Suntem condiţionaţi de ceea ce ni se întâmplă
Pentru tiparLa plaja animată de familii venite să-şi petreacă vacanţa, lacul este de o paloare de nedescris. Un cormoran singuratic desenează o linie de la dreapta la stânga de-a lungul lui ca un mesaj ce-ar veni de la cel mai bătrân om plecat dintre noi.
Din dreapta apar una-două-trei bărci. Cu cromatica lor aprinsă, cu copiii voioşi, par o mică regată. Câţiva trecători strigă şi flutură şi ei din mâini.
Unde trăim? Astăzi scriu aceste rânduri în Ohrid, Macedonia. Cu siguranţă, simt că trăiesc. Dar în ce măsură pot zice că trăiesc aici ?
Uneori îmi pare (deşi nu e un gând original) că doar atunci când călătoresc sunt cu adevărat vie. Departe de cotidian, timpul se concentrează la fel ca lumina soarelui înainte de apus. Sfârşitul inevitabil al călătoriei aruncă totul în dimensiunea viitorului perfect. (Limba română nu cunoaşte forma viitorului perfect, care exprimă o acţiune ce urmează a se împlini în viitor într-un moment bine definit – n.t.). Acolo, văzută parcă printr-o prismă, în afara cunoaşterii raţionale, temporalitatea devine multicoloră. Ca roşeaţa care apare în rezultatul percepţiei spectrale prin care, văzându-te, devii mai văzut. Madeleine a lui Proust „funcţionează” în acelaşi mod: ca o pre-cunoaştere a ceea ce prefigurează textul în complexitatea lui: mica prăjitură va fi gustată din nou la maturitate, fiecare eveniment separat fiind „mândru” de trecutul lui plin de semnificaţii. Nu-i de mirare deci că forma acestui timp se numeşte „viitorul perfect”. Semnifică perfecţiunea împlinirii.
Fireşte, există şi o versiune nemistificată, însemnând doar ceea ce ne putem aminti din tot ce memorizasem altădată. Viitorul are întotdeauna putere asupra prezentului, iar prezentul – asupra trecutului.
Cunoaştem cu toţii (mă reîntorc la masa de scris de pe malul Ohrid) că o călătorie seamănă cu o metaforă a vieţii. Dar în realitate nu e, deoarece viaţa este ceea ce există deja. Chiar în momentele de risc şi boală, nu putem ieşi din viaţă; tot aşa cum nu putem păşi în ea.
Cu alte cuvinte, înaintăm spre un viitor în care deşi moartea sau cele de dincolo de moarte vor fi cunoscute şi, prin practicile religioase, nimeni – tânăr, bătrân, sceptic sau credincios – nu va face altceva decât să trăiască în prezent. Înţeleg mai bine aceste lucruri când vizitez paginile de religie din internet. În acelaşi timp, ştiu că nu te poţi transforma în altcineva nici atunci când adopţi practicile Occidentului. Uneori e ca şi cum ai păşi în faţa unei oglinzi, între Est şi Vest. Oricum, întotdeauna eşti acelaşi, aceeaşi persoană care, asemenea mie, preferă foioasele înaintea pinilor, lumina amurgului înaintea celei de la amiază.
Rămânem noi înşine. Cu adevărat noi înşine. Oare? Urmele anomiei, ale rezistenţei în momentul cunoaşterii noului sunt inerente tuturor experienţelor cognitive. Noi visăm ziua, zâmbim politicos în timp ce suntem consumaţi de durere, ne aprofundăm în muncă. Dar tocmai în acest timp cele cinci simţuri ale noastre îşi extind tentaculele în toate direcţiile, iar momentul cunoaşterii ni se relevă pe deplin deschizându-ni-se ca imaginaţia unui copil. Şi momentul acesta este întotdeauna unul deschis, întrucât suntem în el. Adevărata clipă a cunoaşterii este, cum zicea Jackie, „ca sentimentul aflat la marginea petalelor ce flutură în vânt”. Este o luptă pe viaţă, o ieşire înspre exterior, şi este grea.
În Regatul Unit una dintre cărţile de succes este Puterea clipei de acum. Cartea spune că dacă te laşi în voia clipei de acum, ea te ajută să nu-ţi risipeşti atenţia şi resursele şi să nu te îndepărtezi de cunoaşterea propriului eu. A te îndepărta de „acum” înseamnă a te îndepărta de tine însuţi.
Într-adevăr, totul poate fi cunoscut. Este o idee esenţială a gândirii europene, a gândirii care identifică, în chip cartezian, individul cu noţiunea de cunoaştere. Cugetând asupra propriului eu, ştii că eşti acelaşi ca şi ieri, graţie continuităţii conştiinţei tale. Omul independent, în sens psihanalitic, apare atunci când începe să se identifice, în actul cunoaşterii de sine, cu spiritus loci. Supraomul lui Nietzsche transcende omul, de aceea e o ipostază în care cunoaşterea nu poate avea loc decât într-o formă pasivă.
Altfel spus, suntem condiţionaţi de ceea ce ni se întâmplă. Eu privesc, învăţ, studiez. Călătoria, care anulează problemele zilnice, intensifică aceste experienţe, obligându-mă să învăţ totul mai repede.
Capitalismul occidental însă, extinzându-se în lume, nu prea seamănă cu călătorul individual. Acolo unde ajunge, impune o logică complicitară a propriilor dorinţe. Parcă ar zice: Sunt aici fiindcă mă doreşti, negând propriile strategii de seducţie. Şi repetă: Nu poţi nega că mă doreşti. E o încercare de a se justifica. Şi o face ca o amantă nemiloasă ce neglijează familia. Ori ca o mamă vitregă neîndurătoare. Engleza, limba globalizării, este receptată pe alocuri ca o limbă vitregă.
E limba mea maternă, dar nu este bine că e şi a globalizării.
Atunci când nu călătoresc, e ca şi cum aş trăi între două oraşe, Oxford şi Swindon, care sunt ca doi poli ai culturii britanice. Oxford, ştie fiecare, este un oraş medieval universitar. Este un loc agitat, frumos, decorativ, cu bogăţii şi cu multe oferte, cu conservatorismul lui intelectual; e un oraş în care limba se aseamănă cu ornamentele de pe turnurile Universităţii „All Souls”. Oxford este, într-un fel, un muzeu. Swindon, pe de altă parte, reprezintă ceva din imaginea viitorului. Casele personale sunt aşezate în jurul unui peisaj pitoresc şi formează un conglomerat suficient sieşi. Dar nu este atât de idilic ca oraşele-grădini construite în secolul al XIX-lea de muncitorii industriaşi. Spre deosebire de întreaga Britanie, Swindon refuză amestecul dinamic de culturi în care, printr-o continuă reîntâlnire a comunităţilor cosmopolitane, viaţa, limba şi cultura noastră suferă modificări. Swindon reprezintă însă spaţiul în care se poate vorbi de sfârşitul cunoaşterii.
Muncitorul secolului al XXI-lea este, inclusiv în retorica politică, un consumator, nu un cetăţean, e un membru al comunităţii, nu o persoană.
Cred că Platon nu avea dreptate. Nu oricine vrea să-şi părăsească propria colivie pentru a trăi un şoc al întâlnirii cu libertatea. Placebo consumat acţionează ca alte simulacre: micşorează povara şi responsabilitatea cunoaşterii.
Visul unui eu satisfăcut şi liniştit este, de fapt, visul sfârşitului eului, pierderea clipei şi a unui „acum” al cunoaşterii empirice.
Puţini cititori britanici caută cartea Puterea clipei de acum. Poate fi de mirare că îmi doresc să călătoresc, să continuu confruntarea cu „ce nu e înţeles” şi cu „ce nu e de vânzare”; cu „ce nu ştiu şi nici nu pot pretinde să ştiu”. Fiecare experienţă îmi dă posibilitatea să mă redescopăr, să-mi redescopăr aptitudinea trăirii. Eu în acest fel mă confrunt cu prezentul efemer al lumii şi descopăr farmecul percepţiei senzoriale. Luptând cu ceea ce nu ştiu, lupt cu mine însămi. Este un mod de întoarcere acasă, la „acasa” care există în fiecare din noi.
Singur în satul global? Da. Acasă.
Traducere de
Lilia ŢURCANU