Eseu despre singurătate, ediţia 2004
Pentru tiparSinguri în satul global – iată un subiect provocator. Satul global ne trimite cu gândul, desigur, la satul planetar, termen datorat lui Marshall McLuhan, care, de altfel, a impus şi alte sintagme, concepte, idei de răsunet, cum ar fi „Galaxia Gutenberg” sau „Mediul este mesajul”. În viziunea lui McLuhan, evoluţia omenirii ar cuprinde patru vârste. Să recapitulăm: Vârsta de aur a satului arhaic, analfabet sau pre-alfabetic (Unicul mijloc / mediu de care dispunea omul în satul tribal era cuvântul oral şi unica posibilitate de stocare şi de transmitere a experienţei era memoria grupului, dominant fiind, dintre simţuri, auzul); apoi Vârsta de argint, alfabeto-chirografică (când scrisul alfabetic aduce hegemonia analitico-lineară a văzului şi are drept consecinţe, între altele, disocierea familiei, a clanului, trecerea de la societăţile închise la cele deschise, omogenizarea culturii, respectul indivizilor faţă de legile scrise, schimbarea percepţiei asupra spaţiului şi timpului, de la percepţia euclidiană la cea carteziană, în fine, trecerea de la „gândirea sălbatică” la logosul grec al filozofiei şi ştiinţei); urmează Vârsta de fier sau a Galaxiei Gutenberg, a tiparului (caracterizată de explozia mecanizării, când se schimbă structura psihică a individului, apare simţul „privatului” / privacy şi al pudorii în familie, sunt prezente homosexualitatea şi prostituţia, dar, mai cu seamă, se constată o variaţie a formelor expresivo-culturale); în sfârşit, astăzi tindem (între timp am intrat deja...) spre o nouă Vârstă de aur a satului integrat cosmic, electronic, computerizat (în care, în special, televiziunea, un mediu ce constituie o „prelungire a sistemului nervos uman”, îl face pe omul alfabetic şi gutenberghian să depăşească seculara condiţionare vizual-lineară şi îl conduce la un învăluitor neo-tribalism, în satul planetar al întregii omeniri). Aceasta ar fi teza / analiza / predicţia mcluhaniană rezumată de Enrico Baragli şi mi s-a părut firesc să o reamintim aici, ca una din premisele discuţiei. O primă întrebare ne vine pe buze, imediat: După descrierea lui McLuhan, trăim în noua vârstă de aur, a satului planetar; ei bine, resimţim noi, cei care o trăim, această vârstă drept o vârstă de aur?
Înainte de a da un răspuns, să ne oprim o clipă asupra metaforei în sine a satului planetar / global. Ce sugerează această metaforă? Că noile tehnologii formidabile au topit, au înghiţit distanţe cândva de nedepăşit şi au apropiat ceea ce era îndepărtat, toţi aparţinem acum aceluiaşi întreg, oamenii de pe planetă devenind deodată, parcă, locuitorii aceluiaşi sat. În opinia mea, analogia este corectă, dar numai parţial, cu un amendament obligatoriu: n-aş folosi în nici un caz termenul sat pentru a desemna noua noastră situaţie, ci, eventual, pe cel de oraş sau cartier sau district, sau arondisment, mă rog, ceva de genul acesta, dar nu sat. De ce? Fiindcă satul ca formă tradiţională de locuire era o entitate cu anumite reguli riguroase, ce nu se mai regăsesc în noua realitate, şi anume: toţi oamenii satului se cunoşteau foarte bine între ei şi, mai cu seamă, satul avea o structură precisă, era geometrizat, avea un centru reprezentat de biserică, avea un cod comun de valori, acceptate de toată lumea, ceea ce nu se întâmplă în oraşul planetar / global, îngăduiţi-mi să-l numesc astfel, ba, dimpotrivă, se întâmplă pe dos: şi tocmai aici e marea problemă a oraşului nostru global, marea problemă – cauza neîmplinirilor, sursa nesfârşitei singurătăţi! În oraşul global, oamenii trăiesc laolaltă spaţial, dar nu se cunosc şi nici nu împărtăşesc aceleaşi valori. Apropierea e teribil forţată, distanţele au fost anulate neglijându-se aspecte hotărâtoare: diversele grupuri umane au rămas fixate în mentalităţi şi timpuri diferite. Este ca şi cum am absorbi apa care desparte două maluri ale oceanului, am apropia ţărmurile şi am vedea că ele, cele două ţărmuri, nu se potrivesc, nu se pot lipi unul de altul, se freacă unul de altul cu scrâşnet, cu scântei, cu suferinţă, cu mari ruperi, cu mari surpări dintr-un mal ori altul. Comprimarea aceasta spaţială nu rezolvă prin ea însăşi şi chestiunea timpului propriu fiecărui grup: timpul beduinului care se roagă în deşert lui Alah este cu totul altul decât timpul parizianului ce păşeşte pe bulevardul Saint Michel, care este cu totul altul decât timpul oierului din munţii Rodnei, care este cu totul altul decât timpul funcţionarului la Bursa new-yorkeză. În oraşul global, există un conflict, niciodată stins, între aceste timpuri atât de diferite, ce sunt umplute cu substanţă, cu mentalităţi, cu viteze atât de diferite! Iar esenţa acestui conflict ar fi că timpul mai puternic caută să înghită timpul mai slab.
Şi aşa obţinem un prim răspuns la întrebarea dacă vremea noastră, vremea satului / oraşului global este o vârstă de aur. Departe de a fi, ca în proiect, ca în previziune, armonioasă, ferită de dezacorduri, lumea noastră hipertehnologizată, tocmai prin faptul acesta al apropierii, al suprapunerii, al întrepătrunderii spaţiale forţate, e încărcată de tensiuni şi îngrijorări. Iar toate acestea, în ultimă instanţă, duc la un rezultat neaşteptat, neluat în calcul – nu fac altceva decât să sublinieze singurătatea profundă, a noastră ca specie, şi a fiecăruia dintre noi ca indivizi. N-aş vrea să se înţeleagă de aici că sunt cumva un paseist care idealizează vremurile apuse, cuminţi, ce îl aveau în centrul lor pe omul tradiţional, compus din linii sigure, un paseist care se lamentează romantic şi înfierează cu poză invazia dictatorială a noilor tehnologii, acelea care alienează, reifică, îl golesc pe ins de sens şi de profunzime, îl uniformizează până la mutilare. Dimpotrivă, declar că în compania noilor tehnologii, a computerului sau a televizorului, mă simt nu ştiu dacă în largul meu, perfect, dar, oricum, nu mă simt „strivit” de ele. Ele au avantaje şi dezavantaje, mi le asum şi pe unele şi pe altele: eu sunt un altul, devin un altul, determinat, modificat de noile tehnologii. Dar nu pot să nu constat că, în cele din urmă, consecinţa predominanţei acestor fulminante cuceriri tehnologice în viaţa noastră este totuşi aceasta – să ne accentueze, să ne intensifice starea de singurătate, adică tocmai contrariul a ceea ce e de presupus că se dorea.
Atâţia alţi sociologi au sondat viitorul şi au conturat hărţi mai mult sau mai puţin exacte ale lui. E interesant să le verificăm predicţiile (iată, nu totdeauna se adevereşte că profeţiile sunt făcute doar spre a greşi...), noi fiinţăm în predicţiile lor, viitorul lor este prezentul nostru. De pildă, John Naisbitt, în anii ’80, descria zece noi direcţii, numite megatendinţe, care aveau să ne schimbe viaţa. Să reamintim câteva dintre ele: de la societatea industrială la cea informaţională. În noua lume, economia este clădită pe informaţie. Nu mai producem bunuri, ci informaţie. Citez: „Astăzi producem informaţie în masă, la fel cum obişnuiam să producem automobile pe bandă.” Daniel Bell a arătat primul că, în noua lume, informaţia devine resursa principală, resursa strategică. „Noua sursă de putere nu o mai constituie banii, în mâinile câtorva, ci informaţia în mâinile majorităţii.” „Cunoaşterea poate crea valoare economică, înlocuind teoria lui Marx despre valoarea bazată pe muncă”. Apoi, o altă megatendinţă: de la economia naţională la economia mondială: vorbind despre interdependenţa globală, despre modelul economic global, despre a gândi în mod global, despre faptul că toţi suntem în aceeaşi luntre, depindem unul de altul, vrem-nu vrem formăm un echipaj ce trebuie să ducă luntrea la mal cu orice preţ, John Naisbitt ajunge şi la capitolul care ne interesează – soarta culturii în lumea globalizată. Anticipaţia sa este plină de speranţă. Îl citez: „Globalizarea economiilor va fi însoţită de o renaştere în domeniul afirmării culturale şi a limbii. Acum aproximativ 125 de ani, când locomotiva şi căile ferate au apărut cu adevărat pe scenă, scriitorii zilei spuneau că vom deveni o singură lume, cu o singură limbă: engleza. Acest lucru nu s-a întâmplat atunci, nici nu e pe cale să se întâmple acum, deşi engleza va continua să joace un rol tot mai mare ca limbă de afaceri. În viaţa de toate zilele, cu toate că participăm la o economie globală tot mai interdependentă, mă aştept la o renaştere culturală şi lingvistică. Pe scurt, suedezii vor deveni mai suedezi, chinezii, mai chinezi. Iar francezii, deie Domnul, vor deveni mai francezi.” E un adevăr pe care îl resimţim acut fiecare dintre noi astăzi, când ne pare evident că literatura, mai larg creaţiile culturale reprezintă un refugiu, un adăpost formidabil, o formă de conservare a unicităţii fiecărui popor. În fine, aş ţine să mai comentez lapidar măcar două dintre megatendinţele conturate de Naisbitt, pentru câteva accente care interesează dezbaterea aceasta: el vorbeşte despre o trecere de la ierarhii la reţele: ierarhiile, piramidale, nu mai sunt în stare să rezolve problemele societăţii, îi ţin la distanţă pe oameni, pe când reţelele, orizontale, îi apropie, le îngăduie să comunice unul cu altul, le alungă, ne alungă singurătatea. De asemenea, menţionând o altă megatendinţă, trecerea de la opţiunea exclusivă la opţiunea multiplă, el atrage atenţia că, actualmente, „celula de bază a societăţii se deplasează de la familie către individ”, ceea ce înseamnă tocmai o confirmare a faptului că, în oraşul nostru global, asistăm nu la un recul scontat, ci la o recrudescenţă a singurătăţii. Într-adevăr, e de meditat asupra unei chestiuni: astăzi suntem puşi în faţa acestei opţiuni multiple, cum o defineşte Naisbitt, şi ne dovedim neputincioşi în faţa ei. Există o supraabundenţă de opţiuni, o supraabundenţă de ofertă informaţională ce depăşeşte cu mult omenescul, capacitatea noastră de a acumula şi a opera cu această ofertă. De aceea suntem siliţi să utilizăm aceste prelungiri tehnologice ale corpului nostru fără de care nu mai putem funcţiona normal, azi suntem aidoma unor personaje de carnaval care nu au cum să se deplaseze prin ţinutul „noroios” decât pe catalige. Iar cataligele noastre se cheamă telefonul mobil sau automobilul din ce în ce mai sofisticat, computerul însuşi cu internetul ori mult hulitul televizor ce ne bombardează seducător cu ceea ce s-ar numi „cunoaştere” de-a gata – aceasta este pentru intelectul nostru ceea ce este pentru stomac o mâncare pe care altul o alege, o pregăteşte pentru tine, ba chiar ţi-o şi serveşte gata mestecată: evident, asta atrage după sine un soi de slăbire a minţii, ajungem cumva handicapaţi, dependenţi, neajutoraţi, mai simplu de transformat în făpturi manipulabile, producători şi consumatori de subculturi, subjugaţi de kischuri. Alţi gânditori ne avertizează că asistăm la un recul al creativităţii, la o denutriţie psihică, la o fosilizare prin inactivitate a sferei simbolice, a imaginaţiei active, creatoare, devenind identici şi trăind imaginar prin procură.
A propos de această supraabundenţă de oferte informaţionale şi nu numai căreia nu suntem în stare să-i ţinem piept. Celebrul sociolog Alvin Toffler introducea un alt concept extrem de expresiv şi de funcţional, şi anume – omul de azi este un om modular, un om compus din module şi fiecare din noi nu mai are cum să intre în contact cu celălalt în integralitatea sa, ca odinioară, când aveam de-a face cu o integralitate limitată, dacă pot spune aşa, adică integralitatea unui grup de persoane restrâns şi fatalmente neinteresant, ci ia legătura, comunică numai cu părţi, cu module din personalitatea unor mase mult mai largi de oameni.
Ce putem conchide? În tot ce am prezentat până aici am descris, de fapt, forme noi de singurătate. Vara aceasta am făcut o călătorie prin mai multe ţări şi am locuit la hoteluri ieftine din reţeaua bine cunoscută, Formula 1. Am găsit pretutindeni cataloage conţinând respectiva reţea hotelieră adusă la zi, ediţia 2004. Tot aşa, dacă suntem atenţi, observăm că şi singurătatea noastră are o ediţie 2004: singurătatea proliferează, îşi scrie mereu şi mereu pagini noi, surprinzătoare, şocante chiar, singurătatea este foarte inventivă, creatoare, răsare de unde nu te aştepţi, cu cât o alungi mai tare cu atât este mai prezentă şi se insinuează ca un mesaj de profunzime ascuns în orice alt tip de mesaj. S-ar putea adăuga la formele de manifestare cumva generale, de care a fost vorba până aici, şi exemple concrete, de singurătate extremă, punctuală, cum ar fi: De curând, într-un sat oarecare, un copil s-a sinucis fiindcă îi murise calul pe care i l-a dăruit bunicul său. Tot undeva în România, o adolescentă a cărei mamă plecase să muncească aiurea în străinătate, lăsând-o singură cu bunica sa, s-a omorât şi ea notând disperat că „totul a fost greşit construit înăuntrul ei”.
Convingerea mea e că dincolo de aceste singurătăţi punctuale sau de etapă, relative şi dincolo de singurătăţile pricinuite de era tehnologică pe care o traversăm, există o singurătate mai adâncă, singurătatea absolută, care este însăşi emblema destinului uman. Istoria omului este probabil istoria singurătăţii sale.
Suntem singuri noi toţi ca specie în univers şi suntem singuri noi toţi ca specie pe această planetă. Orice manual de filozofie pentru liceeni ne spune că omul se deosebeşte de celelalte vieţuitoare, fiind singura fiinţă vorbitoare, ca şi singura fiinţă capabilă de un comportament dezinteresat, şi singura fiinţă capabilă de cunoaştere dezinteresată, de dragoste dezinteresată, singura fiinţă din lumea vie capabilă de altruism, singura fiinţă care comite acte inutile, gratuite.
De asemenea, suntem singuri, fiecare dintre noi, ca indivizi. Nu există în viaţa fiecăruia dintre noi un punct originar precis al singurătăţii, când începem să percepem singurătatea în dimensiunile sale copleşitoare? Pentru mine, mărturisesc, acest punct de început se localizează, ca o rană deschisă, într-o iarnă, într-un mic orăşel marginal, când tata, suferind un atac de cord, a fost dus de urgenţă la spitalul ASCAR din Bucureşti şi mama l-a însoţit, iar eu am rămas acasă singur, într-un univers cu totul potrivnic, care habar n-aveam cum funcţionează – am suferit de frig şi de foame atunci şi am plâns de singurătate. Cu timpul, nu devenim fiecare nişte veterani ai singurătăţii, nu ajungem fiecare să fim întemniţaţi fară scăpare în propria noastră singurătate, nu devine corpul fiecăruia dintre noi o arhivă cu sute şi mii de pagini, o arhivă tot a singurătăţii? Probabil, mitul cel mai grăitor pentru condiţia umană este mitul lui Robinson Crusoe. Fiecare, prin naştere, dăm trup acestui mit: suntem nişte naufragiaţi precari într-o lume străină, ostilă adeseori, pe care căutăm cu disperare, fără pricepere s-o transformăm astfel încât să devină cât de cât locuibilă, suportabilă: aceasta e în fond povestea vieţii fiecăruia dintre noi.
În acest popas provizoriu, în spaţiul dintre a nu fi încă şi a nu mai fi, suntem asupriţi de singurătate şi depunem neîncetat eforturi teribile să ne lepădăm de ea. Câteva dintre procedurile utilizate: prin iubire, prin apropierea de o femeie sau de un bărbat căutăm să scăpăm de senzaţia apăsătoare de lipsă, căutăm să refacem întregul, mitica fiinţă androgină, de care ştim din Banchetul lui Platon – niciodată însă nu reuşim cu adevărat pe această cale. Apoi, prin ficţiunea artei noastre, prin care de fapt tot o îndepărtare de singurătate urmărim – şi nici astfel nu ştiu să fi înregistrat cineva, cândva, victorii definitive în lupta cu singurătatea. Corporal, fizic, suntem iremediabil despărţiţi de ceilalţi şi de univers prin pielea trupului nostru şi tot aşa o a doua piele, invizibilă, pe care, pe urmele lui Wunenburger, o numesc imaginar, desparte, tot iremediabil, universul ficţional al fiecăruia de universul ficţional al celuilalt, desparte eul de lume. În sfârşit, a treia cale, cea mai înaltă, pe care am descoperit-o pentru a ne smulge din faraonica stăpânire a singurătăţii este, bineînţeles, credinţa în Dumnezeu. Dar nici apropierea de Divinitate nu este posibilă pe de-a-ntregul – ne separă fatal natura noastră diferită de a lui. Intr-un eseu captivant, Paradoxul monoteismului, Henry Corbin explică memorabil situaţia omului în ascensiunea sa către Cel de Sus: omul are neapărat nevoie de o călăuză, de un interpret, de îngerul tuturor vestirilor, hermeneutul lumilor irelevate, îngerul Gabriel, care să-l conducă până la un anumit nivel şi să-i traducă limba divină care, altfel, ar rămâne pentru om tăcere, lăcătuită / încifrată confrerie de fiinţe imateriale. Dar poate că singurătatea, singurătatea aceasta absolută, pe care o evoc aici, dă tocmai legea după care se mişcă întreg universul. Poate Dumnezeu însuşi de aceea ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, ca să se oglindească în noi, să ne aibă în grijă şi să risipească sfâşietoarea sa singurătate absolută.
Din punctul meu de vedere, paradoxul condiţiei noastre s-ar exprima astfel: întreaga existenţă şi creativitate ni le punem tocmai în slujba acestei năzuinţe – dorim să scăpăm de singurătate, când, în fapt, noi nu putem fiinţa decât înăuntrul singurătăţii, ca fructe ale sale. Suntem fără tăgadă copiii singurătăţii, pe care o desfidem şi o refuzăm din toate puterile. De aceea s-ar cuveni, poate, să răsturnăm aşteptările, să încercăm o curajoasă schimbare de atitudine. Şi anume – să ne asumăm singurătatea şi s-o privim ca pe darul cel mai de preţ ce ne-a fost dat, să vedem în singurătate principiul însuşi fără de care suntem de neînţeles.