherla (franceză – 1976, suedeză – 1978, română – 1990); În cerc (franceză – 1977); Garda inversă (franceză – 1979); Culorile curcubeului (franceză – 1981, olandeză – 1980, română – 1990); Patimile după Piteşti (franceză – 1981, germană – 1984, olandeză – 1985, română – 1990); Chasse – croise (franceză – 1983, trad. în română: Soldatul câinelui – 1991); (ed. franceză – 1986, română – 1993); Din calidor (franceză – 1987, română – 1989, 1995); Arta refugii (franceză – 1990, română – 1991, 1995 la Editura Basarabia din Chişinău); Astra (franceză şi română – 1992); Sabina (română şi franceză – 1993); Adameva (1995); Amnezia la români (Litera – 1995); Scrisori întredeschise – singur împotriva lor (1995); Justa (1995); Jurnal (în 4 vol., 1997); Garda inversă (1997); Altina – grădina scufundată, Editura Cartier, Chişinău, 1998; Jurnalul unui jurnal (1998); Scrisori (2000); Basarabia, Editura Flux, Chişinău, 2003.