Ceasornicul de-acasă
Pentru tiparÎn doi se înlumină mai devreme,
în doi se face visul împărat
peste abisul fiinţând în teoreme
în care şi Pitagora s-a întrupat
În doi, alţi doi se nasc, la infinit
multiplicând clepsidre cruciale
în care trupul nostru – eremit
ascultă pacea înserării sale
În doi doar TREI lipseşte, la apel
precum oşteanul dintr-un turn de pază,
precum nisipul din triunghiul isoscel
precum Iluminatul dintr-o rază
În TREI lumina e o sângerare crudă
cu două maluri care curg şi lasă
în urma lor izvorul, să se-audă
în gânguritul lui ceasornicul de-acasă
Monadă Moldova
Pe tine vorbindu-te, mă vorbesc
în toate limbile orologiului care sunt.
Pe tine vorbindu-te, mă vorbesc
cu toţi morţii mei stând de vorbă
într-un amurg cu orbitele sparte
Predestinat bucuriilor tale
predestinat durerilor în care m-ai născut
Cu tine, apa şi focul, ţărâna şi aerul
cu tine, crucile marginilor de drum
Ai apărut în noaptea în care clopotele
vesteau naşterea mea.
Mormânt eşti al vieţii mele.
Lumină eşti a întunericului meu.
Frumoasă şi ocultă ca o rază.
Dacă tu eşti mută şi rece,
mut şi rece sunt şi eu.
Dacă tu eşti aşteptare,
aşteptare sunt şi eu.
Dacă apă tulbure eşti,
apă tulbure sunt şi eu
predestinat bucuriilor tale
predestinat durerilor în care m-ai născut
Monadă (II)
Recunosc,
ţi-am ascuns cicatricile
şi semnele funiei pe grumaz.
Prudent ţi-am vorbit despre
Tractatus de impotentia
Recunosc,
degetele mele
nu au semănat vreodată
cu trandafirii
trupul meu nu ţi-a amintit
biserica domnească din Berlad
Recunosc,
nu am făcut parte din
Ordinul Infanteriştilor Sublimi
Cu toate acestea,
mâinile mele ţi-au desfăcut,
cântând,
genunchii
Monadă (III)
Pentru tine
pregătesc
o nouă recoltă de metafore
aici,
în această cetate
din pleiada cetăţilor
care numesc
dovada continuităţii mele
aici,
unde prin fereastră
văd pădurea de mesteceni
şi gâdele gras şi verde
Monadă (V)
Numai pe tine
te-aş putea ucide acum,
când tăietorii de lemne
se mută cu atelajele
pe strada noastră
Numai pentru tine
alerg
la jocurile olimpice
şi-ţi dau târcoale
cu lancea
unui sentiment fundamental
Monadă (VII)
În numele tău
de brodnică
berladnică
pecenegă
cumană,
oferă-mi
cele şapte pumnale
spre a ucide
şobolanii acestor corăbii
care nu se mai scufundă
Monadă (IX)
Noaptea
îngânăm
marşuri
funebre
fiecare
în
amintirea
celuilalt
Monadă (XII)
Oştirile
de cavaleri
înaintează
prin petele de petrol ale sângelui
Prin somn,
orbii
îmi fac semne disperate cu mâna
Monadă (XIII)
Cu o femeie clandestină
trec
pe sub ochii voştri
şi voi nu mă vedeţi
Din adâncul ei irupe
nufărul
şi-mi taie respiraţia
Voi nu vedeţi:
femeia clandestină
adulmecă
sângele monadelor mele
Monadă (XXVII)
M-am obişnuit să ascult
să mă bucur
de vorbele tale puţine,
sărace,
o, atât de sărace
voi continua să exist
în pântecul tău,
laolaltă cu fraţii nenăscuţi,
în căutarea esenţelor nobile
…De toate mai presus,
doar tu,
Mamă a mea
mai naşte-mă şi nu…
Monadă (XXXIII)
De-atâtea zile, de atâtea nopţi
mă oglindesc în struguri necopţi
ai înserării infantile
în paradis, în podul cu gutui
printre-adjective derizorii
prin cerurile nimănui
doar, doar, suna-vei iarăşi tu
monadelor să aştern
frate al nostru, frate, tu…