Singurătatea umană ca marcă a poeziei
Pentru tiparSatul global al Europei pare a se profila la orizont. Nu e Comuna de Aur înfăptuită atât de sângeros de comunişti, sperăm să nu fie nici o mare afacere internaţională din care să profite doar regii finanţelor, iar moneda unică să nu însemne şi cultură standardizată. Dacă globalizarea devine tot mai mult o realitate, dacă distanţele fizice se reduc şi discrepanţele între mentalităţi se nivelează, dacă începem să recunoaştem cu toţii un acelaşi set de valori individualist-umaniste, să însemne asta că automat se creează şi apropieri între culturile diferitelor popoare? Şi aceste presupuse apropieri nu riscă oare să altereze cumva dezvoltarea firească, poate mai lentă, a unora? Săritul peste etape, doar de dragul de a ajunge la un nivel considerat performant, nu va încuraja superficialitatea, mimetismul, pe scurt, inautenticul? Dacă diferenţele de civilizaţie dintre ţări încep să se şteargă, şi lumea devine un sat global, oare culturile mici nu rămân cumva clăcaşii, pălmaşii acestui sat? Ori, mai radical vorbind, culturile marilor state (şi ale limbilor de circulaţie internaţională) nu vor instaura cumva în interiorul acestui sat relaţii de tip feudal? E greu de dat răspuns la aceste nedumeriri, în orice caz văzând ce se întâmplă în lumea materialităţii mc-donaldiste, nu putem să nu încercăm anumite temeri.
Dar în cele ce urmează voi lăsa de-o parte politica şi voi căuta să descifrez posibilele perspective spirituale ale vremilor ce vor veni. E neîndoios că bulversarea adusă de aceste dislocuiri, transformări, unificări, apropieri, respectiv faptul că mulţimi uriaşe de oameni vor năvăli peste noapte în ograda ta, induce, pe lângă euforia cunoaşterii reciproce şi a desmărginirii, şi o singurătate tot mai profundă, o alienare pe care creatorul o simte. Diversitatea, preaplinul, exhaustivul sunt şi stimulatoare, dar şi inhibante pentru spirit. Cum se va descurca un creator, în speţă un scriitor, între atâtea forţe şi tentaţii alteritare? Concepţia lui despre artă şi chiar propria limbă în care scrie şi visează, cum vor rezista ele la impactul cu această cruciadă a globalizării impusă pe de-o parte de tehnologie (computerul, internetul) iar pe de alta de noile strategii politice europene? Mi se pare că tema colocviului nostru de azi conţine germenii unui posibil răspuns. Singuri în satul global:splendidă formulare, lapidară, axiomatică! Din punctul de vedere al poetului, cele trei cuvinte ce creează sintagma par a constitui trepte revelatoare pentru destinul lirismului dintotdeauna, deci şi în viitor. Căci, numai aparent paradoxal, lirismul este atemporal, în sensul că-şi trage rădăcinile din aceleaşi surse. Poetul este concomitent un anteu şi un orfeu, îşi trage puterile atât din atingerea Geei, cât şi din drama despărţirii de Eurydice şi, parafrazându-l pe Pessoa, amestecă atât de bine realul exterior cu sentimentul lăuntric, încât adesea unul din aceste două elemente simulează că este celălalt şi reuşeşte să ne inducă perfect în eroare, adică să ofere credibilitate artistică unui simulacru, geneza poemului rămânând astfel veşnic misterioasă şi litera lui devenind oraculară.
Să analizăm puţin această sintagmă. Pentru început amintesc titlul unei poezii de Rilke:Singur pe munţii din suflet. Îi alătur un vers din Blaga:Veşnicia s-a născut la sat. Adesea poemele sunt cele mai bune cărţi de tarot: în ele poţi citi viitorul nelimitat, ori poţi descifra trecutul imemorial: din aceleaşi litere a fost construit şi turnul Babel şi poate fi durată şi terasa ecumenică a omenirii. Asta întrucât resursele latente ale unui text sunt imprevizibile, ele se regenerează periodic în funcţie de solicitările realităţilor din jur. Dacă nu ar fi aşa, piesele lui Shakespeare, de exemplu, s-ar fi perimat demult, iar Swift ar fi rămas cantonat în problemele Irlandei secolelor XVII-XVIII. Voi relua acum, la aproape nouă decenii de când a fost scrisă, poezia lui Blaga din care am extras citatul de mai sus, Sufletul satului: Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei. / Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva. / Aici se vindecă setea de mântuire / şi dacă ţi-ai sângerat picioarele / te aşezi pe un podmol de lut. // Uite, e seară. / Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată, / ca o cădere de fum din streşini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Satul ca topos originar şi ca deţinător al marilor mistere ontice, satul ca balsam al exageratelor aspiraţii de mântuire (Rilke spunea la rândul lui: Catedrala cu aerul ei prea pur / Iscă un vânt de dispreţ în jur), satul ca o legătură directă, simplă, umilă cu formele perene ale umanului: coliba-adăpost, duhul naturii, groapa mormântului. E de remarcat că pentru a-i sugera esenţialitatea, poetul metamorfozează satul într-o fiinţă, atribuindu-i un suflet ce fâlfâie pe lângă noi, undeva în înalt. Ca şi la Rilke, cel aflat pe munţii din suflet întâlneşte singurătatea primordială a omului. Singurătatea, ca şi cuvântul, sunt înzestrări exclusiv umane, deci auto-reflexive. Singurătatea este în afara oricărui timp, ea este apanajul spiritului. Timpul şi materia o degradează, o întorc în stadiul de rudiment. Doar descumpănirile de timpuri, schimbarea reperelor, aglomerările şi dislocările materiei ne-o îngăduie, ne dau măcar o idee de ceea ce ar putea însemna. Dar, de-abia zărită, se şi ascunde. Obişnuinţa îi voalează puritatea. Noile stări de lucruri sfârşesc prin a fi vechi şi nu ne mai ameninţă. Ceea ce am cunoscut devine cunoscut de toată lumea. Cuvintele îşi găsesc acoperire sută la sută, se confundă cu obiectele, îşi pierd calitatea de interpreţi ai unor regiuni inefabile. Singurătatea are mereu o valenţă liberă, o prelungire virtuală: poezia. Poetului nu-i rămâne altceva decât să ştie a profita cât mai mult de ea, s-o folosească ca mijloc, ca instrument de cunoaştere. Să nu încerce s-o transforme în ceea ce nu va putea fi niciodată: scop, căci asta n-ar duce decât la mediocritatea poetică. Marea poezie se naşte sub aura singurătăţii, a dorului nemângâiat, dar nu rămâne nici o clipă supusă lor. Ea spune totul despre om şi ipostazele sale, numai că într-un asemenea mod, încât simţi ecorşeul lăuntric al celui ce a îndurat-o. Singur pe munţii din suflet este nu o rezultantă a strădaniilor artistului, ci un dat primordial şi patrimonial, adesea cu implicaţii atât de profunde, încât pe drept cuvânt istoria literară a folosit expresia de poete maudit. Adică cel ce nu se poate sustrage propriei singurătăţi care-l subjugă şi-l înghite pe totdeauna. Mai uşor de îndurat, gregaritatea este sterilă din punct de vedere artistic, dar se constituie într-o necesară supapă pentru marile tensiuni creatoare. Astăzi gregaritatea este cumva moderată de aspectul global pe care-l îmbracă tot mai mult lumea noastră. Satul global devine un liman intermediar, un purgatoriu suportabil, fie şi numai prin diversitatea regiunilor sale şi prin libertatea de a se schimba mereu. A-ţi coborî din când în când singurătatea în acest sat corespunde, concomitent şi nedefinit, când cu o atingere anteică, când cu orfeica coborâre în infern. Între părăsire şi acceptare, între siguranţă şi aventură, între recluziune şi expansiune va pendula şi în viitor, ca orice organism viu, Poezia. Poetul e întotdeauna la mijloc, implicat între două forţe pe care trebuie să le echilibreze, să le medieze. Nici atât de singur ca în zorii timpurilor, nici atât de extrovertit pe cât l-ar vrea vremurile moderne, poetul va trebui să dea operei sale acel balans, acea pendulare de care el însuşi este cuprins în faţa realităţilor atât de rapid şanjante. În aceste condiţii poezia devine un rămăşag nesfârşit, o singurătate asumată precum aceea a norilor care, între vântul disipator şi ploaia eliberatoare, îşi trăiesc fulguranta eternitate.
Post-Scriptum: Orice text i-ar fi dat să scrie, poetul revine întotdeauna la propria poezie, căci altfel nu se simte bine, nu se simte complet, încheiat, recognoscibil. Poezia i-a devenit nu al doilea, ci primul chip. Fără el s-ar simţi nimeni, nu s-ar putea legitima în faţa semenilor. Aşa că, vă rog, fiţi îngăduitori cu această blândă meteahnă şi permiteţi-mi să închei cu un scurt capitol din poemul propriei mele singurătăţi intitulatZile şi vieţi: Mi-am zis să privesc mai des cerul norii / să aflu ce-i cu mine / şi poate câţiva copaci se vor îndura / să-mi răspundă la salut / poate că trecătorul rătăcit pe strada mea / poate că acest aerolit stingher / poate că iarba crescută-n vitrina ceasornicăriei / îmi vor spune ce să fac / ca să mă asigur că-mi trăiesc propria viaţă / că mă bucur de soarele din paharul de ceai / de ploaia dinlăuntrul pălăriei mele / mi-am zis să privesc mai des cerul norii / mi-am zis să rătăcesc prin zilele fără nume / ale singurei vieţi posibile.