„Nu, eu nu mă simt singur”
Pentru tipar;)
– Dragă Victor Ivanovici, te întâlnesc la o etapă de lung periplu de peregrin, în care ai fost şi eşti angajat: te-ai întors la Atena dintr-o călătorie în Mexic, apoi din Grecia, via Bucureşti, ai ajuns în Suceava şi iată-te aici, la Neptun, singur în satul global, precum spune tema întrunirii noastre scriitoriceşti. Pe unde ai hălăduit, pe unde te-ai tot întâmplat printre oameni, e multă singurătate?
– Eu cred că singurătatea e în om.
– Adică, depinde şi de temperamentul, de caracterul acestuia.
– Şi de moment depinde... Nu, eu nu mă simt singur.
– În acest caz, ce ar fi cu genericul „Singuri în satul global”? O formă fără fond?
– E o formulă generoasă, care este într-atât de amplă, încât riscă să nu mai spună nimic. Satul global, ştim cu toţii, e formula lui McLuhan, care descrie lumea de mâine sau, în momentul acela, situaţia de astăzi, când comunicaţiile fac deja graniţele irelevante şi unde avem cu toţii, mai mult sau mai puţin, acces la culturi şi informaţii universale. Asta, ca toate formulele futurologice, este, în bună parte, o dorinţă dubioasă. Dar eu zic că e un pariu care merită să-l ţinem. Nu ştiu dacă satul global e o realitate, dar poate fi un deziderat. Suntem în stare să-l realizăm? Adică, o globalizare cu faţă umană, care să păstreze legăturile informale, aproape de rudenie, care se stabilesc într-o comunitate mică. Asta e varianta optimistă.
– Aşadar, o atare stare de fapt nu-ţi dă frisoane?
– Nu, nu. Unde mai pui că eu cred că e şi un mic răsfăţ povestea asta cu spaima de globalizare. Azi e interesant să fii antiglobalist.
– Bine, să ne retragem din lumea mare în universul intim al scriitorului, pentru care singurătatea are o dublă ipostază – solitudinea ca necesitate întru a-i asigura condiţia necesară creaţiei şi solitudinea pe care o transferă în operă, în destinele personajelor sale, şi, poate, în mai generala stare existenţială a omului şi umanităţii.
– Sunt două lucruri absolut diferite. Singurătatea creatorului care munceşte este un component absolut obligatoriu al ritualului creaţiei. E ceva de dorit. Adică problema noastră nu e că suntem singuri, ci că uneori nu putem fi destul de singuri. Până la urmă, cel ce are o viaţă interioară nu se plictiseşte cu sine. Nu, nu se teme de singurătate. Cu atât mai mult că viaţa interioară a scriitorului e chiar materia primă a creaţiei.
Singurătatea ca motiv, ca temă literară e un alt lucru. Ea poate să reflecte o latură a condiţiei umane, care poate fi uneori greu de suportat... Oricum, e alt lucru decât singurătatea creatoare...
– Dat fiind că te afli de două decenii în spaţiul grecesc, mă interesez dacă în literatura elenă, din adâncă antichitate spre prezent, există singurătate sau cultul acesteia.
– Ea există în toate literaturile, cu excepţia celor primitive, care nu sunt decât emanaţia grupului, nu a individualităţii. În momentul în care omul se diferenţiază de grup şi devine persoană, apare singurătatea.
– Ulise a fost un solitar sui generis?
– Bineînţeles. Or, grecii antici încercau să fie solitari, fiindcă năzuiau să devină persoane. Antichitatea elenă a fost una dintre primele civilizaţii care a creat persoana. După aceea ea a dispărut din istorie, atunci, după colapsul civilizaţiei greco-romane, şi a reapărut la sfârşitul Evului Mediu. Renaşterea a reinventat-o. Iar acum ne aflăm la capătul acestui drum inaugurat de Renaştere, unde emanciparea individului presupune şi ruperea legăturilor colective. Şi el se simte singur. E dezvrăjirea lumii despre care vorbea Weber.
– Poetic spus: dezvrăjirea duce la singurătate.
– E o provocare. Adică situaţia e aceasta: suntem din ce în ce mai solitari în mijlocul unui vacarm universal care nu ne lasă să fim singuri.
– Ar fi, ca şi cum, cel mai recent paradox... clasic.
– Dar în germană şi engleză există două noţiuni – una ar fi să fii singur cu sine şi cealaltă – a fi izolat. Probabil izolarea este greu de suportat. Şi prima dintre ele este cea pe care ţi-o alegi şi în care îţi satisfaci dorinţa de a te regăsi pe tine însuţi.
– Evident că aici vorbeşti ca profesorul care predă teoria traducerii, traducerea fiind cea care ctitoreşte punţi de legătură.
– A vorbit astăzi, aici, cineva citându-l pe Eco, că limba internaţională nu va fi engleza sau oricare altă limbă a globului, ci traducerea. Trăim într-o lume a traducerilor şi a necesităţii punţilor mai ales noi, cei care venim din aşa-zisele culturi mici. Ne plângem de asta, dar hai să ne gândim la nobelistul Isaac Bashevis Singer care a continuat să scrie în idiş, ajunsă limbă fără vorbitori. Vorbitorii ei s-au trecut de pe această lume. Şi, fireşte, singurul remediu pe care conta era traducerea. În lumea de astăzi scriitorul este omul care scrie cu un fel de orizont de expectativă a traducerii.
– N-ai vrea să ne spui ceva despre solidaritatea dintre profesor–studenţi, ca un fel de de-singurizare? Pentru că de zeci de ani activezi în mediul universitar şi...
– Nu mai am iluzii... Ca în toate mediile, există o interreacţie. Şi dacă reacţia e reuşită, atunci intervine şi comunicarea... Adică, trebuie să-mi amintesc de chimie ca să descriu fenomenul... De pildă, eu nu funcţionez ca dascăl dacă am în faţa mea o sală cu oameni şi nu întâlnesc o privire care să-mi susţină propria privire. Măcar una. În caz contrar, mă blochez şi nu mai pot comunica.
– Dragă Victore, avid de informaţie precum eşti, ştiu că ai o legătură internet cu cineva din stânga Prutului. Te interesează Basarabia?
– Cum să nu mă intereseze Basarabia? Sunt român, nu? Ea trece printr-o situaţie critică ce nu e numai a conjuncturii, ci – cred eu – e una ereditară, a rădăcinilor interne. Dacă problema limbii pentru mulţi basarabeni generează un complex ce inferioritate, ea trebuie vindecată cumva... Povesteam deunăzi despre cartea unui canadian căruia, din păcate, i-am uitat numele, carte ce se intitulează chiar aşa, „Moldavskii”; canadian din Québec de limbă engleză, care spune că şi-a înţeles mai bine compatrioţii şi reacţiile lor uneori exagerate trăind în mediul românilor din Basarabia.
– Nu e rău că lumea se interesează de noi. Iar dialogul nostru confirmă încă o dată acest lucru. Prietene Victor Ivanovici, îţi mulţumesc.