Numele meu e celălalt
Pentru tiparNu ştiu de ce la congrese, la simpozioane, la întâlniri care strâng laolaltă oamenii pe căprării simţim neapărat nevoia să ne vârâm cu toţii sub o umbrelă. Să ne alegem o temă unică în limitele căreia suntem obligaţi să ne mişcăm, un slogan sub care să defilăm. Cine fixează obiectul unei dezbateri şi cine stabileşte problema arzătoare? Sub orice etichetă există un fel de încolonare şi eu mi-aş dori atât de mult o adunare / petrecere ca revelioanele studenţiei mele, la care fiecare aduce nu ce-i cere gazda, ci ce-i place lui cu deosebire şi la ce se pricepe mai bine. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să ascult un poet vorbind despre fado, altul despre gazonul stadioanelor engleze, altul despre morile de vânt, altul despre tăcerea dunelor. Cred că aşa am fi aflat mai mult unul despre altul, am fi devenit mai apropiaţi de satul global... O, da, uitasem, iată mă aflu în satul global, vorbesc despre el. Beneficiind în ultimii ani de burse în Germania, am putut să mă mişc cu dezinvoltură şi să inspir cu nesaţ primele straturi de ozon ale satului global. Pentru mine satul global nu e un spaţiu science fiction, cum ar putea să le pară celor care nu au ieşit niciodată din binecuvântata noastră ţară. Generozitatea Vestului – iniţiativele şi punerea lor în practică se nasc întotdeauna în casele de bani şi toate bunele intenţii, mângâiatul pe creştet şi bătutul pe umăr, sunt aparenţele romantice ale unor strategii politice –, aşadar, accentuez, generozitatea Vestului care-şi deschide uşile operează şi ea nuanţat, după vorba şi portul oaspeţilor: ruşilor atât, ungurilor atât, polonezilor atât, bulgarilor, românilor atât... diferenţele de statut se văd în frecvenţa traducerilor dintr-o limbă sau alta, în interesul editurilor faţă de o literatură sau alta. Dincolo de acest prag, cel mai evident, există şi alte energii subterane care blochează sau propulsează procentul de simpatie pe care şi-l atrage asupra lui individul, reprezentant al unei culturi – pentru că, în ultimă instanţă, receptarea se face global; toate defectele unuia devin defectele tuturor, toate calităţile unuia devin calităţile tuturor şi de ce să te miri că se vorbeşte nu de ţări individuale, ci de Est şi Vest. Singurătatea scriitorului în satul global, pentru că despre asta vorbim, vine din acutizarea sentimentului de „Eu sunt celălalt”, pe care nu-l simţea înainte de convieţuire, înainte de cunoaştere. Nu e numai resemnarea sau revolta rudei sărace, e mai ales durerea profundă a celui care nu se poate exprima în limba locului şi îşi dă seama că ceilalţi îl cred prost, deşi el ştie că e mai deştept decât ei. Dar nu e vorba aici de limba engleză sau franceză, sau portugheză, sau patagoneză, e vorba de limba fiinţei noastre individuale, etnice, naţionale sau cum vreţi să-i spuneţi, care se încadrează greu sau deloc într-o fiinţă globală. Îi mărturiseam pe o terasă, astă vară, unui prieten în Germania – mă aflam într-una din acele stări de efuziune care mă năpădesc uneori – convingerea mea că apropierile dintre Vest şi Est, aceste vase comunicante, în care poezia unuia poate atinge nivelul celuilalt, este pentru mine poate cel mai credibil argument că salvarea e posibilă. Că altoiul funcţionează! Şi prietenul meu german: Sancta simplicitas!, dar tu pe ce lume trăieşti? Aici nu interesează pe nimeni ce face celălalt. Tu crezi că există vreo preferinţă pentru ruşi, sau unguri, sau americani, sau francezi? Orice interes e dictat de politică. Politica face lumea şi lumea se supune politicii – s-ar putea spune. Lumea e un râu care îşi lărgeşte mereu distanţa între maluri rămânând în captivitatea malurilor. Ea curge aparent egal, păstrând oscilaţia echilibrată dintre culme şi abis, impusă de sinusoida valurilor care se repetă mereu. Şi istoria se repetă – iată un dicton frecvent în limbile tuturor popoarelor. Sunt şi străfulgerări când vorbim aceeaşi limbă. Trăim într-un spaţiu guvernat de oroare. 11 septembrie. Afganistan. Irac. Curzii. Cecenii. Osetia... Înjosire umană, cadavre mutilate, ruguri, devastări – în numele puterii, al câştigului, al libertăţii animalului din noi – aceste repetate orgasme ale crimei pe toate meridianele globului... Sunt complet debusolată. Citim cărţi. Scriem cărţi. În cărţi se păstrează memoria omenirii. Ne silim să nu uităm ca să nu se repete. Propovăduim în deşert. În cărţile noastre nu încetăm să refacem traseele morţii, reînviem totul de la altare de jertfă la cuptoare pentru oameni, la Siberii, la cârlige de măcelărie în care atârnă carne umană, la ziduri de beton prin care conştiinţa mea nu poate ajunge la conştiinţa ta şi pentru dărâmarea cărora găsim cu greu o dinamită pe măsură. Vorbesc de lume, de istorie, de marile determinări de loc, de timp, de cele două dimensiuni impuse care ne strivesc, şi raţiunea noastră revoltată – raţiunea e mereu revoltată, nu-i aşa? – face eforturi să se elibereze, dar e mereu constrânsă să se întoarcă la sânul matern. De ce pe sărac îl interesează ce mănâncă bogatul, de ce pe bogat nu-l interesează ce mănâncă săracul? De ce nu-l interesează pe editorul din Frankfurt, să zicem, cum miroase parfumul din cartea Norei Iuga? Editorul din Frankfurt vrea un raport exhaustiv despre dictatura din România pe paragrafe: cozile, frigul, întunericul, informatorii, cenzura, cultul personalităţii, carcera naţională, noaptea, harta cu punctele de trecere ale Dunării pe malul iugoslav, împuşcăturile. De ce editorul din Frankfurt selectează cărţile din Est după ponderea procentajului politic şi nu-l interesează, vai, nici un pic, disperata tăcere care se ascunde într-un labirint cu oglinzi deformatoare noaptea, după plecarea vizitatorilor? Oare în ochii cititorului occidental scriitorul ungur sau bulgar sau român nu are decât meritul de a fi victimă? În Vest când sunt aplaudată mă simt în acelaşi timp jignită, pentru că nu eu îi interesez, nu fiinţa mea individuală, ci fiinţa mea globală, începe să-mi fie frică de satul global, cum îmi e frică de politică. Literatura Occidentului, literatura conştiinţelor libere, a celor ce desfid complexele, a celor care cred că voinţa şi raţiunea pot schimba faţa lumii, e o literatură mult mai angajată. O literatură scrisă de un homo politicus pentru un homo politicus. Cred că orice insistenţă prelungită, orice apăsare pe aceeaşi pedală, accentuată prea mult, diluează conţinutul, limitează zona investigaţiilor interioare. E semnalul de alarmă al încremenirii în proiect. Mă îngrijorează şi mă indispune prea marea incursiune a politicului în literatură. Dominaţia politicului e tiranică până şi sub formele ei democratice. Mai grav e că politicul devine etalon, devine monedă forte, se impune în aprecierea valorică a operei literare funcţionând, de cele mai multe ori, în dauna esteticului. Dintr-un imperativ moral, dintr-o profundă nevoie de angajare umană, el se transformă, nu rareori, în trambulină facilă de promovare care încurajează veleitarismul. E dezolant să constaţi mediocritatea şi lipsa totală de originalitate a unor scriitori din Est, curtaţi de mediile occidentale pentru corecta abordare a comme il faut-ului politic. Mă gândesc acum şi la contratimpul ăsta caraghios între cerere şi ofertă, de parcă cineva acolo sus ne-ar da cu tifla. Când Vestul ne cere politică, literatura tânără a Estului este într-o proporţie foarte mare apolitică. S-au ars demult acele etape când poetul voia să rupă voalul realităţii, când Marius Robescu vorbea despre spiritul însetat de real şi Richard Wagner adresa răspicat întrebarea „Ce e realitatea” (Was ist Wirklichkeit?). În acele vremuri realitatea era o mumie ascunsă într-o cutie fardată. Se ştie că accesul interzis ne aţâţă să spargem uşile. După 1989 credeam că am intrat într-o eră nouă. Dar ciudat, mumia fără capac nu mai interesează. Realitatea la discreţie, în special cea politico-socială, îl stârneşte pe poetul tânăr din Est tot mai puţin. Pentru că nu mai întâmpină opoziţie sau pentru că nu merită osteneala? Culmea e că nici poezia tânără din Vest nu e roasă de pofte politice, ba mai mult, nu manifestă apetituri pentru nici un fel de conţinut, preferă să se joace, turnând materna cuvântului în retorte alchimice. Există ceva în aer, un miros de lehamite, un gust de satistisit. Nu prin ceea ce impun dezideratele aşa-zise socio-morale, strategiile politice, imperativele economice sau Dumnezeu ştie ce alte raţiuni se va crea acel spaţiu paradisiac în care ne-am putea întâlni şi mirosi şi gusta. Numai când jena lui „Eu sunt celălalt” va deveni mândria lui „Eu sunt celălalt” – evident nu în accepţia mârlănească a expresiei „nu ne vindem ţara” – utopia se va da de trei ori peste cap şi va deveni realitate. Şi eu le voi cere urmaşilor mei să-mi scrie pe piatra funerară „E pur şi mouve!”.