Personajul cere dreptul la replică
Pentru tiparÎn decembrie 1932, Mircea Eliade începe să redacteze romanul Maitreyi, având o motivaţie inedită: „simţeam că trebuie să retrăiesc, ca să pot consuma definitiv această dramă care-mi schimbase radical viaţa, silindu-mă să renunţ la toate proiectele pe care le făcusem în legătură cu şederea mea în India”. Într-o seară „m-am aşezat la masa de lucru – notează autorul în Amintiri – şi, cu emoţie, am desfăcut plicul în care adunasem, în toamna anului 1930, câteva relicve: biletele pe care mi le trimisese Maitreyi [...]. Apoi am început să recitesc jurnalul acelor ani, chiar şi paginile pe care nu îndrăznisem până atunci să le recitesc”.
Lucrarea face parte din naraţiunile ciclului indian, profund autobiografice, alături de Isabel şi apele diavolului, memorialul India şi este prelungită în „romanul indirect” Şantier1.Farmecul romanului derivă din fenomenul confruntării a două culturi diferite: cea europeană şi cea indiană. Allan, tânărul european angajat în India, trăieşte o tulburătoare poveste de dragoste cu Maitreyi, fiica inginerului Narendra Sen, care îl luase în casa sa. De-a lungul şederii în India, Allan ţine un jurnal pe care ulterior îl comentează cu o detaşare uluitoare. Pentru Allan, dragostea, descoperită după multe ezitări, se dovedeşte un mod de cunoaştere, o experienţă esenţială, a cărei consecinţă este revelaţia propriului suflet. Jurnalul ţinut de Allan devine procesul-verbal al înălţărilor şi căderilor pe care le poate cunoaşte iubirea. Situată sub constelaţia memoriei, relatarea se va transforma într-o tulburătoare confesiune: „Dacă n-aş avea jurnalul, nu mi-aş aminti nimic din acea vreme, într-atât de viu şi de atent eram la cele ce se petreceau în jurul meu, şi niciodată nu aveam răgaz să-mi amintesc sau să meditez; să leg faptele unele de altele, să reactualizez anumite scene; aşa că acum trebuie să mă conduc după firul acelor foarte sumare însemnări, ca şi cum aş descifra viaţa altuia, căci memoria acelor zile şi nopţi de arzătoare agonie nu o mai am”. Erou şi cel dintâi narator care, în literatura editată a lui Eliade, nu poartă acelaşi nume cu autorul, Allan îşi asumă rolul de autor al romanului. Mircea Eliade oferă prin Maitreyi romanul scrierii unui roman, în care personajul-narator este şi autorul scrierii. Asemenea eroului lui Anton Holban, Allan este personajul, naratorul şi autorul romanului care se scrie sub ochii cititorului. Dar, spre deosebire de Sandu, care are o singură perspectivă asupra evenimentelor, Allan are, aşa cum arată Nicolae Manolescu, o dublă perspectivă asupra întâmplărilor: „În Maitreyi, unde romanul e mereu diferit de jurnal, trebuie să luăm în considerare existenţa, în pielea personajului Allan, a doi povestitori distincţi: unul aflat la nivelul imediat al evenimentelor (pe care le consemnează în jurnal) şi altul situat la o oarecare distanţă de ele (şi care le reordonează în roman)”2. Fiecare extras din jurnal este însoţit de o notă, prin care Allan comentează, de cele mai multe ori (auto)critic, cele susţinute în momentele trăirii efective. Tehnica dublei perspective diminuează sentimentul ficţiunii şi sporeşte iluzia autenticităţii faptelor.
Autenticitatea romanului derivă din trăirea efectivă a naraţiunii de către scriitor. Maitreyi are numai aparenţa unui univers ficţional, în realitate el este un roman non-fictiv, închegat pe baza jurnalului ţinut de autor şi construit pe modelul unei experienţe reale, trăită personal de Eliade în India: iubirea dintre el şi Maitreyi, fiica lui Surendranath Dasgupta, celebrul profesor de filozofie la Universitatea din Calcutta, al cărui elev a fost Eliade şi la care a locuit. Diagrama sentimentului de dragoste a fost notată zilnic în jurnalul redactat în această perioadă. Scrierea „în caiet” va include reproducerea unor pagini din jurnalul intim. Nevoia de autenticitate motivează gestul autorului de a transcrie în noua sa operă pagini întregi din însemnările zilnice de altădată, determinându-l să opereze doar puţine modificări în datele realităţii existenţiale, precum numele şi meseria naratorului sau adevărata identitate a inginerului Narendra Sen. Aceeaşi necesitate imperioasă de a fi autentic îl determină să păstreze numele adevărat al eroinei centrale, Maitreyi, şi al surorii sale, Chabu3, cât şi al altui personaj, Khokha. Numele unei alte prezenţe feminine este doar uşor modificat: Jenny devine Jenia. Romanul include, de asemenea, unele documente strict autentice, cum ar fi scrisorile lui Surendranath Dasgupta sau bileţelele trimise de Maitreyi, în care fata îşi exprima deznădejdea de a fi condamnată să nu îl revadă pe Eliade. Cu toate acestea, trimiterile la realitatea trăită nu pot fi identificate pe baza informaţiei externe existente, cu atât mai mult cu cât Mircea Eliade a încercat să-şi apere universul interior cu întregul arsenal de mijloace aflate la îndemâna scriitorilor: mărturisirile făcute parţial, pistele false etc. Deşi autorul Nopţilor de Sânziene a ezitat să lase deschis accesul deplin în forul său intim, el nu a putut evita apariţia inspiratoarei sale, care s-a manifestat încă din anii ’404. Scriitoare cunoscută şi personalitate importantă a vieţii publice din India, Maitreyi Devi află, în 1972, cu lux de amănunte, de la sanscritologul Sergiu Al.-George, că Mircea Eliade a scris un roman despre dragostea lor, care în România cunoscuse 25 de ediţii. Maitreyi citeşte romanul în versiunea franceză, în traducerea excelentă a lui Alain Guillermou (Paris, Gallimard, 1950). Reacţia ei a fost violentă, urmată de o retrăire dureroasă: „a fost smuls capacul de pe cotloane adânci unde, de 40 de ani, era pecetluită o rană – ea sângerează abundent. Nu ştiu ce semnificaţie are şi cum îmi voi reveni”5. În mai 1973, după numeroase obstacole, de ordin interior şi exterior, ea va călători la Chicago, unde îl va întâlni pe Eliade. Filozoful român va consacra acestei întâlniri patru rânduri în Jurnalul său: „Apoi împrejurările fac că o revăd pe M... 43 de ani au trecut de la ultima noastră întâlnire. Am impresia că trăiesc un moment neverosimil, fals, ireal şi, oarecum, de foarte prost gust”6. Revenită în ţară, Maitreyi Devi va relua aceeaşi poveste de dragoste, dar în propria ei versiune, într-un roman autobiografic, în limba bengali: Na hanyaté, publicat în 1974. Ediţia în limba engleză datează din 1976 şi poartă titlul It Does Not Die, (Thomson, Connecticut, InterCulture Associates). Romanul lui Maitreyi Devi, Dragostea nu moare,va fi tipărit în România abia în 1992, după moartea autoarei, la Editura Românul, Bucureşti, în traducerea lui Ştefan Dimitriu şi Theodor Handoca, cu o postfaţă de Mircea Handoca, iar ediţia a doua a apărut în 1999, la Editura Amaltea. Tânărul Eliade apare sub numele de Mircea Euclid, vagă trimitere la „esprit de géométrie”, iar numele eroinei, Amrita, evocă nemurirea obţinută datorată unui nectar sacru. Pe lângă faptul că este un răspuns la romanul lui Eliade, cartea reprezintă povestea vieţii unei femei din adolescenţă până la bătrâneţe. Romanul este bogat în amintiri, evocând o societate în care circulă multe personalităţi politice şi culturale, iar istoria şi ficţiunea fac corp comun. Maitreyi face cunoscută propria ei versiune asupra acelor evenimente, propunând, de altfel, două perspective de interpretare. Aceeaşi poveste de dragoste este istorisită de aceeaşi persoană la două vârste diferite ale vieţii, tânăra de 16 ani şi femeia de 58 de ani, soţie, mamă şi bunică. Din jocul acestor perspective, la care se adaugă şi aceea din romanul lui Eliade, transpare adevărul asupra enigmaticei poveşti de dragoste dintre scepticul european şi casta bengaleză. Aceste perspective, în anumite segmente chiar contradictorii, vor fi unite, în mod excelent, în filmul La Nuit Bengali, realizat în studioul lui Satyajit Ray, de către regizorul francez Nicolas Klotz, în limba engleză, care devine, în fapt, un roman al romanelor celor doi...
Note
1 Cum bine opinează Cornel Ungureanu, în Mircea Eliade şi literatura exilului, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1995, p. 38, „nici una din cărţile «indiene» nu e un documentar tradiţional. Fiecare e un amestec de realitate şi de ficţiune. Fiecare mitizează în numele lecţiei despre autenticitate, trăire, experienţă. De altfel, în India, Eliade va trăi lecţia autenticităţii pe care i-o predase Nae Ionescu la sfârşitul anilor 20, iar în această lecţie orice trăire virtuală e una reală. Tot ceea ce poate fi, este”.
2 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 205.
3 În România se ştia că micuţa Chabu, sora lui Maitreyi, fetiţa care a declanşat tragedia despărţirii celor doi iubiţi, povestind mamei sale cele văzute, a murit de mult, încă de pe vremea întâmplărilor descrise de Eliade. În carte, Chabu înnebunea şi murea încă de la vârsta de 11 ani. În realitate, Chabu, pe numele întreg Chitrita Devi, era vie şi singurul martor în viaţă al adevăratei poveşti (cf. Adelina Patrichi, Eliade şi Maitreyi – cealaltă jumătate a poveştii. Interviu cu Chitrita Devi, în Adevărul literar şi artistic, nr. 508, 2000, p. 3).
4 Maitreyi Devi, fiica celebrului filozof Surendranath Dasgupta, s-a născut în septembrie 1914. Primul volum de poezie, cu o prefaţă de Rabindranath Tagore, îl publică la vârsta de 16 ani. În 1955 călătoreşte în Elveţia şi Uniunea Sovietică. În 1964 fondează un consiliu format din câteva eminente personalităţi: „The Council for the Promotion of Communal Harmony”. În 1973 ţine conferinţe în mai multe universităţi americane. A fost aleasă vice-preşedinte al Consiliului de coordonare a Femeilor din India. A publicat 4 volume de poezie în limba bengali, 8 volume despre Rabindranath Tagore, în bengali şi engleză, 4 cărţi de impresii de călătorie şi mai multe proiecte de reforme sociale.
5 Cf. corespondenţa Maitreyi Devi – S. Al.-George, în traducerea lui Vasile Andru, reprodusă în Viaţa românească, nr. 3, 1998, p. 90-95.
6 Mircea Eliade, Fragments d’un journal, II, 1970-1978, Gallimard, 1981, p. 114.