De la interdicţia de a fi trist la obligaţia de a fi singur
Pentru tiparPână nu demult în patria mea era interzis să fii trist. Uriaşul sistem de propagandă denunţa metodic tristeţea, melancolia, pesimismul în general. A fi trist era mai mult decât de prost gust, în momentul în care elanul tineresc al noii republici populare muta munţii din loc; devenise chiar o greşeală politică. O astfel de carenţă putea fi denunţată chiar şi retroactiv. De pildă, se lăsa să se înţeleagă că marele poet romantic Eminescu ar fi avut şi mai multe merite în ochii posterităţii comuniste (el, care luase deja în braţe cauza proletară!) dacă nu s-ar fi lăsat influenţat de pesimismul lui Schopenhauer. Deci trebuia să gândeşti „pozitiv”, cum spun astăzi managerii randamentului economic. Iar pe atunci ţi se oferea o reţetă simplă: să frecventezi bibliografia lăsată de troica optimismului internaţional: Marx, Engels, Lenin – un DTT ce distrugea vermina sentimentelor slabe.
Dar Marx părea bun în toate sosurile. Îmi amintesc, de asemenea, cu câtă condescendenţă se vorbea şi despre poezia „tristă”, „monotonă”, chiar „morbidă” a unui alt mare poet român – Bacovia, a cărui sensibilitate ultragiată auzea până şi „materia plângând”. Ştiind acum că dispersia permanentă a galaxiilor va sfârşi prin a deveni o supă informă, din care va continua să se hrănească doar energia vidului, am putea să ne uităm cu mai mult respect la plânsul cosmic bacovian.
Unde vreau să ajung?
Orice ideologie dominantă se simte în nesiguranţă câtă vreme nu poate controla intimitatea individului. Iar tristeţea umană pare un fel de rugină capabilă să atace robusteţea unui sistem. Şi în Biblie tristeţea era suspectă. Iov nu trăia chiar o situaţie de viaţă normală în trista lui mizerie. Ceea ce i se întâmpla era considerat doar o stare pasageră, o punere la încercare, o pedeapsă. Cu toată imensa compasiune pe care o afişează, nici creştinismul nu concepe că omul trist e frecventabil. Omul trist este o aberaţie şi pentru doctorul Freud, cel care cu degete lungi de cuvinte căuta prin măruntaiele sufletului să extragă tumoarea melancoliei. Ce faci tu acolo singur în camera ta? – iată ce vrea să ştie, zi şi noapte, ochiul orwellian. Şi, de asemenea, ochiul inchiziţiei, ochiul ştiinţei, ochiul pedagogic al societăţii. Nu trebuie să fii singur, nu trebuie să fii trist, nu trebuie să te dai cu capul de pereţi. Fii interactiv, fii dinamic, fii sociabil, fii pozitiv... Suferinţa şi singurătatea sunt stări parazitare care trezesc de îndată şi reflexul de mod imperativ al opiniei publice.
Iar societatea postmodernă şi-a descoperit şi ea repede reflexul de interdicţie. De la interdicţia de a fi trist s-a trecut la interdicţia de a fi singur. La ce bun să fii singur, când în lumea de astăzi se comunică atât de uşor? A curs şi atâta cerneală filozofică ca să ni se explice că individul uman nu începe să existe decât atunci când se deschide spre celălalt. Cum de poate Schubert în acea Călătorie de iarnă (Winterreise) să suprapună peste versurile unui poet amator, Wilhelm Müler, elegia implacabilă a unui sfârşit mai bogată decât începutul lumii?
Nimeni nu poate explica prin ce miracol reuşesc marii deprimaţi şi disperaţii neconsolaţi să elogieze tocmai unicitatea şi frumuseţea clipei trăite. Singurătatea şi solitudinea sunt stări complexe ale codului nostru genetic. Mulţi dintre noi nu le percepem bine travaliul, aşa cum nu ne prea auzim nici inima. Amândouă sunt însă depreciate în sistemul „jeune”-ismului actual, care îi cere chirurgiei estetice vechiul pact faustic. Trebuie să recunoaştem că trăim într-o epocă cel puţin bizară. Tot ceea ce secolele precedente au valorizat ca introspecţiune a individului pe verticala personalităţii sale, de obicei în solitudine şi meditaţie, se vede depreciat de epoca postmodernă. În momentul în care marile structuri sociale au început să-şi piardă autoritatea, iar individul „eliberat” s-a instalat în centrul lumii, declarând mai cu seamă că s-a sfârşit cu şantajul tragic şi apocaliptic pe care-l exercitau sistemele precedente, ideologia hedonismului a luat imediat în mână toate pârghiile de influenţă. Vechile mecanisme de control s-au adaptat la noile reguli: valorizarea corpului, circumscrierea tragicului doar în categoria unui prezent anecdotic. În societatea mondială, în care totul se consumă rapid, singurătatea seamănă cu o lipsă de dibăcie din partea unor indivizi care, pur şi simplu, nu pricep modul de folosinţă a vieţii. Li s-a dat prospectul, dar nu l-au înţeles. Şi cum există un singur mod de folosinţă – cu optimism, cu succes social, cu participare, cu gândire pozitivă etc. –, înseamnă că faimoasa diversitate, unicitatea fiecărui individ rămân de fapt vorbe goale. Paradoxul unei societăţi care îi dispreţuieşte pe cei trecuţi la categoria învinşilor nici nu este atât de paradoxal. Ea înlocuieşte doar o fostă presiune socială cu una nouă, fiindcă vieţii umane i se impune o normă ce abuzează de misterul acestei vieţi. O astfel de societate fals tolerantă te obligă, de fapt, să începi să-ţi cauţi singurătatea.
În noul sistem al „hipermodernităţii”, cum îl denumeşte Gilles Lipovetsky, ochiul orwellian care te spiona odinioară este, de acum înainte, simbolicul ochi al milioanelor de camere de luat vederi, ce te spionează cu... indiferenţă. Totul a devenit „hiper” – de la consum la terorism, de la migraţiile turistice în masă la viteza cu care se deplasează febra avicolă sau uraganele. Indiferenţa este şi ea supradimensionată; deci nu-i de mirare că eforturile celor ce vor să iasă din comun necesită şi ele un hiper efort de individualizare. Iar singurătatea se dobândeşte cu acelaşi efort enorm, deşi lasă impresia că e singura ofertă gratuită!
Niciodată literatura nu s-a simţit mai stânjenită de singurătate şi de tristeţe, cel puţin ca teme literare. A etala un sentiment a devenit cea mai mare impudoare. Un nou tip de perifrază barocă şi-a făcut apariţia: perifraza ce trebuie să disimuleze sensibilitatea. A fi singur, trist, fragil, stângaci, bătrân, bolnav şi urât e un cocteil ce-ţi asigură astăzi un loc printre nevertebrate. Dimpotrivă – monstruos, crud, tembel, insensibil şi cât se poate de dislexic este „cool”. Ficţiunea a avut dintotdeauna probleme cu asaltul intempestiv al sentimentului, iar poeţii sunt cei dintâi care au constatat cât de dificilă e postura confesivă; cel puţin după ce li s-a luat posibilitatea să se mai adreseze muzelor sau să recurgă la călăuze pentru pretextul unui discurs liric direct (ca în cazul perechii Dante – Vergiliu). Dar nicicând nu a fost mai simplu (şi mai recomandabil) să descrii un coit, decât nebuloasa psihică a unui personaj. Nicicând nu a fost mai valorizantă negativitatea ce se străduieşte să demonstreze că nu există nimic complex. Sau dacă există, că nu merită nici o atenţie din partea cuiva care ştie cum să-şi trăiască viaţa. De mai bine de un deceniu impudice sunt considerate numai sentimentele, nicidecum funcţiunile fiziologice. Formidabila gamă a erotismului cu care s-au răsfăţat atâtea „revoluţii” estetice, de la Ovidiu la Picasso şi de la Sade la Batailles a eşuat într-o competiţie a performanţelor sexuale dictate de publicitate. Cassanova şi Don Juan jucau pe coarda fragilităţii lor lirice ce lua, uneori, tenta unei ironice teatralităţi. Noul Cassanova se bizuie doar pe jogging şi se fereşte de sida melancoliei mai mult decât de cea adevărată.
Doar că se vede sfârşitul acelei paranteze euforice care clama că îngropase modernismul şi temele lui solemne, „umaniste”. Iată că şi frivolitatea ambientă începe să cunoască anxietatea. Iar euforia – vulnerabilitatea. Atâtea motive tragice apar din spatele decorului, pe vasta scenă a spectacolului ludic. Vidul ideologic rezultat din prăbuşirea marilor blocuri, mondializarea economiei însoţită de slăbirea sistemelor statale, apariţia unei mulţimi de conflicte regionale şi locale, deseori religioase, vorbesc despre traversarea unei noi crize de conştiinţă. Să nu-i plângem de milă singurătăţii. Îşi va reocupa cartierul general. După care va subînchiria una din aripile locuibile ale reşedinţei sale onestei ştiinţe, cea care, între timp, a învăţat că ştie şi mai puţin decât ceea ce ştia. Şi că nu prea poate, cu ceea ce ştie, să facă omenirea mult mai fericită.