Artistul ştie să înfrunte singurătatea
Pentru tiparClaude Levi Strauss susţine: „Când datinile seculare se destramă, când modul tradiţional de viaţă dispare, când vechile solidarităţi se surpă, apare situaţia de criză a identităţilor”.
Ce a mai rămas din tradiţiile noastre? Cine ne sunt acum strămoşii?
Astăzi trăim în interiorul unei noi emanaţii a civilizaţiei – corporaţiile vestice, slugile tranziţiei de la viaţa satului local la viaţa satului global. Ele ne conduc spre noi dumnezei: Microsoft, Nike, Starbucks, Shell... care forţează omul rustic să se conformeze goanei lor nemiloase după profit şi putere. Dar am auzit şi de mici victorii: bolivienii au rezistat la încercarea guvernului lor de a le privatiza rezervaţiile de apă. Însă corporaţiile niciodată nu ne aud, urmăresc doar obţinerea veniturilor.
În secolul al XV-lea, Columb a pornit să traverseze oceanul, imaginându-şi pământul în formă de disc. În a treia călătorie, când a ajuns pentru prima dată cu corabia sa mică pe coasta de nord a Americii de Sud, între Trinidad şi continent, el a fost surprins de cantitatea apelor curate. Necunoscând pământul care i se întindea în faţă, şi-a imaginat că acestea, apele, vin din unul dintre cele patru râuri ale Paradisului şi că el navighează de la poalele muntelui mitic înspre rai. Două secole înainte de întâmplarea aceasta, Sf. Thomas D’Aquino spunea: „Aşezarea Edenului este ascunsă vederii de munţi, mări şi regiuni aride, care nu pot fi străbătute; de aceea oamenii care au făcut topografie nu menţionează nimic despre el”.
Din păcate, după anul 1492 ia sfârşit dominaţia sistemelor mitologice: pământul este sistematic explorat şi geografiile mitologice simbolice sunt abandonate. Raiul lui D’Aquino s-a pierdut în momentul în care pământul a fost cucerit în întregime de om.
Acum nimeni nu e atât de naiv să mai creadă în Paradis. Credem în ştiinţă, în progres, în evoluţie... iar miturile rămân încrustate în pietre. Sau sunt abandonate grădiniţelor şi sertarelor academice. Mitologiile noastre nu mai sunt actuale. Miturile însă, după cuvintele lui Joseph Campbell, ne vorbesc despre aventura omului aflat de-a lungul secolelor în căutarea adevărului. Mitul este o istorie cu un înţeles voalat. Actul mitologizării ne permite să povestim istoria noastră profundă, să înţelegem vieţile noastre de la naştere până la moarte.
Cum să ne cunoaştem originile fără mituri? Noi, cei civilizaţi, afirmăm că nu avem nevoie de mituri, că am depăşit nivelul vieţii rustice şi că am trecut de la epoca industrială la cea a ideologiilor catastrofice, a încercărilor grandioase de a unifica sub o singură conducere populaţii întregi ş.a.m.d. Straniu e şi faptul că istoriile înălţării şi prăbuşirii acestor ideologii au devenit ele însele mituri, mituri codificate în peisaje urbane ori în cicatricele trecutului redesenate pe capetele neonaziştilor.
În miturile vechi nu exista nimic ideologic. Sfinţenia peisajului a fost un constituent de bază al mitologiei. Deşi tot mai fragilă, în Irlanda mai există o legătură între om şi pământ. Încă mai savurăm farmecul unor istorii vechi care circulă prin ţară. Să-l cităm pe Austin Clarke, un poet modern din Irlanda: „Poeţii noştri de altădată trăiau emoţii de o intensitate neobişnuită... Ei nu studiau o mitologie împrumutată, ci una care aparţinea ţării lor, una care a supravieţuit în tradiţia orală şi chiar şi în denumirile munţilor, râurilor şi câmpiilor. Când Keats s-a inspirat din mitologia greacă, el a folosit Dicţionarul Clasic Lempier”.
Şi astăzi poeţii noştri continuă această linie. Un exemplu convingător este Cathal Ó Searcaigh, un poet vorbitor de irlandeză, care trăieşte între Nepal şi Donegal. El susţine: „Inspiraţia mea este de origine pastorală, scrisul meu a devenit cunoscut în lume prin faptul că exprimă legătura mea cu patria. Eu am devenit colecţionarul tradiţiilor orale, arhivarul amintirilor şi miturilor, gardianul obiceiurilor, naratorul istoriei. Poemele mele sunt o Mappa Mundi, o hartă a vieţii oamenilor şi a localităţilor. În acest rol de voce ancestrală a pământului mă aseamăn cu poeţii galici ai trecutului, sunt un tradiţionalist al peisajului, sunt poetul care ştie să-i recunoască sacralitatea, să o îndrăgească şi să o păstreze”.
În societatea noastră funcţia artistului e să ne scoată din starea de amnezie. În acele părţi ale lumii unde oamenii sunt sălbatici şi necivilizaţi, locuitorii înşişi păstrează vie vocea ancestrală. Ei nu au nevoie de artişti. Un exemplu concludent este tribul Shar khog din Amdo, Tibetul de nord. Membrii acestuia, la fel ca şi cei din alte cătune tibetane, mai practică cultul divinităţilor montane, în ciuda ideologiei comuniste care domină acolo din 1949. Ei admiră munţii ca să supravieţuiască. Munţii sunt veneraţi ca predecesori, iar protecţia lor e impusă prin ritualuri în care sunt implicaţi cai, focuri, săgeţi şi rugăciuni.
Bărbaţii călăresc pe valea muntelui sacru purtând o săgeată făcută din lemn de pin cu care ţintesc spre vârful muntelui... Ei aprind un rug, se roagă şi aruncă pe vânt mii şi mii de texte sacre scrise pe mici pătrate albe. Acestea zboară ca nişte zmei micuţi, iar bărbaţii strigă, implorând zeitatea muntelui să-i protejeze.
Cultul muntelui contribuie la crearea unei identităţi naţionale... Fiecare individ se simte un patriot al identităţii tibetane şi atunci când imploră zeitatea să-i apere, cere, de fapt, să fie apăraţi de invazia „ocupanţilor”. Este o tradiţie antică pre-budistă. Mitologia a supravieţuit deci ideologiei. Ea pare să se fi născut, într-adevăr, din pământul însuşi. Munţii sunt acei „strămoşi” care apără tribul de pierzanie.
Noi, artiştii, suntem creatori de mituri: desenând pe ziduri, interpretând ritualuri, povestind istorii. Noi suntem „şamani”, iar experienţa noastră este a unor inşi cu urechi şi ochi mai „sensibili” decât ale oamenilor obişnuiţi şi este de datoria noastră să-i iluminăm pe cei fără har. Nu am în vedere că suntem exclusivi, ci că avem în lumea de azi un rol special.
Un şaman eschimos, întâlnit de cercetătorul danez Rasmussen în 1920 în tundrele Canadei de Nord, a spus: „Uneori mor câte puţin”. Avea în vedere nişte experienţe trăite într-un ritual şamanic în care i s-a ivit, după un post îndelungat, Marele Spirit... „Singura înţelepciune adevărată – a mai spus – se află departe de om, undeva în singurătatea adâncă şi poate fi descoperită numai prin suferinţă. Privaţiunea şi suferinţa luminează mintea omului şi-l ajută să vadă ceea ce-i ascuns pentru alţii”.
Găsesc interesantă această raportare la singurătate, aplicabilă şi contextului nostru, al celor singuri în satul global... Este singurătatea pe care trebuie să o evităm cu orice preţ. Artistul, dacă este destul de curajos şi nu se lasă pradă capriciilor vieţii, îndrăzneşte să o înfrunte.
Aşadar, artistul „şamanic” din satul global... Ce fel de sat este totuşi acesta în care toţi suntem singuri, „înstrăinaţi şi singuri” cum zice poetul? Un cercetător evreu german mi-a mărturisit că şansa noastră de supravieţuire rezidă în a deveni imateriali în spaţiul „cyber”. Tehnologia „înghite” omul. S-ar putea întâmpla ca în curând să nu mai avem nevoie de corp: în spaţiul cyber se planează! Vom plana deci, deconectaţi de timp şi de loc, departe, departe de amurgul gol bătut de vânturi.
Traducere de
Lilia ŢURCANU