Criticul generaţiei noastre
Pentru tipar;)
Colegul meu de facultate Iov Rusnac, azi pedagog la Bulboaca, comună de lângă Briceni, mi-a expediat două numere ale ziarului universitar de pe când eram studenţi – de la 23 iunie 1970 şi de la 30 iunie 1970. E acelaşi număr – 23 – apărut la două date diferite. Ambele inserează aceleaşi articole, numai că unul (de la 23 iunie 1970) conţine articolul I. Druţă: Povara bunătăţii noastre de Ion Ciocanu, iar celălalt (de la 30 iunie 1970) nu-l mai are.
Între timp, din cauza acestui articol care a fost ars cu întregul tiraj al publicaţiei, profesorul universitar Ion Ciocanu a fost eliminat de la catedră, pomenindu-se în stradă.
Era o perioadă când cei de sus – partidul – nu-l agreau pe Druţă.
Azi aceia (aceiaşi) şi l-au luat (din păcate) aliat pe autorul romanului Povara bunătăţii noastre, doar atitudinea faţă de Ion Ciocanu a rămas neschimbată.
De la 1970 încoace Ion Ciocanu a tot fost dat afară: ba de la catedră, ba de la editură, ba de la publicaţii, ba de la Uniunea Scriitorilor, ba de la Departamentul de Stat al Limbilor, ba de la Departamentul Relaţii Interetnice, dar nimeni niciodată n-a putut să-l dea afară din conştiinţa cititorului.
Împreună cu M. Cimpoi şi M. Dolgan, I. Ciocanu este criticul generaţiei noastre, pe care a lansat-o, a încurajat-o, a ajutat-o să se constituie, a sprijinit-o, a modelat-o.
Aveam un coleg care era la curent cu toate noutăţile literare.
„Când reuşeşti să citeşti totul?!”, l-am întrebat o dată.
„Dar nu citesc totul. Citesc doar recenziile lui Ciocanu, care citeşte totul.”
Ion Ciocanu citea totul. Era o „fabrică de citit”.
De aici şi frica unor condeieri de a publica tot ce le dibuia condeiul: „Dar ce-o să zică Ciocanu?!”
Ion Ciocanu ştie să facă obiecţii, să atragă atenţia scriitorilor asupra unor inadvertenţe, clişee, gafe literare, fără să supere. Aş zice că el ceartă iubind.
Deşi cred că într-o ţară cu atâţia poeţi este greu să fii critic. Toată lumea se supără pe tine: cutare că nu-l lauzi sau că nu-l lauzi suficient, altcineva – că pe el îl elogiezi, asta e bine, dar iată de ce nu-i critici pe ceilalţi?! Ş.a.m.d.
Am fost cu Ciocanu la o lansare de carte în satul în care am copilărit.
– Ce lucrează dumnealui?, m-a întrebat o rudă, la un pahar de vin.
– E critic!
– Cum?!, nu înţelegea ruda mea. Un om atât de blând, şi-i critic?!
Apoi, dintr-odată, acesta i s-a adresat curios:
– Şi mata cum, nu te temi să-i critici pe toţi?!
Iată că Ion Ciocanu nu se teme.
Nu numai critica literară, dar şi publicistica domniei sale e una bătăioasă.
Vă mai aduceţi aminte prelegerile despre limbă ţinute la radio câţiva ani la rând?!
În acea perioadă toată republica se trezea cu noaptea în cap (emisiunea era programată la o oră matinală), ca să înveţe de la Ion Ciocanu corectitudinea vorbirii. Păcat că partidul de guvernământ de azi dormea somn adânc, aflându-se pe atunci în ilegalitate, şi nu l-a ascultat pe Ciocanu! Cu siguranţă că discursul politic al membrilor acestuia ar fi fost azi un pic altfel.
Mai multe generaţii de ascultători, de cititori şi scriitori au avut ce învăţa de la Ion Ciocanu.
Pentru că Ciocanu e o instituţie.
De câteva decenii e un ferment cultural. Literatura basarabeană îi datorează multe.
Citind, scriind, gândind, recenzând cărţile altora – el îşi construieşte propria personalitate.
Una de referinţă în literatura noastră.