„Noi trebuie să cunoaştem şi să fim cunoscuţi”
Pentru tipar;)
– Stimate domnule Eugen Uricaru, fiece ediţie a Festivalului Zile şi nopţi de literatură se bazează, e de presupus, pe unele constante logistice inerente, dar are şi particularităţile ei. Care ar fi specificul prezentei întruniri ce configurează deja trinitatea unui început de tradiţie?
– La această a treia ediţie am avut şi un nou coorganizator, Institutul Cultural Român, cu care reuşim pentru prima dată o colaborare de asemenea nivel, pentru că festivalul presupune fonduri importante şi un aparat tehnic eficient. Gândiţi-vă că pregătirea ediţiei curente a început încă în luna decembrie a anului precedent. Sunt extrem de multe lucruri care trebuie puse la punct. Să amintim faptul că din străinătate au sosit aproape o sută de scriitori, fiecare cu avionul său, cu programul său ş.a.m.d. Şi noi trebuie să armonizăm lucrurile, ca să iasă totul bine. Desigur, de fiecare dată există şi mici incidente, dar se rezolvă şi acestea.
– Anul acesta au sosit şi scriitori din unele ţări care nu fuseseră reprezentate la ediţiile precedente.
– Au venit din zonele din care, în mod obişnuit, am invitat, în primul rând, din Europa, din Statele Unite ale Americii, Israel, Rusia. Dar adăugăm de data aceasta şi premiere: avem reprezentanţi din Tunisia, Pakistan, Azerbaidjan, Vietnam, China, Brazilia. Am invitat şi din Georgia, şi au fost de acord, ne-au confirmat şi zborul, însă bănuim că s-a întâmplat ceva imprevizibil acolo, în acea zonă tensionată, ceva care i-a împiedicat să vină. Să sperăm că la anul vor fi prezenţi şi scriitorii georgieni.
– Luând în consideraţie că unii dintre participanţii la ediţiile precedente ale festivalului au sosit şi la actuala întrunire, putem susţine că această amplă manifestare culturală are deja un prestigiu binemeritat.
– Noi avem următoarea concepţie strategică: să creăm un grup cât de cât constant al participanţilor la festival, un grup care să nu depăşească o treime din totalul invitaţilor, dar care, încetul cu încetul, în zece-cincisprezece ediţii, să ajungă la jumătate. Pentru că de fiecare dată invităm noi scriitori şi dintre aceştia se vor recruta, desigur, „piesele” statornice ale festivalului. Cred că nu e uşor să organizezi un grup constant de oameni ai scrisului, din care să facă parte personalităţi atât de deosebite şi cu renume. De obicei, oamenii cu renume sunt şi foarte suspicioşi sau se feresc de a fi manipulaţi, de a fi în prezenţa altor oameni de mare renume, pentru că, bănuiesc, li s-ar adumbri propria lor notorietate etc. Ei bine, credem că noi am reuşit să depăşim aceste obstacole. Iată, anul trecut a fost Amos Oz şi António Lobo Antunes, pe care îi vedem împreună şi la această ediţie. Apoi Jonathan Coe, care este un mare scriitor englez. Până la urmă, interesul pentru festival se va construi în măsura în care noi vom reuşi ca premiile Zilelor şi nopţilor de literatură să fie acordate unor nume importante, unor valori certe, aşa încât alăturarea în top a unui nou nume lângă cele cunoscute deja să reprezinte o victorie.
– Bineînţeles, ca personalităţi distincte, scriitorii presupun şi incompatibilităţi de caracter, tabieturi, superstiţii ş.a. Dar, în mare, festivalul realizează o compatibilitate valorică, deci şi psihologică, ceea ce contribuie la crearea unei atmosfere simpatetice.
– Aveţi perfectă dreptate. Dacă pornim de la ideea că acest festival nu este o simplă întâlnire, ci o sesiune de lucru, constatăm că interesul pentru teme şi interesul temelor în sine structurează valorile în cadrul festivalului nostru.
Anul acesta tema este „Singuri în satul global”. O temă mai completă, care solicită o anumită fineţe în receptarea ei, un fenomen pe care nu toată lumea îl înţelege, unii întrebându-se: „Cum adică, trăim într-un sat mare, care cuprinde miliarde de oameni şi, iată, suntem singuri?!” Dar, aşa este: suntem singuri. Din ce în ce mai singuri, fiecare dintre noi, în acest sat global. Pe măsură ce comunicăm mai mult, ajungem să nu mai comunicăm cu oameni, ci cu propriul nostru computer sau cu propria noastră imagine.
– Într-adevăr, e o temă greu de prins într-o singură formulă, pentru că, zicându-se „Singuri în satul global”, parcă s-ar realiza o... ciudată, paradoxală concomitenţă conotativă în care se întrepătrunde – ce? – constatarea, interogaţia, răspunsul? E aici, pare-mi-se, o pluralitate de vectori ideatici.
– Observaţia e corectă şi destul de fină, pentru că vizează una dintre multele dimensiuni ale temei. Anume, poţi să pui întrebarea, poţi să răspunzi, să afirmi, să negi. E ca într-un cristal, în care lumina poate veni din diferite părţi, creând imagini diferite.
– Mă gândesc, ca şi cum, la trei interlocutori care ar avea fiecare părerea sa, diferită de a celorlalţi doi.
– Dar nu găseşti că e interesant?
– Da, găsesc. Şi chiar l-am felicitat, în sinea mea, pe autorul care a lansat tema. Dar să nu facem un secret din ceea ce se ştie de un an: la finele ediţiei precedente a festivalului, această sintagmă a conotaţiilor polivalente a propus-o chiar domnul Eugen Uricaru.
– Da, mi s-a părut interesantă şi, pare-se, nu am greşit.
– Recunosc că atunci când am auzit-o reacţionai uşor... sceptic, dar, pe măsură ce „singurătatea globală” se insinua tot mai mult, ca ideaţie, dar şi ca situaţie, în conştiinţa mea, mi-am dat seama că formula nu e una de dragul formulei, ci e antrenantă, captivantă şi, desigur, neliniştitoare.
Însă iată paradoxul paradoxurilor „rurale”: dacă se zice, şi chiar aşa este, că ne simţim ca într-un sat global, acesta, satul, presupune o comunicare neamânată, rapidă, aproape instantanee; în sat distanţele sunt „mici”; satul e şi al rudeniilor, apropierilor dintre oameni. Atunci din ce motive apare singurătatea, tot mai friguroasă sufleteşte, însingurarea?
– Comunicările prin computere ne fac, de fapt, să nu mai dorim foarte mult să ne vedem cu celălalt, cu cel de la capătul opus al circuitului. Astfel, privirea în ochi nu mai există.
– Iar ochii sunt ferestrele sufletului, spunea poetul.
– Apoi, mai apare un alt fenomen în acest sat mondial – fenomenul receptării pasive a informaţiei. Pentru că televizorul, dacă e un mijloc de informare, e unul de informare unilaterală. În sensul că devenim prizonierii imaginii care ni se dă. Avem senzaţia că participăm la ce vedem acolo, însă, de fapt, precum spuneam, nu conştientizăm că participăm la ce ni se dă, nu participăm la fapt. Din fapt se selectează, după voinţa producătorului, după voinţa ziaristului, ceva ce ni se dă nouă, şi noi, din tot complexul evenimentului, receptăm numai ceea ce ni se selectează. După care, „participăm” şi exprimăm opinii, iar uneori ne putem exprima chiar prin vot, în funcţie de respectivul fragment de informaţie.
– De unde ceea ce se numeşte manipularea, uniformizarea, lehamitea, iar mai dur spus – îndobitocirea, versus singurătatea...
– O altă chestiune, după mine înspăimântătoare, e că peste tot – şi în Australia, şi în România, şi în Moldova, şi în Canada... – se dau publicului aceleaşi filme, aceleaşi seriale, aceleaşi idei, aceleaşi piese muzicale. Încetul cu încetul, diversitatea de care suntem foarte mândri va fi înlăturată de această producţie standard, care nu întotdeauna – sau mai totdeauna – nu e de bună calitate.
– Şi la acest festival, inclusiv în luările de cuvânt, e de remarcat că mai mulţi colegi din alte zone ale lumii – ca şi noi, basarabenii, ca şi noi, românii în general – mai ţin la felul lor de a fi. Să zicem, vietnamezii, chinezii. Cum credeţi, va începe o nouă „luptă” pentru păstrarea identităţii?
– După părerea mea, pe lume este loc pentru toate culturile, pentru toate limbile. Numai că se întâmplă ceva: o naţiune puternică din punct de vedere economic doreşte să-şi impună propriile valori în acelaşi regim în care îşi impune bunurile materiale. Deci statele puternice, de exemplu Franţa sau Anglia, investesc sume imense în propagarea culturii lor. Iar noi stăm şi ne întrebăm, asemenea naţiuni ar mai avea nevoie de cheltuieli ca să-şi difuzeze cultura? Ei bine, s-a ajuns la concluzia că trebuie. Atunci noi, micile naţiuni, ce vom face, dacă nu avem grijă să difuzăm cultura noastră, pentru a comunica altora cum suntem noi? De rămânem inerţi, vom pierde acest „război” (între ghilimele, dar e un război, un război cultural). Deci, încetul cu încetul, consumând produse franţuzeşti, consumând cultura franţuzească, vom deveni şi noi, într-un fel sau altul, francofoni, francofili, francezi până la urmă. Însă am dat exemplul cel mai nepotrivit, pentru că nu Franţa e cea mai agresivă în atare expansiuni uniformizatoare.
– Bineînţeles, nu Franţa.
– Se ştie cine. Şi dumneavoastră acolo, în Basarabia, aveţi exemplul culturii de la răsărit, care, o dată cu administraţia, cu armata, vi s-a impus. Să fim realişti: modurile diferite de a gândi cultural în Moldova şi România provin exact din această sursă; din cauza presiunii culturale mai mari decât în România a anumitei culturi.
– Să sperăm că aici e doar o nuanţă şi nu o diferenţă de structură şi că totul se poate recupera întru sincronizare şi perspective culturale comune.
– Şi eu nădăjduiesc că este o nuanţă de diversitate, şi dacă oamenii de cultură din Republica Moldova vor rămâne pe făgaşul culturii româneşti, vor îmbogăţi cultura românească, aducând aceste elemente de la vecini. Deoarece trebuie să pornim de la ideea că totdeauna la vecin există ceva interesant. Şi el are ceva care te interesează, care-ţi place. La rândul său, şi el, vecinul, vede la tine lucruri care îl interesează. Haideţi să punem în circulaţie lucrurile care interesează reciproc.
– Evident că una din raţiunile implicite ale festivalului ţine de aspectele diversităţilor în multitudinea raporturilor posibile dintre ele. Iar cineva a spus că Zilele şi nopţile de literatură de la Neptun ar fi cea mai mare manifestare culturală din sud-estul Europei.
– Eu cred că este un festival de talie peste medie. Poate concura cu alte manifestări afine din toată Europa, nefiind cu nimic mai prejos. Nu pretinde a fi primul în lume, dar poate intra în primul rând de interese. Ideea principală de la care am plecat a fost că noi trebuie să cunoaştem şi să fim cunoscuţi. Nu neapărat toată lumea trebuie să plece în străinătate şi să spună cine suntem noi. E bine să vină şi străinătatea la noi să vadă cine suntem. Şi în această alternativă – dă-mi şi îţi dau – cred că toată lumea câştigă, iar România poate deveni prin acest festival o forţă culturală de prim ordin, mai ales prin faptul că pune în contact scriitorii noştri cu colegii lor din lume şi că scriitorii lumii se cunosc înde ei în România.
– Astfel întregindu-se o imagine mai cuprinzătoare a culturii europene şi, poate, chiar mondiale.
– Eu cred că scriitorii români care au participat la acest festival şi-au depăşit nişte rezerve, nişte complexe faţă de ceea ce se întâmplă în lume. Pentru că una e să iei din bibliotecă volumul unui mare scriitor şi alta este să te întâlneşti cu el, să comunici, să înţelegi că el e mare scriitor prin simplul fapt că este el însuşi. Nu imită pe nimeni. Şi atunci scriitorul român are toate şansele să înceapă o introspecţie, pornind de la întâlnirea cu celălalt, şi să-şi pună în valoare rezervele necunoscute până atunci ale propriului talent.
– Astfel ne apropiem de momentul „dezvăluirilor” axiologice, valorizante cvasianticipate, care s-ar referi la opţiunile juriului actualei ediţii.
– În primul rând, vreau să spun că juriul a fost impresionat de intervenţia lui Amos Oz din anul trecut. O intervenţie extraordinară despre toleranţă. Iar unul dintre obiectivele premiilor este şi această toleranţă interetnică. Amos Oz fiind unul dintre semnatarii Declaraţiei de la Geneva, care a atras atenţia asupra posibilităţilor de pace din zona Orientului Apropiat, declaraţie semnată de scriitori israelieni şi palestinieni care au găsit un loc unde s-ar putea întâlni: cultura. Şi pornind de la cultură s-ar putea să se construiască şi un spaţiu al păcii într-o zonă foarte frământată. Iar Amos Oz este unul dintre remarcabilii militanţi pentru pace, pentru înţelegere între popoare. Efectiv, eu am rămas impresionat de reacţia lui când am vizitat Mănăstirea Curtea de Argeş. Era adânc emoţionat şi a înţeles spiritul locului, un spirit profund. În acelaşi timp, Amos Oz este unul dintre cei mai mari romancieri ai lumii. În topul celor mai buni o sută de romancieri dintotdeauna ai lumii, exegeţii americani l-au introdus şi pe Oz. Este şi autorul care are patru cărţi traduse în româneşte, fiind foarte cunoscut şi apreciat şi la noi. Cred că este un nume care ne onorează şi acoperă sută la sută mesajul pe care îl vrea acest premiu: valoarea operei literare, contribuţia autorului la afirmarea libertăţii de expresie, pentru că Amos Oz este şi un om foarte curajos.
Celălalt premiat este un poet sloven, Tomaž Šalamun, care, culmea, este mult mai cunoscut în Statele Unite decât în Europa. Dacă pe continentul nostru este considerat un poet foarte bun, peste ocean trece drept unul din modelele poeziei americane de astăzi. O dată cu acest premiu, va primi şi ediţia românească a unui volum al său.
– Dacă pornim de la noţiunea ce ne-a întrunit aici, la Neptun, – cea de „sat global”, – ar reieşi că America ar fi una din mahalale.
– Da, ar fi o comparaţie.
– Domnule Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, dragă Eugen Uricaru, să admitem că am trecut deja de partea oficială a dialogului nostru, venind spre prozatorul care eşti. Aşadar, orice scriitor e „interesat” de singurătate în dublă ipostază: singurătatea sa existenţială, necesară creaţiei, şi singurătatea personajelor sale. Te-aş ruga să te referi la această dedublare întru solitudine a prozatorului, romancierului Eugen Uricaru.
– Singurătatea scriitorului porneşte de la faptul că pe nimeni nu interesează cât se chinuieşte scriitorul ca să facă o carte. Pe toată lumea o interesează rezultatul. Deci întreg acest travaliu, care totdeauna are şi o parte de suferinţă, este o muncă în singurătate. Când scrii o carte, eşti numai tu cu personajele tale. Atât. Nu poate să te ajute nimeni. Iar când reuşeşti să creezi un univers, te simţi bine în universul tău, pentru că îl poţi cerceta, îl poţi cotrobăi, ca să spun aşa. Dar scriitorul are şi o altă singurătate, singurătatea socială. Pentru că este altfel decât toată lumea. Este omul care are o prezenţă socială destul de mare. Dar prezenţa sa socială sau prestigiul său nu coincide cu persoana sa. Niciodată. El poate să trăiască ascuns într-un cartier de bloc, în cartierul Botanica sau în Giuleşti, la Chişinău sau la Bucureşti, şi să fie cunoscut nu el, ci cărţile lui, la Paris sau în propriul său oraş şi, ieşind din bloc, este pus la respect de portar, de poliţistul din colţ. În faţa lor el nu e marele scriitor. Are o dublă existenţă.
– Te-ai întrebat vreodată care personaj din opera ta „ia” cea mai mare doză de singurătate?
– A-a-a, mi-ai pus o întrebare neobişnuită... Ei, am început cu singurătatea primului personaj pe care l-am construit cu adevărat şi la care ţin. E vorba de protagonistul romanului Rug şi flacără, Alexandru Bota, din care am vrut să fac un simbol al patriotului român, care nu totdeauna e înţeles de cei cărora le face bine. Şi mi-aduc aminte ce mi-a spus mama mea, când am plecat de acasă – foarte tânăr, aproape adolescent: „Bine cu de-a sila nu se poate face, rău – da”. Şi de atunci mă feresc foarte mult să fac rău, pentru că tot timpul suntem tentaţi, cei din naţiunea noastră, să facem lucrurile cele simple, cele mai uşoare, totodată eu încercând nu neapărat să le fac bine prietenilor mei, ci să le arăt binele.
– Dar, în contextul literaturii române, care ar fi cel mai nelumit personaj? Marele singuratic al lui Marin Preda sau există inşi şi mai solitari?
– Eu cred că şi personajele lui Camil Petrescu sunt de o singurătate tulburătoare. Ladima, spre exemplu, din Patul lui Procust. Apoi Marin Preda, în Marele singuratic. Chiar el era un mare însingurat. Însă ideea singurătăţii e una care circulă în literatura europeană, în special în literatura existenţialismului. Să ne amintim de Camus.
– Eu mă gândeam la singurătatea urmuziană sau la cea din opera lui Eugen Ionescu.
– Da, sau la Eugen Ionescu, care e o singurătate dusă la extremă, până la distrugere şi autodistrugere.
– Încheind pe o notă optimistă, să sperăm că Zilele şi nopţile de literatură de la Neptun împuţinează singurătatea din satul global. Vă mulţumesc.